Hasdeu confirmă: Doina e religia primordială!

A fost o bucurie pentru mine să constat că omul total al culturii române, Bogdan Petriceicu Hasdeu, ştia, cu un secol şi jumătate în urmă, că „identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daina şi litvanul daina, ca şi aceea între litvanul daina şi zendicul daenā, e perfectă”, că şi „forma cea veche a vorbei doina este dară acea conservată în Transilvania: daina”, dar, din păcate, în Europa vremii lui, ca şi în Europa vremii noastre, „filologii n-au cunoscut vorba română daina”, chiar dacă ne este „daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei ario-europee, care ne arată pe străbunii noştri comuni, cu mult mai înainte de cele mai vechi inscripţiuni monumentale, numind poezia cugetare şi viziune, după cum numeau pe Dumnezeu luminos”.

Hasdeu, care înţelesese că nimic din spiritualitatea românilor nu are origine romană, ci dacică şi, prin daci, boreală, admiţând că principele „Cantemir avea dreptate de a căuta doina la Daci”, înţelesese că, dacă vrem să aflăm adevărul despre moştenirile străbune, „trebuie să plecăm prin lume, înarmaţi cu toată rigurozitatea metodei comparative, căutând pretutindeni pe surorile dainei, fără care dânsa ar rămânea în veci un mister”, dar şi subliniind şi „constatând originea nelatină a „doinei” române”. Care, în fond, nici nu s-a numit doină, ci daină, „Aina daina şi dainare!” – cum scria Bariţ, dar fără să facă legătura între Aina şi Ainu din scrierile vedice, în care „Ainu a inventat Şarpele Îngheţului (Constelaţia Dragonului, a cărei „cap” triunghiular arată nordul polar – n. n.), ca să asuprească luminile create”, Aina şi Ainu definind complementarităţile zi/noapte, vară/iarnă, lumină/întuneric, viaţă/moarte, rai/iad, d’Aina şi d’Ainu, ca şi în cazul nevestei d’Ochioşele a preotului solar troian, fiind derivatele unor aderări la scenariile mitice primordiale şi transformate, tocmai de aceea, şi în cântec, şi în lege, cu înţelesul de religie, deci de viziune, de perspectivă cosmologică.

Şi tot George Bariţ mărturisea, în calitatea lui de transilvan exponenţial, că ardelenii, „când le venia să horiască, începeau mai întâi cu Aina ori Haina daina etc. ca cu o introducţiune, aşa precum încep, în alte părţi, cu Frunză verde etc., şi numai după aceea continuau cu propriul cântec sau hore ori horie”. Hasdeu preţuia atât de mult această atentă observaţie, încât avea să intre într-o adevărată dezbatere cu clujeanul care a copilărit prin comitatele Turdei şi Albei, ca să răspândească lumină lină din mândra cetate carpatică a Braşovului.

Un singur lucru a ignorat Hasdeu, şi anume faptul că Datina înseamnă ceea ce ne-a fost dat de către un iniţiator Dipika (Lumina sare iluminează), numit, de la o populaţie la alta, Kali Calusar sau Karapan, Ktitostai, Druid etc., şi tocmai de aceea concluziona că „aşadar, la toţi neo-latinii Doina e autohtonă; la Apus, celtică, la Răsarit, dacică…”. Este drept, undeva, în sud-estul regatului Saba, există provincia şi localitatea Datina, cu un dialect propriu: „și l-a învins în Datina și i-a ars toate orașele (Datinas); și a lovit și a distrus și a ars oraşul Ted“[1], dar nici un studiu, în marea lor majoritate dialectale[2], nu probează că ar exista vreo legătură între provincia Datina şi Datina strămoşească, în care Daina are o valoare sinonimică.

La ce şi de ce este nevoie să ştim câte ceva despre vremurile vechi, ale incantaţiilor d’Aina sau Frunză verde, în loc să ne mulţumim cu cântecele de jale şi cu celelalte aburcări folclorice? Dacă nu înţelegeţi, nici nu are rost să formulaţi întrebări.

Foaia ilustrată, 8 septembrie 1891: Bogdan Petriceicu-Hasdeu

Hasdeu, B. P. Doina. Originea poesiei populare la români

„Dar de unde vine cuvântul doina? Scriitorii noştri au emis, până acum, în această privinţă, o mulţime de păreri deosebite.

După Lexiconul Budan (pag. 163) doina se datoreşte grecilor, din forma dorică δην sau δαν „Jupiter”. Δην sau δαν se întrebuinţau, în adevăr”, în Beoţia şi pe insula Creta, ca variante din δεος, precum şi alături cu ζεος exista varianta ζαν; dar în ce mod părintele Olimpului din Teba lui Cadmu sau de la Cnosul cel cu labirintul lui Dedal va fi trecut în Dacia, pentru a se metamorfoza aci într-un „cântec”, aceasta este o ghicitoare pe care nici chiar beoţianul Oedip n-ar fi fost în stare s-o dezlege.

Şi mai ciudată e opiniunea răposatului boier Iordache Malinescu din Moldova, care zicea, în Foaia pentru minte de la Braşov, 1842, p. 98, că doina deriva sau din „donativum”, o sumă de bani ce o primeau ostaşii romani în dar de la împăraţi, după o biruinţă, sau din numele Dunării, sau, în fine, de la zeiţa Diana; o triplă etimologie, de trei ori neadmisibilă.

Dicţionarul Laurian-Massimu aduce pe doina din latinul „doleo”, de unde, după un articol, publicat în ziariul „Familia” de la Pesta, din 1869, ea va fi decurs printr-o formă ipotică „dolina”, ca şi moina, dintr-o „mollina”, de la „mollis”. Din nenorocire, nu numai dolina mollina nu ne întâmpină nicăieri în vreun fel de latinitate şi nici într-un dialect romanic vechi sau nou, dar e greşit până şi termenul de comparaţiune, căci moina, la romani, este un curat slavism, însemnând loc spălăcit, de la rădăcina slavică my- „a spăla”, de unde masculinul moinu şi femininul moina, după text nici doina, nici dolina, deşi ambele rimează chiar în poezia lui Negruzzi.

Din toate etimologiile, însă, cea mai extravagantă este cea propusă de dl Cihac (t. 2, p. 98), care, după ce afirmă că rolul fundamental al „doinei” este de a fi cântat „sur des flutes”, conchide apoi că doina derivă din sârbescul dvoinitza „flute duble”, de la slavonicul dvoinu „duble”. Dar atunci, în loc de a alerga la slavicul dvoi-, de ce oare să nu preferăm o derivaţiune din romanul doi, sub pretext că rolul fundamental al „doinei” ar fi fost de a fi cântat de doi: de un flăcău şi de o fată? Este o glumă mai potrivită, în orice caz, decât gluma pe care ne-o dă dl Cihac, fără a avea aerul de a glumi.

Ca să isprăvim, odată, cu acest registru de păreri, mai adaog pe a bătrânului Cantemir. El credea (Descript. Mold., ed. Papiu, p. 141), că doina se va fi chemat, la Daci, zeul sau zâna războiului, fiindcă acest cuvânt începe, totdeauna, la români, cântecele lor de luptă: „praeponitur enim cunctis quae fortiter in bello referunt canticis”.

Opiniunea lui Cantemir, oricât de arbitrară, are un merit. Ea deştepta o întrebare foarte serioasă: părinţii noştri moştenit-au ei puternica lor inspiraţiune poetică de la Romani ori de la Daci?

Istoria a constatat de mult că nimic n-a fost mai prozaic ca severa naţiune de soldaţi şi jurisconsulţi, crescută de sălbatica lupoaică pe ţărmii Tibrului. „Peu de nations – zice Michelet – me semblent s’être trouvées dans des circonstances moins favorables à la poésie. Des populations hétérogènes, enfermées dans les mêmes murs, empruntant aux nations voisins leurs usages, leurs arts et leurs dieux; une société tout artificielle, récente et sans passé; la guerre cotinuelle, mais une guerre de cupidité plus que d’enthousiasme; un génie avide et avare. Le Clephte, après le combat, chante sur le mont solitaire. Le Romain, rentré dans sa ville avec son butin, chicane le sénat, prête à usure, plaide et dispute. Ses habitudes sont celles du jurisconsulte, il interroge grammaticalement la lettre delà loi, ou la torture par la dialectique, pour en tirer son avantage. Rien de moms poétique que tout cela. La poésie ne commença pas dans Rome par les patriciens, enfants ou disciples de la muette Etrurie, qui dans les fêtse sacrées défendaient le chant et ne permettaient que la pantomime. Magistrats et pontifes, les pères devaient porter dans leur langage cette concision solemnelle des oracles, que nous admirerons dans leurs inscriptions. Quant aux plébéiens, ils représentent dans la cité le principe d’oposition, de lutte, de négation. Ce n’est pas encore là que nous trouverons le génie poétique”[3]. (Hist. romaine, t. II ch. 6).

