1906, Ion Grămadă: Amintiri de la serata „Junimii“ din Siret

Vila Amelia din Siret

„Numai încet se mişcă trenul… O staţie şi încă una… Când vom ajunge la Siret? Deznădăjduiţi, punem capul în piept şi aşteptăm. E prea mult! Ca să nu ne plictisim, spunem palavre şi istorisim aventuri din viaţa de gimnazişti; dar toate au un capăt, numai plictiseala nu. Măcar de n-ar fi huruitul monoton al vagoanelor, care te pune pe gânduri, te adoarme. Şi iată-ne că visăm treji: vedem sala în care vom juca, auzim râsul zgomotos al fetelor şi ne vedem făcând complimente în dreapta şi în stânga… Din starea aceasta dormitândă ne trezeşte şuierul prelungit al maşinii, care ne vesteşte o staţie nouă.

A!, e Siretul, doritul Siret, cel mai vechi oraş al ţării, odinioară rezidenţa lui Sas Vodă, acuma renumita „Piaţă de cepărie”, după cum e şi scris pe gară: „CEPET” (Seret, cu litere slavone – n. n.). Tragem la Palatul de bere, unde are să fie serata noastră. Dame în rochii luxoase de bal urcă scările spre garderobă, junimeni veseli şi zgomotoşi ne ies înainte; în fine, suntem între ai noştri. Parcă nu ne-am văzut de-un veac, atâta gălăgie facem la întâlnire.

Intrăm şi noi, cei ce-am venit mai târziu, în sala decorată frumos şi luminată a giorno. Perechi, perechi, care de care mai drăgălaşe, fac promenadă în jurul sălii ticsite de oaspeţi din ţară şi din România. În fruntea tuturora, văd pe vrednicul şi impunătorul protopop al districtului Siret, pe dl Ion Hostiuc din Bălcăuţi, apoi păr. Şandru cu familia, păr. Hacman cu familia, păr. Gramatovici cu doamna, păr. Turturean cu domnişoară, păr. Macovei cu fiica şi domnişoara Aglaia Zavadoschi, dr. Lazar Gherman cu doamna, păr. Horga cu familia, inspectorul Kodakowski cu familia, primarul Beil cu familia, directorul Paul, prof. Tofan, Dr. Hoffman, comisar Popenberger, şeful de vamă Malichevici, asistent Orsa, adjunctul de perceptorie Popovici, Manoliu din Mihăileni (România), familia Stavrat din Mihăileni, fam. Iacubovici, dl Sihon cu familia, dl adjunct Patraş, superiorul Klein din Stăneşti, învăţător Bileţchi, înv. Popovici, dl Partenie Damian şi mulţi alţii.

Drăguţ şi frumos se prezentau gentilele domnişoare Patraş, Macovei şi Popovici, care erau îmbrăcate în frumoase costume naţionale, arătând şi prin aceasta că nu se ruşinează de frumosul port românesc, cu care se mândreşte şi o regină. Lumea e veselă, fericită, numai fucşii nu. Asta e prima dată când ies şi ei la lume ca tineri academici, însă nu se pot petrece nesiliţi ca alţi junimeni, căci prezidentul Junimii, îngrijat fiind de apucăturile neîndemânatice ale fucşilor, le-a prescris, încă din Cernăuţi, o marşrută aparte, după care trebuie să se ţie oricare fucs. Se-nvârt şi ei cum pot în jurul aleselor lor, dar cu oarecare rezervă, căci ochiul scrutător al prezidentului îi urmăreşte în tot locul. Li s-a dat instrucţie, încă de pe drum, să se prezinte damelor celor tinere ca fucşi, căci aşa vor fi mult mai bine văzuţi. Cauza e ascunsă în firea fucşilor.

Dar iată că vin unii teologi, care îi smomesc să se prezinte ca tineri teologi, căci atunci le surâde un viitor trandafiriu etc. etc., deoarece e cunoscut că sexul cel frumos are zâmbet mai dulce pentru teologi tineri. Cei vechi sunt, de regulă, deja logodiţi. Urmarea? Fucşilor le-au venit idei la cap: să spună că-s fucşi, e bine; că-s teologi tineri, încă-i bine; dar mult mai practic e să se recomande ca fux-teologi, căci succesul va fi de bună seamă dublu. Veseli de dezlegarea problemei, păşesc ţanţoşi, însă tot pe lângă oglindă, ca să poată arunca câte o privire hoţişă, îndreptându-şi cravata sau mângâindu-şi musteaţa retezată după moda engleză, introdusă nu de mult în „Junimea”. Acuma privesc mai provocător la mişcarea ce se desfăşoară în jurul lor.

