Ultima decapitare a României

Într-un singur veac, România şi-a decapitat „boierii minţii”[1], în trei rânduri, de fiecare dată stigmatizându-i pe intelectuali drept „duşmanii poporului”. Nefericita sintagmă, atribuită lui Lenin, dar consacrată în spaţiul românesc de Iorga[2], avea rădăcini teologice tradiţionale, cu folosinţă naţionalistă, iar semnificaţia socială, care i-a fost atribuită ulterior, viza doar exponenţialităţi şi nicidecum binele poporului. Dintotdeauna, poporul era folosit ca un fel de hlamidă domnească, pe care şi-o punea ierarhul sau nobilul şi, în general, toţi cei pustiiţi de argumente, dar care aveau nevoie de o sacralizare obştească a intereselor individuale.

Prima decapitare a României s-a produs în vremea primului măcel planetar şi imediat după, când ce mai rămăsese din crema intelectualităţii româneşti, în frunte cu Slavici şi Arghezi, a beneficiat de răsunătoare procese de decredibilizare, soldate cu ani grei de puşcărie şi de domiciliu forţat, rămăşiţele intelectualităţii, ba chiar însuşi Arghezi, angajându-se într-o lălăială laudativă fără de sfârşit la adresa regalităţii.

A doua capitalizare, directă şi brutală, s-a produs după dobândirea puterii de către bolşevici, când temniţele politice şi coloniile de muncă forţată s-au transformat în adevărate lagăre ale morţii, în care au sfârşit personalităţi ale culturii mondiale, de talia sociologului Traian Brăileanu, prima victimă din cadrul „Uniunii Scriitorilor de la Aiud” – cum numise cu dureroasă ironie Petru Pandrea închisoarea ardeleană, sau a istoricului Gheorghe Brătianu, ucis la Sighet, pentru vinovăţia de a-şi fi iubit prea mult neamul.

A trei decapitare a României, cea mai perversă – de altfel, s-a produs după 1989 şi încă mai continuă. Energiile vitale ale neamului, intelectualii şi tinerii, au părăsit în masă meleagurile natale, stabilindu-se aiurea, acolo unde măcar copiii lor vor scăpa de statutul de captivi în propria lor ţară. Cei care au rămas, s-au izolat în „turnul de fildeş” al propriei arte, lăsând locul viran la cheremul proştilor, care au dat buzna la jefuit propriul neam, printr-o nesfârşită chermeză. Circ fără pâine, muzică fără lăutari, deşănţare agresivă şi dispreţuitoare a banului furat, care ţine loc de orice altă identitate. Ici-acolo, cânte o minte dinamică, tocindu-se de zidurile igrasioase ale captivităţii, iar în piaţa mare: lozinci, festivităţi peste festivităţi şi o aglomerare de ii „româneşti” (în majoritatea lor neromâneşti), care să ne ţină loc de identitate. Prostia, când se revarsă peste mulţime, devine folclor şi condiţie de viaţă, viaţa cu haida-dâra-dâr-dâr-da şi cu zi-i, vasile, zi-i, pentru proşti numai prostii.

Între timp, firavă şi bolnăvicioasă, spiritualitatea românească îşi dă duhul. Dar cui să-i mai pese, când întreaga planetă pare o aglomerare de morţi, care rătăcesc fără ţintă, pentru că au pierdut până şi calea odihnei fără de sfârşit?

[1] Matei, Sorin Adam, Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, Bucureşti 2004

[2] Într-o filipică împotriva guvernului Averescu, Nicolae Iorga, ca politician, spunea: „În numele onoarei înseşi a acestui nobil popor român, vă cer să ne ajutaţi pentru ca să întrebuinţăm ceasul fericit când dintr-o singură lovitură putem zdrobi pe duşmanii poporului, nu unul după altul, ci pe toţi dintr-odată: liberali, tachişti, marghilomanişti, averescani” – Iorga, Nicolae, Cuvântarea dlui N. Iorga ţinută la marea întrunire a Federaţiei Democraţiei Naţional Sociale din Sala Dacia în ziua de Duminică, 23 mai 1920, Bucureşti 1920, pp. 22, 23