Poezia poporană a Romei se poate judeca destul de bine după următorul nonsens, reprodus de Flavius Vopiscus, şi pe care legionarii îl cântau lui Aurelian:

„Mille, mille, mille, mille, mille, mille decollavimus.

Unus homo mille, mille, mille, mille decollavimus.

Mille, mille, mille, vivat, qui mille, mille occidit.

Tantum vini habet nemo, quantum fudit sanguinis”[4].

Alte bucăţi analoage a se vedea în colecţiunea lui Edelstand du Méril a poeziilor poporane latine, anterioare secolului XII, iar despre cea mai veche fază vezi dizertaţiunea celebrului Corssen (Origines poësis romanae, Berl. 1846), unde se constată (pag. 7) că Roma: „adversaria erat incrementis popularis poesis”.

Fost-au tot atât de prozaici Dacii? Las la o parte pe Orfeu, pe Museu, pe Tamiris, miticii fundatori ai poeziei şi muzicii grece, pe care însuşi Elenii îi recunoşteau a fi fost toţi din marea gintă tracică, de unde erau şi Dacii. Mă mărginesc a cita o singură autoritate, dar care se refera directamente la Tracii de la Dunare. Teopomp, scriind pe la anul 360, înainte de Crist, ne spune că „Geţii merg în ambasadă ţinând harpe şi zbârnâind din ele” (Theo-pomp. Fragm. 244, ed. Didot p. 419).

Dacă vom pune dar în cumpănă natura prozaică a Romanilor şi geniul poetic al Dacilor, va fi legitim a conchide că admirabilele noastre doine negreşit, ca gen, nu ca materie, sunt moştenite de la aceştia din urmă. Astfel, Cantemir avea dreptate de a căuta doina la Daci.

Mai întâi, însă, care este forma cea primitivă a acestui cuvânt? În Transilvania, alături cu doina, se aude până astăzi daina, după cum atestă dl Baritiu[5] în Foaia pentru minte, 1842, p. 101[6]. Acesta e foarte important. Limbile ario-europene admit trecerea sonului mai înalt a la sonul mai scăzut o, niciodată însă nu se justifică cazul contrariu, de urcare a lui a la o, afară de unele excepţiuni explicabile şi câteodată numai părute, bunăoară româneşte chiar în cuvântul pe care l-am întrebuinţat acuma: „afară”. Afară vine din „ad-foras”, prin intermediul emfaticului afoara, ca şi masa din mensa, prin intermediul emfaticului „measa”. În afară de „afoara” nu s-a schimbat o în a, ci s-a supres o cel primitiv, rămânând numai a din emfază. Forma cea veche a vorbei doina este dară acea conservată în Transilvania: daina.

Odată restabilit acest prototip, ne împiedicăm, în daina, la diftongul ai, asupra căruia cade tonul. În graiurile din familia ario-europea diftongul ai este mai adesea o emfază sau aşa numita gunificaţiune din i; însă poate fi şi altceva. Dintâi, poate să fie un i strămutat de aiuri, ca în metateza aiba în loc de abia din latinul „habeat”. Al doilea, poate să fie ceea ce gramaticele noastre numesc un i epentetic, ca în maine din „mane”. Dacă e gunificaţiune, cuvântul se reduce la dina; dacă e metateză, la dania; dacă e epenteză, în dina. Pe care să alegem? Cum vom descoperi adevărul? Trebuie să plecăm prin lume, înarmaţi cu toată rigurozitatea metodei comparative, căutând pretutindeni pe surorile dainei, fără care dânsa ar rămânea în veci un mister.

Vom începe prin a înlătura ipoteza cea metatetică, de vreme ce „dania”, din care să se poată deduce daina, prin strămutarea lui i, nu se găseşte nicăieri. Chiar de s-ar găsi, „dania” n-ar diferi de „dana” prin rădăcină, ci prin sufix. Ne mai rămân dară celelalte două: „dana” şi „dina”. Ambele oferă multe probabilităţi; însă numai una din ele rezistă până în fine la toate operaţiunile analizei critice.

Am spus că i în daina poate fi o epenteză din „dana”. În adevăr, în dialectul celto-irlandez dan este „cântec” sau „poem”, iar la capătul opus al lumii ario-europee, în limba persiană, danah însemnează, printre mai multe altele, o arie cântată de un cor de femei: „vox mulierum concentum edentium” (Vullers, Lex. pers. t. I, p. 914). Ambele forme presupun o temă dana „cântec”, din care ar veni directamente, prin epenteză, dacicul daina. Celticul d şi persianul d corespunzând, într-un mod regulat, sanscritului dh, această temă ne conduce la rădăcina dhan „a suna”, de unde „cântec”, în sens de sunet, întocmai ca vechiul francez sonet, italianul sonetto „cântec”, din latinul „sonus”. Nimic nu poate fi mai normal ca această etimologie a dainei.

Admiţându-se însă ca prototip forma dina, noi găsim în limba zendică daenā (= daina), gunificaţiune din dina, de la rădăcina di „a vedea”, însemnând „lege”, de unde, prin o tranziţie logică posterioară, persianul din şi armeanul den „religiune”. De la lege până la cântec distanţa se pare a fi cam mare, deşi, în anii trecuţi, nu ştiu cine de la Iaşi, într-o bună dimineaţă, s-a apucat a versifica codul nostru civil, eram să zic codul lui Napoleon. Ceea ce e ridicol, în secolul XIX, a fost însă foarte serios în anticitate. Strabone (III I. §. 6) ne spune că Turdetanii, în Spania, aveau legi în versuri, νóμoνς εμμεττϙονς cu mai multe mii de ani anterioare lui Crist. Chiar aci, la noi, în aurifera Oltenie, înainte de stabilirea Dacilor, locuia poporul Agatârşii, care avea de asemenea legi în versuri, după cum ne asigură Aristotele (Problem 28). Este dară legitim de a conchide că zendicul[7] daenā (= daina) însemna mai întâi „cântec”, mai în urmă „lege”. Aceasta se potriveşte şi cu derivaţiunea sa din rădăcina di „a vedea”, căci tot aşa elenicul άοιδóς şi sanscritul kavi, ambele cu accepţiune posterioară de „cântăreţ”, însemnează propriamente pe „văzător”. Ceva mai mult. În textele zendice citate de Justi (Handb. p. 143) daina nu figurează nicăieri cu sensul de „cântec”; din fericire însă această semnificaţiune, ba încă anume acea de „cântec consacrat prin tradiţiune”, o constată Haug, în alte texte zendice, dintre care unul, anume din Vendidâd[8], codul moral al religiunii zoroastrice, îndemna pe fete de a învăţa „daine”. Cu această ocaziune, Haug observa (Zeitsehr. d. d. morgenländ. Gesellsch. t. 9, 1855, d. 692): „Merkwürdigerweise hat sich dieses daenā in seiner ältern Bedeutung Lied noch in dem Litthauischen daina, womit gewöhnlich die schönen „Volkslieder der Litthauer bezeichnet werden, erhalten“[9].

Pas acum de mai alege una din două! Daina este ea epenteza din dana, de unde celto-irlandezul dán şi persianulu danah, ori fi-va ea o gunificaţie din dina, de unde zendicul daenā, persianul din şi armeanul den? Care să fie criteriul de preferinţă?

Exista câte un argument pentru fiecare din ambele ipoteze. În limba maghiară, danolni însemnează a cânta. Dacă ungurii vor fi împrumutat cuvântul de la Romani, atunci l-au primit sub forma dana şi, prin urmare, i din daina ar fi o epenteză posterioară secolului IX. Filologia comparativa probează însă, prin maghiarul dal „cântec”, că verbul danolni este un denominativ, a cărui formă corectă e dalolni, de unde danolni, prin disimilaţiune, pentru a înlătura vecinătatea a doi l în „dalolni” (cfr. Boller in Sitzungsber, d. wien. Akad. hist. Kl. 1857, t. 23, p. 409). Între al nostru daina şi maghiarul danolni rezultă dară o asemănare de hazard.