Perechile se primblă în jurul sălii, râzând şi petrecându-se foarte animat. Bieţii fucşi însă au fost obiectul celei mai vii discuţii, atât între mamele veritabile, precum şi între gardemame. O damă zice către alta, arătând cu evantaliul spre un fux, ce trece cu o domnişoară la braţ: „Ira, ăsta nu-mi place deloc! Ce se mai învârte pe lângă copila mea? Mai bine ar lăsa-o în pace, nu vezi cât e de jigărit?!”. Se apropie altă pereche de arbitru: „Ăsta-i scurt şi gros. Nu-mi convine deloc!” şi doamna în chestie făcu o faţă acră, în semn de nemulţămire. Dar muzica începe să cânte, începând dansul, în frunte cu preşedintele de onoare, dl protopop Ion Hostiuc, şi doamna Hacman, şi preşedintele Societăţii Academice „Junimea”, dl Iacubovici, cu doamna Gramatovici. Tineretul a uitat de toate grijile lumeşti, până şi fucşii uitaseră de perceptele asprului prezident.

Petrecerea a durat până în zori şi numai cu greu le venea tinerilor să se despartă; mai ales s-a observat aceasta la o tânără pereche, constând dintr-un fux şi o drăgălaşă domnişoară. Stăteau bieţii ca plouaţi, într-un colţ, nerostind nici o vorbă, numai ochii vorbeau o limbă de ei înţeleasă. Petrecerea a reuşit splendid. Meritul e fireşte numai al comitetului aranjator, în fruntea căruia a stat mult meritatul protopresviter al districtului Siret, dl Ioan Hostiuc. / Nicu Nalbă” – pseudonim al viitorului Erou al Bucovinei, Ion Grămadă (Apărarea Naţională, Nr. 8, Anul I, Cernăuţi, miercuri 31 octombrie stil nou 1906, p. 3).

Piața din Siret

1906: Contele Bellegarde, prefectul oraşului Câmpulung

Câmpulung Moldovenesc, în 1918

„Prefectul dl conte Francisc Bellegarde, numit de cătră popor „Tata muntenilor”, a părăsit, în 20 Octomvrie 1906, în cea mai mare tăcere, oraşul Câmpulung şi, precum ne vestesc unele ziare germane bine informate, nu se va mai reîntoarce la Câmpulung, ci va fi ataşat unei secţii în ministeriul din Viena. Prin repăşirea contelui Bellegarde de la postul său de prefect districtual pierde populaţiunea română de la munte unul din acei amploiaţi care a avut vecinic înaintea ochilor numai înaintarea mult asupritului şi părăsitului popor românesc. De când a intrat Bucovina în stăpânirea Austriei, încă n-a avut poporul român (erau şi prefecţi români) din vechiul ocol moldovenesc un prefect mai priincios, sincer, milos şi, înainte de toate, un scutitor aprig şi dezinteresat al drepturilor poporului român, decât Contele Bellegarde. Cunoscând bine limba română, a intrat cu poporul român în contact mai aproape şi nu o dată a vizitat pe munteni în colibele lor, ca să audă de la popor nemijlocit jalbele şi durerile lor, spre a le putea asana.

Fiind, în anul 1904, o secetă mare în munţi şi fiind poporul în mare pericol şi pierind vitele de foame, a adus contele Bellegarde multe sute de coreţe de păpuşoi şi multe vagoane de fân la Câmpulung, împărţindu-le, prin amploiaţii săi, între sărmanul popor. Atunci a cheltuit filantropul conte din banii săi proprii multe mii de coroane. În răstimp de trei ani, pe timpul iernii, a susţinut milosul căpitan, din banii săi, o bucătărie pentru copiii sărmani, de la şcolile poporale din Câmpulung, dând astfel la vreo sută de copii sărmani prânz gratuit. Câte văduve, câţi sărmani n-a sprijinit bunul căpitan băneşte şi câte gospodării n-a scos direct din ghearele nemiloşilor cămătari. De câte ori n-a călătorit până la tribunalul din Suceava, ba chiar şi la Viena, spre a căuta dreptate pentru popor. El era şi epitrop al multor orfani, a căror avere era îndatorită. Din răsputeri a lucrat pentru reţinerea ţărănimii de la beţie, dispunând închiderea crâşmelor, pe timpul Duminicii şi a sărbătorilor.

Alois Ziegler loggo Salutări din Câmpulung – Colecţia Vasile Ursache

Toate reuniunile române le-a sprijinit băneşte. Sub patronajul său se ţineau cele mai de frunte baluri ţărăneşti în Câmpulung. Lui este de mulţumit şi înfiinţarea prăvăliei române din Câmpulung. Poporul a ştiut să-i mulţămească pentru aceste fapte măreţe, denumindu-l ca cive de onoare al oraşului Câmpulung şi de membru onorar al societăţii ţărăneşti „Deşteptarea”. Ca amintire din ocolul Câmpulung, şi-a luat Bellegarde 24 aquarele – tipuri curat româneşti, ai acelui popor, pe care l-a iubit părinteşte şi l-a scutit de multe nevoi.

