Dragusanul - Blog - Part 390

În captivitatea nepoţilor, „cel mai bun bunic”

 

Timp de opt zile, am uitat de tot şi de toate, abandonându-mă în captivitatea nepoţilor, care m-au recompensat cu medalia „Cel mai bun bunic”, dar fără panglică tricoloră – onoare de care s-au bucurat doar nevastă-mea şi fiică-mea, la categoriile bunică şi, respectiv, mamă. Am fost şi la mare, îndurând cu stoicism nesfârşitele ore de plajă (norocul meu că Darius prefera bălăceala în valuri şi-atunci cu bucurie îl însoţeam, sporovăind împreună timp de ceasuri). Nepoată-mea, Carina, construia cetăţi şi castele de nisip şi-abia în munţi, la Sinaia, aveam să înţeleg cu ce gânduri şi cu ce risipă de imaginaţie o făcea. „Bunicule – mi-a zis după ce dădurăm o raită pe la Peleş – e adevărat că zânele trăiesc în palatele din ceruri aşa cum trăim noi, oamenii, în casele noastre şi că, atunci când coboară pe pământ, se fac invizibile, ca să nu le vedem decât prin bucuriile pe care ni le fac? Apoi se întorc iar în palate şi castele şi trăiesc precum noi, oamenii, fericite pentru bucuriile pe care ni le-au adus?”.

 

 

Ascultând-o, nu mi-am crezut auzul, pentru că mugurul ăsta de fată tocmai intuise mitul lunar al Crăiesei Zăpezii (Eftepir – în dacă, Lucia – în latină, Alba – în celtică, Maya – în slavonă). Am mai avut noi discuţii de genul ăsta: „Vezi, bunicule, eu le vorbesc stelelor, dar stelele nu-mi răspund”. Ba da, Carina, dar tu încă nu auzi răspunsurile. „Tu le auzi?”. Sigur. Şi o să vină vremea, după ce mai creşti, când o să le auzi şi tu.

 

 

Cu Darius, discuţiile sunt mai aplicate, mai „matematice”, ţin de domenii la care eu nu mă prea pricep, aşa că trebuie să-mi întrebuinţez serios raţiunea, ca să nu-l dezamăgesc. Doar în privinţa muzicii respirăm aidoma: amândoi iubim muzica vie, rockul.

 

 

Fiică-mea, Cozmina, şi bărbatul ei, Mihai, ne-au umplut zilele şi serile cu surprize, inclusiv o croazieră pe mare, numai să mă facă să uit de grijile care m-au îmbolnăvit şi m-au făcut mai suplu decât în tinereţe (în umbră, dimensiunile sunt ale prosopului cu care îmi protejam umerii), dar zilnic, spre seară mă suna Andi şi numai despre Bucovina Rock Castle discutam. Ăsta avea să fie şi motivul pentru care, după o seară petrecută la Sinaia, în splendida pensiune „Maragd”, din vecinătatea sudică a Peleşului, am evadat din captivitate (e un fel de a spune, pentru că m-a condus întreg familionul meu la gară). A fost importantă şi tămăduitoare scurta vacanţă petrecută între cei care contează în primul rând pentru mine (Andi, chiar dacă se afla la Cluj, după o scurtă vacanţă în Anglia) era şi acolo, pe unde ne rătăceau nouă paşii. Şi nu am să povestesc mai multe, ci doar o să încredinţez spaţiului virtual parte din fotografiile pe care le-am făcut drept patrimoniu al sufletului comun al drăguşanilor. Necesar şi dedicat nouă, adică bucuriilor de care puţini ştiu şi pe care le trăim cu discreţie, dar adânc şi clocotitor.

 

 

 


suflete, nu-ţi pese, cântă!

 

între teamă şi speranţă

dragostea nu mai există,

iar credinţa-i o uzanţă

ce-şi întinde umbra tristă

peste suflete golite

de fărâma de lumină

şi-aud caii, or să vină

să ne ducă pe copite

 

colb subţire ce se pierde

sub galopul lor pe cale,

mai sperăm în iarba verde

care freamătă de jale

şi spre seară se-nspăimântă

de firească adiere:

dacă s-a făcut tăcere,

suflete, nu-ţi pese, cântă!

 


răstignită-n poezie

 

uneori, din necuprins

vine glasul şi îmi spune

mie, veşnicul învins:

Hai şi scrie cu cărbune

pe usciori, pe la intrare

sau în pagina subţire

câte-o veste călătoare!,

iar pe cer prind să se-nşire

 

tainele nepricepute

ferecate în cuvinte

tot în chip de stele mute

care-au început să cânte,

iar cărbunele adună

numai litere şi semne,

mâna-ncepe să apună

încercând să mă îndemne

 

să fiu cântec, închinare

ca şi steaua-mi ce străluce

conturând o înălţare

şi o batere pe cruce

şi-atunci biata mea fiinţă

de învins în veşnicie

nu-i decât o suferinţă

răstignită-n poezie

 


şi-n univers se face pace

 

să crezi, să nu te laşi înfrânt

chiar şi când corbii te-mpresoară

căci tu eşti trup pentru cuvânt,

dar şi ţărână milenară

din care cresc mlădiţe noi

menite cerul să-l atingă

singurătăţile în doi

în univers să le prelingă

 

ca tu să crezi, să-ţi aperi crezul

şi să arunci în corbi cu mâna

în care împietreşte miezul

clipite-i care-i săptămâna

sau luna, anul, veşnicia

de după suflet, de dincoace,

auzi?, vuieşte poezia

şi-n univers se face pace

 


Lansarea cărţii lui Constantin Horbovanu

Constantin Horbovanu, în biroul meu

 

Lansarea cărţii umoristice „Aşa-i românul!”, de Constantin Horbovanu, se va face, în cadrul Sărbătorilor Memoriei, în „Ziua Roman Istrati”, adică în 7 septembrie 2019, la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, sala „Elena Greculesi”. Atunci se vor decerna încă două premii „Roman Istrati”, de către executorul lui testamentar, tânărul Marius Bruja (care a pregătit şi o carte Roman Istrati), iar „scenografia” evenimentului va consta într-o expoziţie de artă a plasticianului Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, autor al copertelor cărţilor de geopolitică ale lui Roman Istrati şi, desigur, al copertei cărţii lui Constantin Horbovanu.

 

Constantin Horbovanu, ultimul autor român al unor spumoase şi inspirate cugetări, umorist cu descifrări luminoase ale societăţii româneşti, realizează, cu bun simţ şi discreţie, o frescă a lumii contemporane, demnă de a fi supusă atenţiei.

 

Constantin Horbovanu, personaj public

 


Pagina 390 din 1,501« Prima...102030...388389390391392...400410420...Ultima »