Ipoteza de gunificaţiune se susţine printr-un argument mult mai solid. La litvani, cântecul poporan, după cum am văzut-o deja mai sus, din cele zise de Haug, se cheamă daina, de unde dainoti – a cânta cântece poporane, dainotojis – cântăreţ, daininkas – poet etc. Oricât de tare ar pretinde dl Cihac (t. 2 p. 98) că „ces mots ne paraissent pas identiques”, identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daina şi litvanul daina, ca şi aceea între litvanul daina şi zendicul daenā, e perfectă. În limba litvană însă nu există deloc epenteticul i, astfel că prototipul dana pentru daina ar fi acolo o imposibilitate, afară numai când litvanii vor fi împrumutat cuvântul gata de la Romani. Acest împrumut s-ar justifica prin următoarele două împrejurări: 1). vorba daina nu se afla în limbile slavice, cu care litvanii sunt în cea mai strânsă încuscrire; 2). românii şi litvanii cată să fi trăit odată în vecinătate, deşi în relaţiuni ostile unii cu alţii, de vreme ce limba noastră exprimă, până astăzi, ideea de inamic şi de păgân prin „lifta rea”, „lifta păgână”, „lifta spurcată” etc., după cum o ştie şi dl Cihac (t. 2, p. 173). Dacă însă i în daina nu e epenteză, ci gunificaţiune, atunci motivele de a admite împrumutul devin slabe. Dacii şi litvanii puteau să fi conservata vorba, fiecare pe o cale independentă, din zestrea comuna ario-europea, cu atât mai mult că numirile poporane de cântec nu prea se iau de la străini; oricât de îndelungată a fost vecinătatea noastră cu slavii, noi n-am primit de la dânşii nici un termen de această natură.

Vedeţi, dar, că argumentele pentru şi contra între dana şi dina rămân până aci aproape de forţă egală, deşi cumpăna începe deja a se pleca în favoarea lui dina. Filologii n-au cunoscut vorba română daina. Ei s-au mărginit, prin urmare, a cerceta originea dainei litvane. Johannes Schmidt (ap. Fick, Vergi. Wörterb. ed. 2 p. 96) bănuieşte formaţiunea ei din leticuli di-t „a dansa”. Schleicher (Litauische Gram. p. 120) zice că ea poate să derive din litvanul deja „plângere”, dejouti „a se plânge”. Ambele aceste păreri, nesusţinute prin nimic, izolează cu totul pe daina de restul limbilor ario-europee. Pictet (Origines, t. 2 p. 487) o înrudeşte cu celto-irlandezul dan şi persianul danah, dar nu explică pe i din „daina”, ceea ce răpeşte acestei etimologii orice valoare. Albert Werber, un indianist de primă ordine, combate pe Pictet, identificând pe daina cu zendicul daenā. El mai adaugă (Kuhn, Beiträge, t. 4, p. 278) un fapt foarte ponderos. Deşi, în sanscrita clasică, lipseşte corespondentul regulat al zendicului daenā, se află totuşi în dialectul mai vechi din imnele vedice, unde figurează sub forma dhainā. Fick (loc. cit.) se pronunţa şi el pentru identitatea litvanului daina cu zendiculu daenā, admiţând ca prototip comun forma daina. Iată dar că iarăşi nu mai ştii cui să dai preferinţă: gunificaţiunii sau epentezei?

Dosarul trebuie revăzut. Am comis, poate, vreo scăpare din vedere. Este adevărat că i în mâine din „mane” e epentetic; dar acest i să fie oare comparabil cu i din daina? În mâine, câine, pâine etc. i se intercalează înainte de n, acest n fiind însă urmat de o vocală moale, nu de un a sau ă ca în „daina”. Apoi i se intercalează acolo după un ă sau â, nu după un a clar. Oare se află în limba română un singur exemplu de i epentetic, precedat de un a clar şi succes de unu na sau nă? Nu se află. Din contra, una singură din aceste două clausule ajunge pentru a împiedica naşterea epenteticului i. Astfel, în mâna din „manus”, vocala ce precede e obscură, dar epenteza totuşi nu intervine, din cauza finalului a, pe când la plural, ea îşi face loc în mâinile, fiindcă după n urmează, de astădată, o vocală moale. Chiar de înaintea nazalei labiale m în faima din latinul „fama” i nu este epentetic, ci metatetic, furişându-se prin analogie din defăima în loc de defamia din „diffamia”. Aşadar, i în daina nu poate fi epenteză. Gunificaţiunea a câştigat procesul.

Acum să formulăm sentinţa. Radicalul dhi însemnează, în limba sanscrită, „a cugeta”; în zendică, di şi, în perso-achemenidică, dhi „a vedea”; persianul didan. Forma participială este dhîna sau dina „cugetat, văzut”. De aci, femininul cu gunificaţiune dhainā, daenā, daina „ceva cugetat sau văzut”[10], în înţelesul de „cântec” deja în acea epocă preistorică, în care familia ario-europea nu se trunchiase încă în diverse ramuri. Ginta tracică, cel puţin fracţiunea sa dacică, căci cuvântul nu se găseşte la albanezi, conserva această antică semnificaţiune, transmiţând-o apoi Romanilor. Pe de altă parte, o conservă şi litvanii. Ginta persană, din contra, modifica sensul primitiv al cuvântului, schimbând „cântec” în „lege”, după cum şi latineşte carmen „cântec” a căpătat, cu timpul, înţelesul de formulă judiciară: „cruciatus carmina” sau „rogationis carmen”, pe când exemple contrarii de trecere logică de la „lege” la „cântec” nu ne întâmpină nicăieri. Dacii şi litvanii au fost, dar, dintre toate neamurile congenere singurii care au păstrat intactă, în fond şi în formă, pe daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei ario-europee, care ne arată pe străbunii noştri comuni, cu mult mai înainte de cele mai vechi inscripţiuni monumentale, numind poezia cugetare şi viziune, după cum numeau pe Dumnezeu luminos.

Dar rezultatul studiului de faţă, constatând originea nelatină a „doinei” române, prezintă un alt interes mai imediat, mai special, mărginit în sfera familiei romanice. Dacă poezia poporană, la noi, şi anume aceea lirică, nu este de provenienţă latină, atunci ea nu poate fi de provenienţă latina nici la fraţii noştri din Occident, deoarece Romanii au fost o naţiune prozaică pretutindeni. Acolo însă substratul etnic ante-latin n-a fost tracic, ca la Dunăre, ci a fost parte iberic, parte nedeterminat încă, dar mai cu seamă celtic. În Galia şi într-o regiune întinsă din Spania şi Italia, latinii s-au impus celţilor întocmai după cum în Carpaţi ei s-au suprapus Dacilor. Deci poezia poporană lirică, în Francia, aproape peste tot, acea spaniolă şi italiană – mai pe jumătate, negreşit nu ca limbă, ci ca inspiraţiune, ca gen şi ca spirit, trebuie să fie de provenienţă celtică. Cercetări serioase în acest sens s-au început deja de câtva timp, dintre care vom indica aci remarcabilul studiu al lui Nigra. „La poesia poporale italiana” (Romania, t. 5, p. 417-52), unde dovedeşte că muza lirică a poporului din Italia nordică este de o natură eminamente celtică. A se vedea, de asemenea, articolul lui Bartsch, „Ein keltisches Versmass im Provenzalischen und Französischen“ (Zeitschr. f. roman. Philologie, t. 2, 1878, p. 195-219).

Aşadar, la toţi neo-latinii Doina e autohtonă; la Apus, celtică, la Răsarit, dacică…“ (Hasdeu, B. P. Doina. Originea poesiei populare la români, în Transilvania, Nr. 5-6, Anul XIV, Sibiu 1.15 martie 1883, pp. 45-48, apud Columna lui Traianu).

[1] Rhodokanakis, Nikolaus, Altsabäische Texte I, în Sitzungsberichte, Wien und Leipzig 1930; O’Leary, Lacy, Comparative grammar of the Semitic Languages, London 1923; Barth, Jakob, Sprachwissenschaftliche Untersuchungen, Leipzig 1911

[2] Ritter, Hermann, Allgemeine illustrierte Encyklopädie der Musikgeschichte, Leipzig 1901; Herrmann, Antal, Ethnologische Mitteilungen aus Ungarn. Illustrierte Zeitschrift für die Völkerkunde Ungarns und der damit in ethnographischen Beziehungen stehenden Länder, Budapest 1887

[3] Puține națiuni mi se par să se fi găsit în circumstanțe mai puțin favorabile poeziei. Populații eterogene, închise în aceleași ziduri, împrumutând de la națiunile vecine obiceiurile, artele și zeii lor; o societate cu totul artificială, recentă și fără trecut; războiul continuu, dar un război mai curând din lăcomie, decât din entuziasm; un geniu avid și lacom. Muza, după luptă, cântă singură pe munte. Romanul s-a întors în orașul său cu pradă, şicanând Senatul şi, gata să poarte o dispută de uzură, pledează și argumentează. Obiceiurile sale sunt cele ale jurisconsultului, el pune gramatical la îndoială litera legii sau o chinuie dialectic, pentru a-şi atrage avantajul. Nimic mai puțin poetic decât toate astea. Poezia nu a fost începută la Roma de către patricienii, copiii sau discipolii din Etruria mută, care, din festivitățile sale sacre a îndepărtat cântecul și a permis doar pantomima. Magistrați și pontifici, părinții au trebuit să poarte în limbajul lor această concizie solemnă a oracolelor, pe care le vom admira în inscripțiile lor. Cât despre plebei, ei reprezintă, în oraș, principiul opoziției, al luptei, al negației. Nu aici vom găsi geniul poetic.