Numele Bellegarde va fi pururea preamărit de către mulţămitorul popor român de la munte, din generaţie în generaţie. Şi tocmai aceasta va fi răsplata cea mai frumoasă pentru contele Bellegarde, care nu vâna după distincţiuni şi măriri. / I. V.” (Apărarea Naţională, Nr. 8, Anul I, Cernăuţi, miercuri 31 octombrie stil nou 1906, p. 2).

Alois Ziegler: Răzeş câmpulungean, 1876 – Colecţia Vasile Ursache

1882-1907: Viaţa românească în Bucovina. Teatrul

Grigore Pantazi, actor şi regizor cernăuţean, în LUCEAFARUL, nr. 13, 1905. p. 272

În anul 1882, s-a format în Cernăuţi o trupă de diletanţi români; prezidentul acestui comitet teatral român de diletanţi a fost părintele exarh al catedralei Ioan Procopovici, ca director de scenă funcţiona Vasile Morariu, iar capelmaistru era Tudor cav. de Flondor, pe atunci în etate de 19 ani. Se da, în fiecare a doua joi, o reprezentaţie teatrală, iar în joia premergătoare reprezentaţiei şi în cea următoare câte un concert. Repre­zentaţiile se dau în sala „Otel deMoldavie”, sală în care şi-au dat, până la 1877, toate trupele reprezentaţiile lor, regulat.

La 21 Decembrie, s-a dat prima reprezentaţie, cu:

Millo  director sau mania posturilor, de Alecsandri;

Nu te juca cu focul, de I. Negruzzi.

A doua reprezentaţie, cu:

Piatra din casă, comedie cu cântece, într-un act, de V. Alecsandri, şi

Cinel-Cinel, de Vasile Alecsandri.

Tudor Flondor

Acesta-i începutul teatrului diletant român în Bucovina şi primirea bună ce i s-a făcut dă raportorului Olinescu speranţa, că „prin acest tea­tru diletant se va inaugura timpul unui teatru naţional român pentru Bucovina” (Familia XIX; 23).

În Aprilie 1883, se dizolvă comitetul teatral diletant şi mobilierul şi garderoba trec în proprietatea „Armoniei”, care înfiinţează o secţie pentru reprezentări teatrale. Reprezentările teatrale aduc viaţă în Cernăuţi şi interes pentru literatura dramatică română, după cum constată rapor­torul.

Am strâns, în tabela statistică ce urmează, toate datele privitoare la reprezentările teatrale ale „Armoniei”[1]:

01). 13 Mai 1883. Rămăşagul, comedie cu cântece, în un act, de V. Alecsandri, muzica de T. Flondor, şi, în aceiaşi zi:

02).  Nunta ţărănească, operetă în un act, de V. Alecsandri, muzica de T. Flondor.

03). 1883. Cucoana Nastasia Hodoronc, comedie în 3 acte, de G. Bengescu.

04). 1883. Arvinte şi Pepelea, comedie în 1 act de V. Alecsandri.

05). 1883. După teatru, comedie în 1 act de T. V. Ştefanelli.

06). 1883. Creditorii, comedie în 1 act de V. Alecsandri.

07). 1883. Cinel-cinel, vodevil în 1 act de V. Alecsandri, muzica de T. Flondor.

08). 22 Oct. 1883. Un trandafir in livrée, comedie într-un act, localizată de T. V. Stefanelli.

09). Liţa Pescărită, operetă naţională de N. A. Bogdan, muzica de T. Flondor.

10). 1883. Un tutore, comedie în 3 acte de M. Poni.

11). 1883. Ordinul de a sforăi, comedie în 1 act de C. Dimitrescu.

12). 1883. Florin şi Florica, vodevil în 1 act de V. Alecsandri, mu­zica de T. Flondor.

13). 10 Ianuar 1884. Contesta Margot, comedie într-un act, din fran­ţuzeşte de M.

14). 25 Ianuar 1884. Ciobanul, canţonetă de E. Carada.

15). 1884. Rusaliile, operetă în 2 acte de V. Alecsandri, muzica de T. Flondor.

16). 25 Ianuar 1884. A sosit unchiul, comedie în 1 act de Koziebrodzki-Meşeder.

17). 25 Ianuar 1884. Pentru o pălărie, comedie în 1 act de St. Popescu.

18). 25 Ianuar 1884.  Fata Cojocarului, comedie în 1 act de D. Miclescu.

19). 25 Ianuar 1884. Baba Hîrca, operetă în 2 acte de Millo, mu­zica de A. Flechtenmacher.

20). 1884. Agachi Flutur, comedie în 3 acte de V. Alecsandri.

21). 1884.  Pamfilie Mestecăilă, comedie în 3 acte de St. Popescu.

22). 1884. Doi sfioşi, comedie în 1 act de Labouchère, trad. C. Bălănescu.

23). 1884. Băcalul Tulungea, comedie în 2 acte după o piesă franceză, de V. Morariu.

24). 4 Februar 1885. Găina cântă, comedie în 1 act de Bayard, Dumanoir Dennery, trad. Bălănescu.

