În captivitatea nepoţilor, „cel mai bun bunic”
Timp de opt zile, am uitat de tot şi de toate, abandonându-mă în captivitatea nepoţilor, care m-au recompensat cu medalia „Cel mai bun bunic”, dar fără panglică tricoloră – onoare de care s-au bucurat doar nevastă-mea şi fiică-mea, la categoriile bunică şi, respectiv, mamă. Am fost şi la mare, îndurând cu stoicism nesfârşitele ore de plajă (norocul meu că Darius prefera bălăceala în valuri şi-atunci cu bucurie îl însoţeam, sporovăind împreună timp de ceasuri). Nepoată-mea, Carina, construia cetăţi şi castele de nisip şi-abia în munţi, la Sinaia, aveam să înţeleg cu ce gânduri şi cu ce risipă de imaginaţie o făcea. „Bunicule – mi-a zis după ce dădurăm o raită pe la Peleş – e adevărat că zânele trăiesc în palatele din ceruri aşa cum trăim noi, oamenii, în casele noastre şi că, atunci când coboară pe pământ, se fac invizibile, ca să nu le vedem decât prin bucuriile pe care ni le fac? Apoi se întorc iar în palate şi castele şi trăiesc precum noi, oamenii, fericite pentru bucuriile pe care ni le-au adus?”.
Ascultând-o, nu mi-am crezut auzul, pentru că mugurul ăsta de fată tocmai intuise mitul lunar al Crăiesei Zăpezii (Eftepir – în dacă, Lucia – în latină, Alba – în celtică, Maya – în slavonă). Am mai avut noi discuţii de genul ăsta: „Vezi, bunicule, eu le vorbesc stelelor, dar stelele nu-mi răspund”. Ba da, Carina, dar tu încă nu auzi răspunsurile. „Tu le auzi?”. Sigur. Şi o să vină vremea, după ce mai creşti, când o să le auzi şi tu.
Cu Darius, discuţiile sunt mai aplicate, mai „matematice”, ţin de domenii la care eu nu mă prea pricep, aşa că trebuie să-mi întrebuinţez serios raţiunea, ca să nu-l dezamăgesc. Doar în privinţa muzicii respirăm aidoma: amândoi iubim muzica vie, rockul.
Fiică-mea, Cozmina, şi bărbatul ei, Mihai, ne-au umplut zilele şi serile cu surprize, inclusiv o croazieră pe mare, numai să mă facă să uit de grijile care m-au îmbolnăvit şi m-au făcut mai suplu decât în tinereţe (în umbră, dimensiunile sunt ale prosopului cu care îmi protejam umerii), dar zilnic, spre seară mă suna Andi şi numai despre Bucovina Rock Castle discutam. Ăsta avea să fie şi motivul pentru care, după o seară petrecută la Sinaia, în splendida pensiune „Maragd”, din vecinătatea sudică a Peleşului, am evadat din captivitate (e un fel de a spune, pentru că m-a condus întreg familionul meu la gară). A fost importantă şi tămăduitoare scurta vacanţă petrecută între cei care contează în primul rând pentru mine (Andi, chiar dacă se afla la Cluj, după o scurtă vacanţă în Anglia) era şi acolo, pe unde ne rătăceau nouă paşii. Şi nu am să povestesc mai multe, ci doar o să încredinţez spaţiului virtual parte din fotografiile pe care le-am făcut drept patrimoniu al sufletului comun al drăguşanilor. Necesar şi dedicat nouă, adică bucuriilor de care puţini ştiu şi pe care le trăim cu discreţie, dar adânc şi clocotitor.