[4] O mie, o mie, o mie, o mie, o mie, şi încă o mie am fost răpuşi până acum. / Unul dintr-o mie, o mie, şi încă o mie de decapitaţi. / O mie, o mie, o mie, că el trăiește, care a răpus o mie şi m-a ucis. / Deci o mare parte din vinul ce curge măsoară sângele vărsat.

[5] Baritiu se scria în ortografia etimologistă, stabilită de George Bariţ, în care „ti” se pronunţă „ţ”, iar „u” este mut.

[6] „După ce dn. coleg Hasdeu pune, precum se vede, pe reflexiunea mea, din a. 1842, la cuvântul Daina atât de mult temei, încât partea cea mai mare a studiului său de faţă se învârte pe lângă acela, acum, după 40 de ani, mai repet şi acilea că eu, care sunt născut în Transilvania, în comitatul Clujului, crescut, până la etate de 24 de ani, în comitatele Turda şi Alba, încă din anii prunciei mă dedasem să aud nu numai juni, ci şi bărbaţi până la etate de 40-45 de ani, cântând cam de jale: „Aina daina şi dainare! Cin’a zis întâia Daina – D’arsă i-a fost inima-re”. Îmi mai aduc bine aminte că, mergând la drum, cu săteni, şi anume cu câte-un servitor de al tată-meu, dat lângă noi, doi fraţi, spre a ne însoţi până la şcoală, la oraş, şi a se întoarce cu caii, când le venia să horiască, începeau mai întâi cu Aina ori Haina daina etc. ca cu o introducţiune, aşa precum încep, în alte părţi, cu Frunză verde etc., şi numai după aceea continuau cu propriul cântec sau hore ori horie, d. ex.: „Vine-mi dorul uneori, să mă sui pe munţi de flori. Vine-mi dorul câteodată, să mă sui pe munţi de piatră, să-mi fac ochişorii roată, să mă uit în lumea toată” etc. Cântec de dor, de care se aud multe în Transilvania, care se numesc şi hori. / G. Baritiu”.

[7] Trimitere la Zend Avesta; europenii numesc textele zoroastrismului Avestane, dar Hasdeu a preferat să le numească zendice – n. n.

[8] În traducere – „Legile”, pe care Sfântul Cer (Ahura Mazda) le încredinţează lui Spitama Zarathustra; pot fi citite în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta – The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East,

American Edition, 1898.). Edited by Joseph H. Peterson – n. n.

[9] În mod ciudat, această daenā, în sensul său mai vechi, a fost păstrată în daina lituaniană, care înseamnă, de obicei, frumoasele „Cântece populare lituaniene”.

[10] „Sensul termenului daēnā (MP. Dēn) poate fi interpretat ca „suma atributelor spirituale ale omenirii și ale individualităţii; viziunea, sinele interior, conștiința, religia”, și, cel mai frecvent, reflectă noțiunea de „religia cuiva”. Cu toate acestea, Skjaervt a propus ca Avestana daēnā să fie înțeleasă mai degrabă drept „o facultate mentală care „vede” în cealaltă lume”, iar în mod obişnuit, drept „totalitatea tradițiilor (orale) persane” – în Hertel, Johannes, Die Arische Feuerlehre, Leipzig 1925, p. 159 – n. n.

DATINA, Datina Biblia Romanilor, DATINA ROMÂNILOR No Comments Dec 3

d’Aina, Doamne, şi d’Ainu

Radu Bercea: Ultima confesiune

a tot nins din ceruri cu

albul cosmicelor şoapte,

ziua fumegă în noapte,

d’Aina, Doamne, şi d’Ainu,

vara scapătă în iarnă

şi-o aud bătută-n cuie,

d’Ainu e, iar d’Aina nu e

primăvara s-o aştearnă

şi mugeşte Capricornul

şi doar viforul din nări

năpustit pe depărtări

dezveli pădurii cornul

să ne-aşternem într-o taină

ferecată-n zodiac

ca din arce să-ţi desfac

sensul trecerilor, d’Aină,

să-ţi trăiesc aleanul sfânt

drept un început de lume

închinându-mă anume

numai albului veşmânt,

să-nţeleg că iarna nu

o să-ncapă în urmaşi

câtă vreme ne mai laşi

d’Aina, Doamne, şi d’Ainu

Poezie de ion dragusanul No Comments Dec 3

1793: Prea Înaltă Guvernare a Bucovinei

Antoniu: Pe Rarău

O prea negândită schimbare a vremilor şi neaşteptată întâmpinare, ce ne sileşte pe noi, pe toţi locuitorii munţilor din Câmpulungul moldovenesc, această prea plecată jalobă a noastră, înaintea prea înaltelor locuri, cu prea adâncă smerenie a o aduce! O prea nevăzută schimbare a vremilor ne sileşte, că de s-ar fi putut vedea mai dinainte vreme una ca aceasta, de care suntem traşi acum la întrebare, cu bună seamă toată silinţa noastră am fi pus, ca nici odinioară la îndoială n-am fi încăput, şi de care am crezut că ne este de apărare, dar şi neaşteptată întâmpinare este pricina, că nici odinioară frică ori grijă n-am avut, cum şi mila aceea ce am avut până acuma de la luminaţii domni şi împăraţi, întărită cu atâtea privilegii ce le avem la mână, oarecând poate răsuflată să rămână.

Toată pricina jalobei noastre într-aceste următoare se cuprinde: De într-al treilea sută de ani şi mai bine acum, după cum am înţeles de la moşii şi strămoşii noştri, de când s-au început a aşeza bătrânii şi rădăcina neamurilor noastre, într-aceşti munţi carpaticeşti, sau, precum zic nemţii, alpi, pe la apa şi pe la izvorâte apelor Dorna, Bistriţa şi Moldova, pe la locuri sălbatece, pe unde mai înainte vreme n-au putut străbate prin codrurile cele dese nici fiare, doară necum oamenii, şi lăzuind codrul verde cu multă sudoare şi muncă, scoţând rădăcinile copacilor verzi, am lărgit loc, încet, încet, de s-au făcut satele: Câmpulungul, Dorna, Fundul Moldovei şi, mai pe urmă, Pojorâta şi Sadova, cum şi alte sate, în partea Moldovei, care acum peste cordunul împărătesc au căzut. Această silinţă a noastră văzând luminaţii domni ai Moldaviei şi ştiind şi greutatea vieţii noastre, ce avem într-un loc sălbatic ca acesta, s-au milostivit şi nu ne-au încărcat cu altă cu nimica, fără numai cu sferturile, pocloane, după cum arată aceste aice aninate mărturii de la boierii care au fost vornici între noi, era şi fulărit, care toate erau dăjdiile Domnitorului ţării, precum astăzi este contribuţia împărătească, şi ca să ţinem străji, pe unde s-au făcut cărări sau plaiuri din ţara Ardealului, şi ţara ungurească. Iar cu alte cele Domnii Moldovii, nici ca principii ţării, nici ca Stăpânii locului acestuia, nu ne-au încărcat, şi aşa am trăit nenumărată vreme sub principii Moldovei, nefiind supăraţi, afară de aceste mai sus pomenite, cu nimica; căci schimbându-se principii Moldovei, unul după altul, care cum au venit, privilegiile celui ce era mai înaintea lui n-au rădicat, ci mai vârtos le-au întărit, până din puternica orânduială a lui Dumnezeu s-au schimbat vremea, de au căzut acest loc al locuinţei noastre sub stăpânirea prea luminatei Case a Austriei. Domnii Generali, ce erau într-acea vreme povăţuitori ţinutului Bucovinei, au cercetat, îndată după cuprinderea ţinutului, precum în ţară, între apele Nistrului, Prutului, Siretului şi Sucevei, până în munţi, aşa şi aice între munţi, toate dăjdiile, atât domneşti sau a prinţului ţării, cât şi boiereşti sau a stăpânului de loc, şi, după cum au aflat, făcându-se numai puţintea schimbare la dajdia ţării, adică la contribuţie, altele toate au lăsat într-aceea stare, în care era Bucovina atunce când au cuprins-o, şi văzând şi privilegiile şi dreptăţile noastre, care aici în cinci sureturi cu prea adâncă plecăciune am aninat, afară din contribuţia dreaptă până la o vreme, adecă la anul 1782, cu altă cu nimica nu ne-au mai însărcinat, căci greutatea traiului nostru aice, ceea ce era în vremea principilor Moldovei, au rămas la vremea Generalilor şi până astăzi, din pricină că norodul, din zi în zi, se înmulţeşte, iară locul strâmt nu se mai întinde, nici piatra neroditoare nu se mai face mai bună.