25). Nunta Ţărănească, operetă în 1 act de V. Alecsandri, muzica de T. Flondor.

26). 26 Mart 1885. Noaptea sf. George, operetă în 3 acte de T. Alexi, muzica de T. Flondor.

27). 4 Mai 1885. Baba Hîrca, operetă în 2 acte de M. Millo, muzica de A. Flechtenmacher.

28). 27 Mai 1885. Doi sfioşi, comedie în 1 act de Labouchére, trad. C. Bălănescu.

29). 27 Mai 1885. Casa vechie, comedie în 1 act, trad. din franţuzeşte de dr. M. P.

30). 15 Oct. 1885. Romantic, comedie în 1 act de St. Popescu. S-a dat şi un concert.

31). 20 Dec. 1885. Socrul unui ginere, comedie originală în 1 act, de Myller. S-a dat şi un concert.

32). 5 Faur 1886. Cartea III, capitolul I, comedie în 1 act de E Pierron şi A. Lafferiére, trad. Manoliu.

33). 5 Faur 1886. Doi sfioşi, comedie în 1 act de Labouchére-Bălănescu.

34). 20 Sept. 1886. Sulimunul, comedie în 1 act de F. A. Sauer, trad. de E. Sevescu. S-a dat şi un concert.

35). 15 Ianuar 1887. Furiile tinereţii, comedie în 1 act de D. Malla.

36). 16 Faur 1887. Bacalul Tulungea, comedie în 2 acte, după o piesă franceză, de V. Morariu.

37). 17 Mart 1887. Doi morţi vii, comedie în 2 acte de V. Alecsandri.

38). 3 Aprilie 1887, aceeaşi piesă.

39). 5 Mart 1888. Cărăbuşul, vodevil în 2 acte de C. Stamati.

40). 16 Mart 1888, aceeaşi piesă.

41). 2 Ian. 1889. Ginerele lui Hagi Petcu, de V. Alecsandri.

42). 6 Mai 1889[2]. Crai nou, operetă naţională în 3 acte de V. Alecsandri, muzica de C. Porumbescu. Doi surzi, comedie de Labiche, trad. din franţuzeşte.

43). 10 Mai 1889, aceleaşi piese.

44). 10 Faur 1899.  Un om buclucaş, prelucrare  din franceză de Maria Baiulescu.

45). 10 Faur 1899. Omorul din strada Cărbunarilor, farsă.

46). 2 Mart 1889. Candidatul Linte, operetă comică de C. Porumbescu.

47). 8 Mai 1889. Crai nou, operetă naţională de V.  Alecsandri, muzica de C. Porumbescu.

48). 12 Mai 1889, aceeaşi piesă.

49). 2 Septembrie 1889. Candidatul Linte[3], operetă comică de C. Po­rumbescu.

50). 4 Mai 1901. Moş Ciocârlan, operă de C. Berariu şi T. Bocancea, muzica de F. Flondor.

51). 6 Mai 1901, repriza aceleaşi piese.

52). 12 Mai 1902. Moş Ciocârlan, operă de Tem. Bocancea şi C. Berariu, muzica de T. Flondor.

53). 15 Mai 1902, aceeaşi piesă.

54). 16 Mai 1902, aceeaşi piesă.

55). 1 Mai 1903. Crai nou, operetă naţională de V. Alecsandri, muzica de C. Porumbescu.

56). 2 Mai 1903. Norocul, feerie în 7 tablouri de Gr. Pantazi şi C. Berariu.

57). 3 Mai 1903, repriza Norocul.

58). 4 Mai 1903, aceeaşi piesă.

59). 10 Mai 1903. Crai nou, operetă naţională de V. Alecsandri, mu­zica de Porumbescu.

60). 18 Mai 1905. Trei doctori, comedie în 1 act de Vlaicu.

61). 18 Mai 1905. Conul Leonida faţă cu reacţiunea, farsă în 1 act

de I. L. Caragiale.

62). 18 Mai 1905., Leac pentru soacre, comedie în 1 act de Trocaru.

63). 18 April 1907. Ovidiu, actul V, dramă în 5 acte de V. Alecsandri.

61). 18 April 1907. Năpasta, dramă în 2 acte de I. L. Caragiale.

65). 22 April 1907, repetarea aceloraşi piese.

Titlul de glorie al „Armoniei”, pe acest teren, este activitatea ei teatrală de la început, din anii 1883-1888, şi reprezentarea pieselor Crai nou, Moş Ciocârlan, a feeriei Norocul, la care sperăm să se în­şire şi reprezentarea piesei Noaptea sf. George, care se prepară acuma.

Într-un articol, intitulat Societatea „Armonia” (Revista politică I; 18), se apreciază astfel activitatea de 5 ani a societăţii, pe terenul teatral: „Armonia nu se mărgineşte numai la atâta (la concerte, serate), ci ea merge mai departe, ea, împreună cu cântarea, şi teatrul. Se aleg bucăţi teatrale, se împart roluri, membrii „Armoniei” le studiază şi deodată ne trezim cu un teatru român diletant.