Sinţirea Tunelului Mestecăniş, la Valea Putnei

La anul 1782 s-au aflat, din prea luminata poroncă împărătească, a fi de trebuinţă să se facă drum de cară, peste munţii pustii, în ţara Ardealului, şi la aceasta îndată am fost siliţi a lucra cu trăsuri şi cu mâinile, dar nesocotind cum că această datorie în veci se va întemeia, şi văzând atât folosinţa şi trebuinţa drumului, nici cu un cuvânt nu ne-am împotrivit, dar acum vedem cum că de acolo datorie vecinică ni s-au născut. Au mai aflat aceşti domni generali, peste aceasta, împotriva privilegiilor noastre, şi aceia, să mai dăm cai de forşpont, şi purtăm o greutate a forşpontului ca aceia care nici în Bucovina, nici într-alte ţări împărăteşti nu se pomeneşte, căci Câmpulungul moldovenesc trebuia să poarte poşta de la Câmpulung, până în Dorna, peste muntele Mestecăneşti, 5 mile de 1oc, iară Dorna trebuia să dea forşpont la Bistriţa, peste munţi, 13,5 mile. Am socotit noi cum că această greutate, care am primit-o peste dreptăţile noastre, fără de a ne jelui oareunde, a fi destulă încărcătură asupra noastră, dar cu cât îngăduitori ne-am făcut, cu atâta mai mult alte greutăţi s-au aflat, căci acum diregătorii boiereşti tot chipul de silinţă au pus, ca să ne însarcine cu tot felul de datorii, cu care însărcinat este un ţăran, cel ce şede în tară, pe loc neted şi roditor, care însuşi înaintea unei comisii, ce s-au făcut într-aceste zile, din gura domnului Director de la St. Ilie însuşi ni s-au dat răspuns, cum că privilegiile noastre, ce le avem, nu ne învolnicesc nici de adetul casei, nici de dejma, şi aşa de va rămânea pe voia dregătorilor, Dumnezeu ştie cu câte greutăţi ne vor însărcina, precum şi pân-acum multe au făcut, care nu erau; aceşti dregători mai sus numiţi nu cumpănesc, aici, cum că noi puţintea pâinea noastră o facem departe, în ţară, şi mulţi o facem peste cordon, în Moldova, 10 şi 12 mile de loc de departe, ca să ne putem hrăni aice, între munţi, ce ne caută numai aici că suntem sudiţi, călcând peste privilegiile noastre; cele mai multe chivernisele a noastre sub numele veniturilor boiereşti ni ie închid şi trag la dânşii, aşa ni s-au poprit crâşmele şi s-au dat în orănda străinilor, care după voia lor rădicând preţul băuturii, din munca noastră se îmbogăţesc; aşa s-au scornit taxele pădurii, care, până la vremea comisiei de îndreptare, nu s-au auzit nici odinioară, măcar că aice prea multă pădure se află şi îndemnare a o tăia şi a deschide locuri mai multă folosinţă va face decât popreală.

Aşa ni s-au închis văile şi păscăriile, care acum de la aceşti deregători cu bani le cumpărăm, aşa s-au închis şi vânătoria, pentru care asemene siliţi suntem a plăti orănda; aşa vor să ne încarce şi morile cu osăbit adet, după cum vor socoti dumnealor, nesocotind cum că aceste mori, cu morile cele ce se află în ţară, pe loc neted, nici odinioară nu se vor putea întruchipa, căci acestea, fiind făcute pe nişte păraie ce izvorăsc dintre munţi şi nu ţin totdeauna matca lor, adeseori se schimbă pe alte locuri şi, uneori, din pricina îngheţului, alte ori din schimbarea apei pe alt loc, rămânând morile pe loc uscat, nu umblă, nici atâtea venituri nu aduc, cât pe jumătate de una din cele ce sunt în ţară; toate acestea nu primesc la socoteală, ba nici acelea nu se caută, cum că un ţăran, ce şede în ţară, pe loc neted, găseşte chiverniseala vieţii sale în verdeţurile grădinilor şi din semănătura câmpului, fiindcă se face: mazăre, fasole, linte, bob, hrişcă, păsat; se află şi roade pomătului: cireşe, prune, perje, pere, mere, care toate aceste în locul locuinţei noastre nu sunt şi stânca nu le mai rodeşte, şi toată hrana noastră, o zi ca alta, în toată viaţa noastră; la vreme de post, mămăligă uscată (mulţi sunt cari nici aceea n-au), iar, în vreme de frupt, o zi ca alta, mămăligă şi brânză, şi acei mai mulţi n-au nici aceea. Iar găini, gâşte şi raţe, cum şi râmători de tăiat, la noi foarte rar se află, fiindcă nu este cu ce să le ţinem; toate acestea nu se primesc la socoteală de către numiţii dregători. Dar cu aceea vor să ne apese, să ne dovedească cum că avem plodul vitelor prea mare, că la dânşii prea mare numărul oilor este, la un gospodar 200, şi acest fel de gospodari poate s-ar găsi 4 sau 5 în tot ocolul Câmpulungului, la dânşii prea mare număr este: 10 sau 12 vaci la un gospodar, şi de aceştia poate s-ar găsi unul sau doi, la Dorna. Aceste sunt cu care vor să ne dovedească, dar nu caută cum că, pe lângă unii ca aceştia, care au câte 100 şi 200 de oi, ori câteva vaci, mai mulţi săraci se găsesc, şi cei mai mulţi sunt, care cu totul nu au nimica şi trăiesc numai de la aceşti mai cu putere; iară ce se atinge de cei mai cu putere şi de ploada lor cea de vite, nu caută cum că această ploadă cu nenumărată greutate este, căci iarna se începe de la luna lui octombrie şi, după starea locului, până la jumătatea lui mai, şi adeseori până la sfârşit ţine, şi omenii cu ploada lor cea de vite sunt siliţi a merge în ţară, la loc neted, şi caută fân pentru vitele lor, precum şi aceasta ştiut este şi dovedit cum că cele mai multe vite, câmpulungenii le iernează în partea Moldovei, pe la Iaşi, şi mai în jos de la Iaşi, pe apa Prutului şi Siretului.

Aceasta este starea locului nostru şi acesta cea adevărată închipuirea lui, la care, de nu vom avea apărare de cătră prea înălţata împărăţie şi prea înalte locuri, nu-i cu putinţă ca să putem trăi. Si aceste pricini şi greutăţi ne silesc prea plecată jaloba noastră aceasta înaintea înaltei Guvernări cu prea adâncă smerenie a o aduce şi a ne ruga ca să se milostivească înalta Guvernare, după mai sus arătate privilegiile noastre, împotriva însărcinării boiereşti, a ne apăra şi a porunci ca cele ce ni s-au luat şi ni s-au poprit de cătră dregători să ni se sloboadă şi înapoi să ni se dea.

Câmpulungul-Moldovenesc, 1793. Iulie, 1. // Simion Papuşa vornic, / Simion Şandru, giurat, / Ioniţă Crăciunescul, / Ioniţă Sabie, / Gheorgie Pitacariul / Iosif Gligore a popii / Costandin Sabie //. Şi noi, împreună cu toate satele Câmpulungului adeverim. Şi pentru credinţă s-au pus şi pecetea vetrei Câmpului, ce se numeşte târg, şi noi suntem sub ascultarea lor”[1] (Codrescu, Theodor, Uricarul cuprinzător de hrisoave, anaforale şi alte acte ale Moldovei, Tomul al VI, Iaşi 1875, pp. 164-170).