Partea teatrală a adus societăţii laudele cele mai mari nu numai din partea românilor, ci şi din partea străinilor. Acel teatru diletant a avut influ­enţa cea mai mare asupra simţului naţional, căci el l-a deşteptat la mulţi români din capitală şi la cei la care era simţul naţional deşteptat l-a în­tărit şi mai puternic.

Teatrul a introdus, într-un mod foarte uşor, şi lectura clasicilor ro­mâni, deoarece fiecare căuta să afle lucruri potrivite pentru teatrul lor şi mai mulţi tineri, fiind inspiraţi de Melpomene, s-au încercat să lucreze bucăţi originale, acomodate teatrului local”.

Opera „Moş Ciocârlan” a trecut graniţele ţărişoarei noastre şi a fost reprezentată, ca o solie a unor zile mai bune, ce vor să vie, în două centre ale românismului, în momente deosebit de solemne: în Sibiu, cu ocazia inaugurării „Muzeului naţional”, şi în Bucureşti, unde s-a repre­zentat, de 5 ori, cu ocazia Expoziţiei jubilare. Ea a devenit, astfel, un bun comun al românilor de pretutindeni şi, astfel, a contribuit şi mica şi cul­tural neînsemnata fracţiune a românilor bucovineni cu un modest obol la ridicarea artei naţionale.

Şi „Crai nou” a trecut graniţele ţărişoarei noastre şi a fost reprezentat în Lugoj şi în Biserica Albă. Abia după ce a fost piesa repre­zentată în alte părţi s-a dat şi în Bucovina. Recenzentul Patriei intro­duce darea sa de seamă despre prima reprezentare a operetei „Crai nou” cu următoarele şire: „Armonia a împatriat, cu reprezentaţiunea de ieri seară, moaştele spiritului profetului, care, ca toţi profeţii, a fost profet pen­tru toţi românii, numai pentru cei din patria sa mai strâmtă nu. Aceste moaşte: Crai nou, operetă de prea timpuriu decedatul C. P., s-au reîn­tors pe pământul Bucovinei, din care s-au zămislit şi reîntoarcerea a fost un act de triumf naţional” (Patria III, 267).

Un lucru reiese din cercetarea de până acuma, că dacă se mai poate înjgheba o modestă, dar trainică activitate teatrală la noi, în ţară, apoi ea poate purcede cel mai bine de la Armonia”.

Despre celelalte reprezentări teatrale, date de diletanţi, se poate spune atâta, că ele sunt o probă mai mult pentru afirmaţia noastră că nicăieri nu s-a manifestat, în decursul timpului, o idee conducătoare, nică­ieri nu s-a lucrat după un plan bine deosebit, ci cu totul şi pretutindenea a fost improvizat. Aceasta-i impresia ce am avut-o, răsfoind zia­rele noastre, ca să culeg informaţiuni, această impresie am avut-o şi în anii din urmă, când am urmărit cu interes activitatea ce s-a desfăşurat pe acest teren. Se întâmplă că o societate de binefacere nu dispune de fonduri, iute se improvizează o reprezentare teatrală, cu piese alese în grabă, de cele mai multe ori studiate slab şi astfel se uită că arta are altă menire decât să servească numai ca mijloc pentru ajungerea altor scopuri.

Se impune numaidecât o schimbare în direcţia aceasta; cum mi-o închipui eu voi arăta, pe larg, la altă ocaziune. Aici voi induce numai câteva date statistice, care, deşi sunt incomplete – este imposibil de a da tabele statistice complete, căci multe reprezentaţii n-au fost înregistrate în ziare – vor arăta totuşi cititorilor marginile în care s-a mişcat activi­tatea teatrală a diletanţilor noştri.

În Cernăuţi s-au mai dat următoarele reprezentaţii:

01). 18 Ianuar 1894. Nino, dramolet de Cerchez, aranjată de „Junimea”.

02). 18 Ianuar 1894. Mademoiselle Mephistofeles, comedie de Stamati-Ciurea, aranjată de „Junimea”.

03). 9 Fevruar 1894. Un trandafir în livrée, comedie din franţuzeşte, de T. V. Stefanelli, aranjată de „Junimea”.

04). 9 Fevruar 1894. Post festum, comedie în 1 act de Wichert, trad. de M. Stefanelli, aranjată de „Junimea”.

05). 6 Iulie 1894. Drumul de fier, comedie cu cântece în 1 act şi 2 ta­blouri de V. Alecsandri.

06). 8 Iunie 1905. O scrisoare pierdută, comedie în 4 acte de Caragiale, aranjată de „Junimea”.

În Suceava s-au dat următoarele reprezentări:

01). 6 Iulie 1892. Rusaliile, vodevil în 1 act şi 2 tablouri de V. Alecsandri.

02). 1 Fevruar 1893. Rămăşagul, proverb în 1 act de V. Alecsandri.

03). 1 Fevruar 1893. Cinel-cinel, comedie cu cântece de V. Alecsandri.

04). 6 Iulie 1893. Nunta ţărănească, vodevil naţional de V. Alecsandri.

05). 6 Iulie 1893. Cinel-Cinel, comedie cu cântece de V. Alecsandri.

06). 5 Iulie 1899. Mademoisselle Mephistopheles, vodevil în 1 act de C. Stamati-Ciurea.

07). 5 Iulie 1899. Cărăbuşul, vodevil în 4 acte de C. Stamati-Ciurea

08). 16 Dechemvrie 1900. Tânăra femeie arţăgoasă, de Etienne, tra­ducere din franţuzeşte de M. Stefanelli.

09). 16 Dechemvrie 1900. Conul Leonida faţă cu reacţiunea, piesă în 2 acte de I. L. Caragiale.

10). 25 Decemvrie 1900. Mama Angheluşa, canţonetă de V. Alecsandri.

11). 25 Decemvrie 1900. Leac pentru soacre, comedie în 1 act de Trocaru.

12). Decemvrie 1900. Cărăbuşul, vodevil în 2 acte de C. Stamati-Ciurea.

13). 2 Fevruar 1905. O căsnicie, comedie în 3 acte de G. C. Ursachi.

14). 2 Iunie 1905. O scrisoare pierdută, comedie în 4 arte de I. L. Caragiale.

15). 7 Iulie 1905. Baccilul amorului, farsă în 1 act de C. Stamati-Ciurea.

16). 2 Fevruar 1906. O noapte furtunoasă, comedie în 2 acte de I. L. Caragiale.

17). 7 Iulie 1906. O căsnicie, comedie în 3 acte de G. C. Ursachi.

În Radăuţi s-au dat următoarele reprezentaţii:

01). 22 Ianuarie 1892. După teatru, comedie într-un act de T. V. Stefanelli.

02). 22 Ianuarie 1892. Creditorii, comedie în 1 act de V. Alecsandri.

03). 25 Noemvrie 1892. Nu te juca cu dracul, comedie în 1 act de I. Negruzzi.

04). 25 Noemvrie 1892. Cinel-Cinel, comedie cu cântece de V. Alecsandri.

05). 14 Iulie 1899. Madame Mefistofeles, vodevil în 1 act de C. Stamati-Ciurea.

06). 14 Iulie 1899. Cărăbuşul, vodevil în 2 acte de C Stamati-Ciurea.

07). 25 Fevruarie 1900. Biletul de tramway.

08). 25 Fevruarie 1900. Omorul de pe Strada Cărbunarilor.

09). 1 Noemvrie 1901. Soare cu ploaie, comedie în 1 act de Iosif Vulcan.

10). 1 Noemvrie 1901. Înainte de pauză, comedie în l act de Trocaru.

11). 9 Noemvrie 1902. Cinel-Cinel, comedie cu cântece de Alecsandri.

12). 18 Fevruar 1905. O căsnicie, comedie în 3 acte de G. C. Ursachi.

13). 25 Iunie 1905. O scrisoare pierdută, comedie în 4 acte de I. L. Caragiale.

Singuratice reprezentări s-au dat şi în Câmpulung şi Siret; piesele ce s-au reprezentat au fost comediile şi vodevilurile lui Alecsandri.

Din tabelele de mai sus se vede că şi în celelalte oraşe diletanţii şi-au format repertoriul lor tot din piesele lui Alecsandri, abia în timpul mai nou s-a încercat a sc juca şi din Caragiale.

În cadrul acestor expuneri, trebuie să mă opresc puţin şi la teatrul nemţesc din Cernăuţi, şi anume din următoarele motive. Pe scena aces­tui teatru s-au produs şi două artiste românce: domnişoara Agata Bîrsescu şi domnişoara Adrienne de Kolá, născută Costin, în Bucovina, şi s-a jucat, în traducere, şi o piesă românească, Năpasta lui Caragiale.

Piesa a fost tradusă de Adolf Last, un evreu din România, care publicase şi nişte cercetări critice asupra lui Caragiale, sub titlul „Unheil“ (mai întâi îi dase titlul de Lűge).

Piesa s-a dat pe scena teatrului cernăuţean în Ianuarie 1897, cu domnişoara Prandstetter (Anca), domnii Popp (Ion) şi Metzl (Dragomir). Jocul a fost satisfăcător, constatare ce o face şi presa străină, şi cea română, piesa însă „a indignat” pe criticii de la ziarele nemţeşti. Voi cita, din recenziile ce s-au făcut, numai câteva pasaje. În Czernovitzer Zeitung din 15 Ianuarie, aflăm următoarele: „Drama de tot realistă „Nă­pasta”, de Caragiale, tradusă de A. Last, a fost interpretată foarte bine de domnişoara Prandstetter (Anca) şi domnii Popp (Ion) şi Metzl (Dragomir). Actorii nu găsesc în rolurile lor nimic mulţimilor, că personajele sunt – puţin spus – nesimpatice; ceea ce a putut interesa a fost in­terpretarea, care merită toată recunoştinţa, cu atât mai mult că aproape totul a fost creaţiune proprie”.