[1] Acest document, prin care se descrie apăsarea românilor din Bucovina, l-am reprodus dintr-un volum imprimat la Viena, la 1861, traducerea în nemţeşte a tuturor privilegiilor ce au de la feluriţi Domni câmpulungenii Moldovei din Bucovina – n. T. C.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Dec 2

Chestiunea frontierei române dinspre Transilvania

Iosif Berman: Păstorii

Revenind, după o vreme, la tentativa mea de a lucra un indice a numelor de localităţi, cuprinse în Uricariile lui Codrescu, necesar tuturor celor care caută amănunte despre localităţile Moldovei, am dat peste o pricină de hotar între Moldova şi Transilvania, în zona Slănicului Moldovenesc, lăsată de izbelişte conform obiceiului moldovenesc, în ciuda eforturilor boierului Dimitrie Meleghie de a restabili adevărul şi, indirect, dreptatea Moldovei. Iar scrisoarea lui Meleghie, trimisă lui Codrescu, e atât de interesantă, încât am găsit necesar să o copii şi să contribui la răspândirea ei, inclusiv ca simbol al spiritului Uricariilor:

Interiorul colibei păstoreşti

„Salutare amice D. Th Codrescu.

Îmi ceri ştiinţă de ce s-au lucrat şi în ce s-au mărginit lucrarea dezbaterii hotarelor dintre Austria şi Moldova, în punctul dinspre Slănic, la care am luat şi eu parte. Totodată îmi spui că ai fi pus să se caute în arhiva Ministerului de Externe dosarul format de mine în astă chestiune, şi că n-ai căpătat nici o lămurire. Asta m-a mirat foarte mult, căci eu, chiar de atuncea, mi-am făcut raportul în amănunţime către acel Minister. Totuşi şi acum sunt dispus a vă îndestula cererea, deşi a trecut unu răstimp de 15 ani, în atâta acele lucrări mi-au rămas tipărite în mintea mea, încât niciodată nu le voi uita. Ascultă:

Pe la finea lui iulie 1857, pe când mă găseam supleant-judecător Divanului Domnesc, ca în vacanţă, eram la moşia mea; acolo am primit, cu un înadins trimis, decretul caimacamului prinţ Vogoride, prin care mă însărcina ca, împreună cu membrul menţionatului Divan, dl Costachi Negruţi, să ne constituim în comisiune, în unire cu comisarii rânduiţi de guvernul austriac, să dezbatem, la faţa locului neînţelegerile de hotare la mai multe puncte, atât dinspre Transilvania, cât şi dinspre Bucovina.

La punctul Slănic era ceată de hotare între rufetul ocnelor din Moldova şi între Vasarheeni, din Transilvania; în acest caz, decretul Caimacamului statua că trebuie a se dovedi pe unde a urmat stăpânirea între ambele ţări, în 1839, şi să statornicim acea stăpânire. În decret se zicea ca să mă grăbesc a merge la Iaşi, fiindcă Comisarul austriac ne aşteaptă. Locul întrunirii noastre era satul Poiana Sărată, pe frontieră.

Cum am ajuns în Iaşi, am fost la dl. C. Negruţi, care, aflându-l bolnav, mi-au spus că şi-a dat demisia din acea Comisiune, pentru motiv de boală. Mărturisesc că şi eu am căutat chipuri ca să scap de o aşa însărcinare, din cauza murmurului ce am găsit în Iaşi; că Caimacanul Vogoridi ar fi influenţat, în chestiuni politice, de guvernul Austriei etc., etc., însă n-am putut scăpa.

În locul dlui Negruţi s-a rânduit bătrânul logofăt Iancu Cantacuzino, cu care am pornit, având cu noi toate dosarele atingătoare de chestiune, spre Poiana Sărată; aice ne-am întrunit cu Comisarii austrieci, decizând între noi ca Comisiunea să lucreze în casele de la băile de pe Slănic, unde ne-am şi dus. Am citit toate acele dosare, din care n-am înţeles alta decât că ungurii năvălesc a împresura o bucată din moşia Ocnei. N-am aflat nici o lucrare a Comisiunii din 1839, ce a fost la acel punct, decât numai ştiinţă că o Comisiune a fost în acel an. Într-un dosar, am găsit o copie simplă, neadeverită, de pe hotarnica din 1792, când s-au hotărnicit Moldova, dinspre Transilvania, de către o comisiune rânduită din ambele părţi, între care era şi un turc.

„Hotărnicirea aceea a început din jos, dinspre Milcov şi munţii, în sus, până a venit la pârul Pascariului, zice acea hotarnică, şi merge hotarul ţărilor pe acel pârâu al Păscariului până ce dă în pârăul Slănic, de acolo, în jos, tot pârăul Slănicului, până în gura pârăului Cheşcheş (capră), de unde lasă pârăul Slănicului, şi merge hotarul în sus pe pârăul Cheşcheş, până la piciorul muntelui Cheşcheş; de aice se lasă pârăul Cheşcheş şi se suie hotarul pe acel picior de munte, până deasupra muntelui Cheşcheş, de acolo trece pe muntele Şandru Mic, tot suindu-se până pe muntele Şandru Mare, şi tot Şandru Mare, în sus.

Cea dintâi lucrare a noastră a fost să ne suim pe muntele Cheşcheş şi în Şandru Mare, şi să observăm poziţiunea locului, lămurindu-ne mai bine despre natura acestei cestiuni; am înţeles că toată prigonirea între ocneni şi vaşarheeni era pentru pârăul Cheşcheş. Proprietarii târguşorului Vaşarhei din Transilvania, a căror moşie vine până în pârăul Slănic, pretindeau că pârăul Cheşcheş, cerut de hotar, de hotarnica din 1792, este acel mai din jos, dinspre miază-noapte, de muntele Cheşcheş; ocnenii însă, din contra, spuneau că pârâul pretins de vaşarheeni s-ar numi pârăul Pufu, şi că pârăul Cheşcheş ar fi acel din sus, dinspre miază-zi de muntele Cheşcheş.

Vaşarheeni înfăţoşau diplome de la vechii Domnitori ai Transilvaniei, scrise în limba latină, cu care ei stăruiau a dovedi că pârăul acel din sus s-ar numi Giroş, de pe muntele Giroş, din care izvorăşte, iară nu Cheşcheş. Ocnenii n-au înfăţoşat nici un document, spunând că uricele moşiei Ocnei li s-ar fi luat de Visterie. Este ceva de însemnat că muntele Cheşcheş are două picioare, cu un picior stă în părăul din sus, şi cu altul în părăul din jos, încât hotarnica din 1792 se poate aplica şi pe un picior, şi pe altul.

Am cerut de la Secretariatul de Stat documentele de hotare ale moşiei Ocnei, şi nu mi s-au trimis ; am cerut a mi se expedia, în original sau în copie întărită, hotarnica din 1792, cum şi planul topografic ce ar fi trebuit să se ridice atuncea, căci eu aveam îndoială asupra copiei din dosar, nelegalizată de nici o autoritate.

De la Secretariatul de Stat am primit ştire că originalul hotarnicei din 1792 ar fi la Constantinopol, cum si planul, şi că s-au cerut a se trimite de la Înalta Portă. Am întrebat şi pe dl Comisar al Austriei dacă nu au originalul hotarnicei din 1792 şi planul de atuncea; mi s-a răspuns că o au numai în copie, care ar fi conformă cu copia din dosarul nostru, şi că, la 1792, nu s-a ridicat nici un plan topografic[1].

Eu mă ocupam, împreună cu Comisarii Austriei, ca să dovedim stăpânirea urmată la acest punct, în anul 1792, fiindcă aceasta era însemnarea ce Guvernul mi-o pusese, şi Comisarii austrieci tot aceasta o urmăreau, sub cuvânt că şi misiunea lor ar fi tot aceasta. Aşa, în lipsă de orişice altă dovadă, am cercetat martorii ce ni-i prezentau şi vaşarheenii, şi ocnenii; cu toate că vedeam în ocneni o mare schimbare, căci ei numai stăruiau cu acel zel în a-şi dovedi dreptul; ei erau nemulţămiţi că Fiscul le ia moşia ca a sa, zicând că ar fi proprietate a Rufetului Ocnei.