În Bukovinaer Rundschau din 13 Ianuarie, sfârtecă un oarecare Iosef Czeikel drama fără milă. După ce critică tehnica dramei, constată că de­fectul principal al dramei este caracterul absolut imposibil al Ancăi, care e numită „o monstruozitate psihoiogică”. Cel mai aspru e însă recenzentul ziarului Bukovinaer Nachrichten (14 Ianuarie), Th. M., care nu­meşte piesa „Colportageromangeschichte” şi încheie: „nimeni să nu se în­cumete şi să dea piesa bucătăresei sale, chiar numai să o citească, dacă vrea să aibă linişte în casă”. E o critică foarte pătimaşă şi părtinitoare. În fine, traducătorul A. Last vorbeşte, în două foiletoane consecutive din Buk. Post (12 şi 14 Ianuarie) despre piesă; în primul, vorbeşte despre Caragiale, comediile sale şi apoi, pe larg, despre „Năpasta”; în al doilea, despre reprezentarea ei pe scena teatrului din Cernăuţi.

*

Aceasta este activitatea teatrală în Bucovina: puţină şi dezordonată; ce s-ar putea face, de acum, înainte, voi arăta cu altă ocaziune. Cernăuţi în Aprilie 1907. / George Tofan” (Viaţa Românească, Volumul V, Anul II, Iaşi 1907, pp. 114-120).

[1] Raportul „Armoniei^” nu spune care piese s-au jucat în 1883 şi care în 1884, ci le înşiră pe toate, la un lor, amintind numai că au fost 19 reprezentaţiuni. Din cronicile teatrele, trimise de dl D. Olinescu „Familiei”, se pot stabili unele date.

[2] Timpul de 10 ani, de la 1888-1893, este numit, cu drept cuvânt, de autorul istoricului societăţii, dr. E. Sluşanschi, „sezon mort”.

[3] Reprezentarea aceasta s-a dat în Suceava.

1914: Biserica Logofătului Tăutul din Bălineşti

„Biserica din Bălineşti (judeţul Dorohoi – în 1914, n. n.) este una din cele mai interesante biserici din Moldova şi, prin particularităţile pe care le prezintă, ocupă un loc cu totul a parte în evoluţia artei monumentale din timpul lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi.

Planul bisericii nu seamănă câtuşi de puţin cu ti­purile din secolul al XV şi XVI, tot astfel nici forma bolţilor, nici dispoziţia clopotniţei. În ceea ce pri­veşte însă materialele întrebuinţate, precum şi ele­mentele şi formele decorative ale faţadelor, ele sunt aceleaşi ca la celelalte biserici din acea epocă.

Planul bisericii prezintă particularitatea, unică în Moldova, de a avea poligonale pe dinafară, atât altarul cât şi pronaosul. Clopotniţa este alipită de biserică, în faţada dinspre miazăzi şi chiar la uşa bisericii, formând un fel de pridvor boltit la intrare. Bolţile, atât la naos, cât şi la pronaos, sunt cilindrice „berceaux” şi întărite cu nervuri formând arcuri duble paralele între ele. Acest sistem de boltă derivă din cele medievale şi prezintă asemănare cu bolţile bisericii domneşti din Rădăuţi.

Interiorul se compune din pronaos şi naos, des­părţite prin un zid plin, cu o uşi de comunicaţie în axul lui. Altarul are, în interior, forma semicirculară obişnuită şi este acoperit cu o boltă în formă de sfert de sferă. Atât naosul cât şi pronaosul au bol­ţile lor cilindrice, împărţite în câte trei travee egale, prin arcuri duble, căci se reazemă pe stâlpi de piatră, angajaţi în zid şi decoraţi cu capitele şi socluri sculptate. În partea dinspre Apus a boltei pronaosului, se află amenajată o deschidere, pe unde se poate pătrunde în pod şi la camera clopotelor, prin o scară de lemn. Alt acces la clopotniţă există prin o deschidere, ce se vede în zidul clopotniţei spre Apus, desigur prin o scară mobilă. Aceasta este şi dispoziţiunea clopotniţei de la biserica Popăuţi, din Botoşani, care nu este accesibilă decât prin o scară mobilă, probabil spre a feri clopotele de o comunicaţie directă cu exteriorul.

Faţadele sunt decorate după normele bisericilor lui Ştefan cel Mare. Soclul puternic în piatră de di­mensiuni mari este foarte proeminent şi cu faţa te­şită. Muchiile verticale ale zidurilor sunt de ase­menea de piatră cioplită, restul zidăriei pare a fi parte în piatra neregulată şi parte în cărămidă. Cea mai mare parte a faţadelor este acoperită cu tencuieli foarte deteriorate, care par a fi fost pictate pe toată suprafaţa lor, la o epocă oarecare; partea superioară a faţadelor este de cărămidă, formând două etaje suprapuse de firide semicirculare: rândul inferior de firide mai mari, cel superior mai mic, şi de două ori mai numeroase.

Peste aceste firide se întind, de jur împrejurul bisericii, mai multe rânduri de discuri smălţuite, co­lorate în mai multe nuanţe şi la fel cu cele de la Popăuţi, Hârlău şi Sf. Nicolae Domnesc din Dorohoi. Totul e încoronat cu o cornişă de piatră cioplită.

Acoperişul, astăzi de şindrilă, este deteriorat şi slăbit. E greu de spus ce era acest acoperiş la început. Pictura votivă, care arată pe ctitor cu biserica în mână, înfăţişează un acoperiş ţuguiat şi o siluetă generală asemănându-se mult cu o capelă gotică. Este de observat că pe această pictură toată faţada bisericii pare zugrăvită, ceea ce ar dovedi că pictura e posterioară întemeierii bisericii şi nu contemporană cu ea: într-adevăr este inadmisibil ca bogata arhi­tectură de piatră de talie, de firide de cărămidă şi de teracote smălţuite să fi fost de la început acoperită cu zugrăveli.

Sunt multe biserici vechi din Moldova care au fost acoperite în întregime, pe dinafară, cu zugră­veală „al fresco”. Dintr-însele, sunt unele care până astăzi au păstrat această podoabă, mai mult sau mai puţin conservată. Astfel sunt bisericile din Râşca, Baia (a lui Petru Rareş), Voroneţ, Humor, Sf. Gheorghe din Suceava (până la restaurarea ei) şi altele.

În interiorul bisericii pictura este de asemenea din mai multe epoci diferite. Unele sunt de o rară fru­museţe şi prin puritatea stilului, prin eleganţa desenului şi a tehnicii, amintesc întrucâtva picturile relevate de domnul Gabriel Millet, la Mistra, în Peloponez. Aceste picturi din Mistra sunt din timpul Paleologilor, una din epocile cele mai strălucite ale civilizaţiei bizantine.

Partea cea mai caracteristică şi cea mai bogată este însă clopotniţa bisericii; ea este mai înalta de­cât corpul bisericii şi împărţită în două etaje printr-un brâu de piatră; este pătrată în plan şi se reazemă, pe de o parte, pe zidul bisericii, iar pe de altă parte, pe doi stâlpi de piatră, puternici, de secţiune octogonală; arcuri ogivale de piatră cioplită şi cu profilatura gotică transmit presiunile superioare pe cei doi stâlpi şi pe zidul bisericii; aceste arcuri se reazemă pe console de piatra, cioplite şi sculptate bogat; de la aceste console, în jos, secţiunea pătrată trece prin câte patru piramide răsturnate la colţu­rile stâlpului şi care formează un capitel. Aceeaşi soluţiune o întâlnim la clopotniţa din Popăuţi, unde secţiunea în plan trece de asemenea de la octogon, la pătrat, atât în jos, spre soclu, cât şi în sus, spre camera clopotelor. Pridvorul format de clopotniţă, la intrarea bisericii, este încoronat cu o boltă cu ner­vuri de piatră cioplită, decorate cu rozete, tot de piatră, şi rezemate pe frumoase console, situate la cele patru unghiuri ale bolţii.

Soclul pridvorului este decorat, pe trei feţe, cu o balustradă de piatră, în blocuri mari, sculptate cu flori în stil gotic. In interior, pridvorul are, pe două din feţele lui, o bancă de piatră.

Partea superioară a clopotniţei, unde se află clo­potele, e deschisă prin trei mari ferestre ogivale de piatră, pe deasupra cărora trece un brâu larg de discuri de teracotă, încoronat cu o cornişă de piatră.

În genere, toate formele şi profilele de piatră sunt gotice şi din toate bisericile din Moldova, unde in­fluenţa gotică este atât de evidentă, poate că la Bălineşti se arată mai puternică ca oriunde, pentru că aci ea se afirmă nu numai în tehnica şi în formele sculpturale ale pietrei, dar se întinde chiar şi până la unele principii de construcţiune.

Uşa bisericii este curat gotică, de asemenea feres­trele geminate ale pronaosului cu ogivele lor înflo­rite, ferestrele dreptunghiulare ale naosului şi alta­rului, chenarul pisaniei etc.

Şi cu toate acestea, cine ar putea spune că nu ne aflăm în fata unui monument cu caracter moldovenesc? Elementele străine, departe de a produce o notă discordantă, se armonizează cu concepţia ge­nerală a monumentului, care le asimilează, produ­când unitatea ce caracterizează un „stil”. / N. Ghika-Budeşti / După Bul. Com. Mon. Ist., IV, p. 200-211 (Lapedatu, Alex., Monumentele noastre istorice, în lecturi ilustrate, Bucureşti 1914, pp. 214-219).