Din arătările martorilor nu s-a putut lua nici o ştiinţă pozitivă; acei din Transilvania propuneau că părăul Cheşcheş ar fi acel din jos şi că până acolo ar fi urmat stăpânirea vaşarheenilor; acei din Moldova însă arătau din contra, că părăul Cheşcheş este cel din sus şi că până în acela se urmează stăpânirea ocnenilor; martorii erau vreo 20 din Transilvania şi ceva mai mulţi din Moldova. Ceea ce mi s-a părut mai adevărat, din spusele unora din ocneni, a fost că, până la 1838, stăpânirea a fost paşnică, ocnenii stăpâneau până în părăul cel de sus, deşi, cu vreo câţiva ani mai înainte, vaşarheenii iar îi mai supăraseră, dar ei se liniştiseră; de la 1838, vaşarheenii iar au început a năvăli să îşi mute hotarul în părăul cel din jos, şi prin asemenea a cuprinde muntele Căzătura[2]. Acea sfadă dintre ei a adus Comisiunea din 1839, care n-a decis nimica, pentru că n-au putut dovedi care este adevăratul părău Cheşcheş, acel din sus, ori acel din jos. Cu toate acestea, ocnenii s-au opus tare şi n-au mai lăsat pe vaşarheeni a umbla cu oile pe muntele Căzătura, mai ales că vaşarheenilor le venea şi cu greu, căci trebuiau să-şi treacă oile prin alţi munţi cu pădure, ca să ajungă la muntele Căzătura. După aşa împrejurare, de pe la 1840, ocnenii iarăşi n-au mai fost supăraţi de vaşarheeni.

Pe la 1852, ocnenii au dat muntele Căzătura în arendă, pe 3 ani, unui mocan cu oi din Breţco (sat în Transilvania), fără contract, fiindcă acel mocan mai ţinuse în arendă, de la ei, acel munte, şi le-a fost plătit regulat costurile. După ce mocanul şi-a pus oile pe munte, vaşarheenii au început a-l trage în judecată, ca să le plătească lor arenda, sub pretext că muntele este al lor. Acea sfadă dintre vaşarheeni şi mocan s-au curmat prin învoială. Mocanul a luat şi a dat contract de la vaşarheeni, întărit de cârmuirea de acolo, ca şi cum de la ei ar fi luat în arendă acel munte, tot pe termenul acel de 3 ani; însă câştigurile arendei mocanul le plătea către ocneni, de la care luase muntele cu verbală tocmeală, fără a şti nimica ocnenii despre acea schiavorie dintre mocan şi vaşarheeni, cu care mocanul şi-a asigurat arenda pe munte, stăpânindu-l fără supărare dinspre nimeni.

Când s-au isprăvit însă acei 3 ani de arendă, atuncea vaşarheenii au început mai cu tărie a năvăli, întinzându-se cu stăpânirea până în părăul din jos, şi, prin asemine, a cuprinde muntele Căzătura; ei acuma se sprijineau şi pe contractul de la mocan, că ei stăpânesc de mult şi că de la ei l-a avut luat în arendă mocanul.

Cu toată stăruirea ce am întrebuinţat, n-a stat chip a putea aduce pe acel mocan în faţa Comisiunii.

Când am venit în Comisiune la faţa locului, am găsit pe vaşarheeni deja întinşi cu stăpânirea până în părăul din jos ; era o casă nouă de bârne, încă nelipită, făcută de ei pe coasta dinspre miză-zi a muntelui Căzătura, în stânga părăului din sus, apropiat de părăul Slănic; la întrebarea mea, Comisarii austrieci mi-au spus că dumnealor au ordonat facerea ei, ca să aibă unde şedea, pe timpul cât va dura Comisiunea. Dar mai în sus de acea casă am găsit şi unu ferăstrău, pe părăul din sus, şi mai mulţi copaci tăiaţi, traşi lângă fierăstrău. Această cutezanţă din partea vaşarheenilor am protestat-o, cu toate că domnii Comisari austrieci îmi spuneau că copacii sunt tăiaţi de pe lângă muntele Giroş, ce este al vaşarheenilor, dar, după protestul meu, s-a ordonat a nu se lucra la fierăstrău, până după isprava Comisiunii.

Am uitat să spun că colegul meu, logofătul I. Cantacuzin, a stat cu mine în lucrare numai vreo 3-4 zile, apoi, spunându-mi că nu e sănătos, s-a dus la Târgul Ocnei, să se caute cu doctor, de unde, după vreo 4 zile, mi-a scris că, îmbolnăvindu-se mai rău, şi-a trimis demisiunea la Iaşi, spre a fi înlocuit cu un altul. După câteva săptămâni, s-a numit dl. Nastasachi Mihail, din Târgul Ocnei, care a şi venit, de a luat parte, cu mine, în lucrările Comisiunii. În acest interval, numai eu am reprezentat Moldova, în toate lucrările.După înţelegerea cu Comisarii austrieci, arătările martorilor se scriau de ei, în limba germană, şi de mine, în cea română (unul din comisari cunoştea bine limba română, eu însă nu cunoşteam pe acea germană), cu traducere liberă, nu în toate cuvintele, dar în sens şi în rezultat.

În faţa împrejurărilor descrise mai sus, găsindu-mă într-o completă nedumerire despre adevăr, m-am adresat către dna Catinca Ghica, proprietara moşiei Comăneştii, rugând-o să-mi trimită documente atingătoare de hotare ce ar avea pe moşia Doftiana, cătun a Comăneştilor, megieşită cu moşia Ocnei. Dna Ghica a binevoit a-mi îndeplini cererea, trimiţându-mi mai multe documente, cum şi doi bătrâni pădurari ai dumisale pe Doftiana. Între aceste documente am găsit o hotarnică, făcută de tatăl meu, vornicul de portă Dimitrie Meleghi, din 1803, înconjurătoare moşiei Doftiana; acea hotarnică, viind din sus, în jos, pe muntele Şandru, tot alăturea cu Transilvania, până ajunge în Şandru Mic şi coboară, pe muntele Cheşcheş, tot alăturea cu Transilvania, până la un loc, şi ea zice „că acolo, pe muntele Keşkeş stă hotarul ţării Ungureşti (Transilvania) şi moşia Doftiana începe a merge alăturea cu moşia Ocnei, şi tot alăturea mergând cu moşia Ocnei, pogoară pe piciorul Keşkeşului, acel dinspre miază-noapte, şi dă în părăul Keşkeşului şi merge tot înainte”.

Hotarnică aceasta mi-a ridicat toată nedumerirea, ea m-a convins că părăul care poartă, în adevăr, numele de Cheşcheş este acel din jos, dinspre nordul muntelui Keşkeş, cum îl arată şi vaşarheenii sub aşa nume. Cu toate acestea însă hotarul despărţitor ţărilor a fost tot părăul cel din sus, cum îl pretindeau ocnenii, pentru că hotarnică aceea din 1803 arată că pe muntele Keşkeş stă ţara Ungurească, şi moşia Doftiana începe a merge alăturea cu moşia Ocnei, şi tot alăturea cu moşia Ocnei a mers, până pogoară în părăul cel din jos, pe care-l numeşte Cheşcheş. Când, dacă hotarul despărţitor ţărilor ar fi fost părăul cel din jos, cum zic vaşarheenii, moşia Doftiana nu se întâlnea cu moşia Ocnei pe muntele Keşkeş, nici pogora alăturea cu acea moşie până în părău, ci toată acea distanţă ar fi mers numai alăturea cu ţara Ungurească, şi după ce ar fi trecut acel părău, apoi ar fi dat de moşia Ocnei. Nu poate rămânea dar nici o îndoială că, la hotărnicirea ţărilor, făcută în 1792, s-a greşit numirea pâraielor, în loc a se numi părăul cel din sus, ce era adevăratul hotar al ţărilor, cu propriul lui nume, de părăul Giroş, acel părău s-a numit Keşkeş, şi acesta aflând-o mai târziu vaşarheenii (dovadă, tăcerea lor şi paşnica stăpânire a ocnenilor, pînă în acel părău din sus, mai bine de 30 ani), au început a năvăli, întinzându-se cu stăpânirea până în adevăratul părău Keşkeş.

Asupra validităţii hotarnicei din 1803 nu poate rămâne cea mai mică îndoială, pentru că ea şi astăzi îşi are lucrarea şi pentru că e mai apropiată de timpul când s-au hotărnicit ţările, la 1792, trecând un interval de zece ani; atunci mai bine s-au ştiut hotarele ţării, mai ales că, la 1803, nici era gâlceava de hotar.

De la pădurarii trimişi de dna Ghica, am aflat că a mai rămas din hotarele ţărilor, puse la 1792, un singur copac; pădurarii mi-au spus că au fost mai mulţi, pe muntele Keşkeş, şi până în Şandrul Mare, dară s-au tăiat de unguri, şi pe acesta rămas l-ar fi tăiat, de îl vedeau, însă nu l-au văzut, fiind în un loc tare, cu anevoie de mers, şi până te apropii de el nu se văd mărcile ţărilor. M-am dus, împreună cu dl Mihail, cu acei pădurari şi câţiva ocneni, şi am văzut şi noi acel copac, care avea pe el şi pajura Austriei, şi bourul Moldovei; copacul era sub târâşul muntelui Keşkeş, cam spre piciorul care pogoară în părăul cel de sus, şi acest copac m-a convins că părăul cel din sus a fost hotarul ţărilor. Nenorocire că n-am avut cu noi un inginer, spre a-l însemna pe planul topografic al moşiei Ocnei, căci inginerul Braun, ce fusese rânduit în Comisiune cu noi, a stat numai o săptămână şi s-a dus, sub pretext că Guvernul nu-l plăteşte; noi am înştiinţat despre absenţa inginerului, însă un altul nu s-a mai rânduit.

Atunci am înţeles că şi însărcinarea ce ne-o pusese Guvernul era greşită, căci, în loc ca să fim însărcinaţi de a dezveli adevăratele hotare ale ţărilor şi la acest punct al Slănicului, după cum ne însărcinase la celelalte puncte de gâlceavă, acolo ne-au însărcinat numai de a dezveli şi întări stăpânirea urmată în 1839, când, cum arăt mai sus, era gâlceavă între vaşarheeni şi ocneni, şi stăpâneau, pot zice, când unii, când alţii.

După aceasta, am comunicat domnilor Comisari ai Austriei aflarea acelui copac, însă despre hotarnica din 1803 nu le-am arătat nimica, rezervându-mi a le-o arăta în urmă; au mers şi dumnealor de au văzut copacul. La propunerea ce le-am făcut, ca să ne ocupăm cu dezvelirea adevăratelor hotare ale ţărilor, pe bază de documente, nu mărturii, am fost întâmpinat din partea dumnealor, că însărcinarea le este, ca şi nouă, a dezveli stăpânirea urmată în 1839 şi a o întări; iar nu a critica semnele hotare, adăugându-mi că, spre a da sfârşit lucrărilor, au pus în mişcare a se aduna martorii din Transilvania, să însufleţească prin jurământ mărturiile lor. Nemaiavând comisiunea ce lucra, le-am răspuns că şi noi putem face tot aşa, martorii fiind deopotrivă valabili; cu aceasta nu se face nimic, căci au să fie mărturii sub jurământ pro şi contra, şi lumină nu se face. Cred că mai bun serviciu am face ambelor ţări, ocupându-ne cu dezvelirea adevăratelor hotare, şi prin protocolul ce vom încheia, descriind acea dezvelire, vom cuprinde şi arătările martorilor, încât apoi Guvernele respective vor critica şi vor hotărî. Dumnealor însă mi-au răspuns categoric că nu se abat de la programul ce au, încât, după asemenea, ne-am văzut şi noi siliţi a aduna martorii din Moldova, de a însufleţi şi ei mărturisirea lor. Dar, până a se aduna marturii dintr-o parte sau dintr-alta, ne pomenim cu o depeşă de la Iaşi, de la Secretariatul de Stat, prin care, din ordinul Caimacamului, mi se ordona a conteni cu orice lucrare, până la sosirea Comisarului Înaltei Porţi, ce se aştepta, şi până atuncea a mă înturna la Iaşi. Acea depeşă am comunicat-o domnilor Comisari ai Austriei, şi cu toate că dumnealor insistau asupra prelungirii, lucrările Comisiunii au rămas suspendate, până la venirea Comisarului Înaltei Porţi, fără a se încheia şi subscrie de noi vreun act despre lucrările noastre.

Înturnându-mă în Iaşi, mi-am dat raportul, la Secretariatul de Stat, arătându-i tot ce s-a lucrat şi ce am dezvelit. Eram pe la începutul lunii septemvrie 1857; atunci am fost chemat acasă la prinţul Caimacam; l-am găsit conversând, în turceşte, cu un tânăr militar turc, pe care mi l-a recomandat ca având rang de maior, şi că este însărcinat, din partea Înaltei Porţi, în Comisiunea neînţelegerii pentru hotarele ţării dinspre Austria, ordonându-mi Caimacamul de a porni îndată, cu acel tânăr turc, în isprava lucrărilor. Atunci i-am descris verbal toate împrejurările de mai sus, arătându-i că şi misiunea ce mi s-a pus, pentru aflarea stăpânirii din 1839, este greşită, căci aceea nici într-un chip nu se poate dovedi, nefiind în mijloc nici un act, decât nişte martori care arată pro şi contra, şi că, dacă este a se aştepta un rezultat bun, trebuie ca Guvernul să se înţeleagă mai întâi cu acela al Austriei, ca Comisiunea să se ocupe, mai cu temei, în dezvelirea adevăratelor hotare. Caimacamul mi-a răspuns că nu poate schimba cele odată regulate între ambele Guverne. I-am zis că, dacă aceasta nu se poate, apoi în faţa împrejurărilor politice de atuncea şi a amiciţiei dintre Austria şi Turcia nu se poate aştepta vreo ispravă bună, mai ales când Comisarul din partea Înaltei Porţi este un tânăr neexperimentat. La aceasta mi-a răspuns Caimacamul cam cu mânie că ştie, că şi asupra sa sunt multe bârfele, dar nu-i pasă, căci fruntea-i curată (…) i-am adaos, că toată stăruinţa mea pentru amânare nu are alt scop decât a se schimba neapărat misiunea Comisiunii şi pentru a veni la aceasta este şi o ocaziune că ţara are a intra în noua ei organizare, şi de ar rămâne, până la definitiva ei regulare, n-ar fi nici o greşeală; am crezut a-l mai întreba dacă eu rămân în Comisiune, în drepturile în care le am. Caimacamul s-a cam supărat pe vorbele mele: de a se aştepta definitiva organizare a ţării; iar la întrebarea mea, mi-a răspuns că, de vreme ce este Comisarul din partea Înaltei Porţi, rânduit anume, şi fiindcă după tratatul de Paris, Moldova face parte întregitoare din imperiul Otoman, eu nu pot avea în Comisiune decât un rol secundar, adică a da lămuririle cuvenite Comisarului Porţii, având el a lucra cu comisarii austrieci. Atunci, i-am răspuns că vârsta şi poziţiunea mea socială nu mă iartă a fi ca secretar unui tânăr neexperimentat (…) Prinţul Caimacam îmi replică cam mânios… că va găsi pe un altul să meargă. Atunci s-a şi înturnat cătră dl Alexandru Fotino, Directorul Secretariatului de Stat, care venise de câteva minute, şi i-a ordonat să facă decret pe numele Aghiotantului domnesc, Colonel A. Guriţă, ca să meargă în locul meu. Ieşind de la Caimacam, m-am dus de-a dreptul la dl Costantin Hurmuzaki, amic al Prinţului Vogoridi; i-am spus toate împrejurările, la care mi-a răspuns că nici colonelul, nici un altul, nu se va mai duce, fiindcă el va merge, diseară, la Caimacam. M-am mai dus şi la dl Vasilie Sturza, unde am găsit şi pe dl Costaki Negrea, amândoi amici şi rude cu Caimacamul; de la dumnealor am căpătat tot acelaşi răspuns. În adevăr că Comisiunea a rămas suspendată. Nu s-a mai făcut nimic, în această chestiune, căci eu am fost, de câteva ori, la băile de Slănic şi am văzut că vaşarveenii stăpânesc locul de gâlceavă, cum l-au fost apucat la 1857.

Primiţi, amice, o sinceră strânsoare de mână, / D. Meleghie” (Codrescu, Theodor, Uricarul cuprinzător de hrisoave, anaforale şi alte acte ale Moldovei, Tomul al VI, Iaşi 1875, pp. 134-147).

Gheorghiu: Ciobani ascultând buciumul

[1] Hotărnicirea din 1792 o am publicat-o în vol. al IV al Uricarului, pag. 262, dintr-o condică autentică a arhivei Moldovei. Pe cât am aflat, plan nu s-a ridicat în acel timp; actul de hotăritură s-a trecut în menţionata condică; se poate că, la copiatul ei, să se fi lunecat vreo sminteală în denominaţiunea localităţilor şi a apelor. Textul este forte autentic / T. C.

[2] Muntele Căzătura este în faţa părăului Slănic, tot între ambele pârăie de gâlceavă; în dosul acestui munte, este muntele Cheşcheş, despărţit unul de altul prin o vale adâncă. Muntele Căzătura, în întindere de 300 fălci, este acel principal de sfadă între vaşarheeni şi ocneni, fiind mai tot câmpie bună de păşunare pentru oi, pe când muntele Cheşcheş are mai multă pădure. Căzătură se numeşte de la o furtună mare, care i-a dezrădăcinat mai toată pădurea de pe tăpşanul lui.

Noi regăţenii No Comments Dec 2