Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Buneşti

BUNEŞTI. Până în 14 martie 1743, jumătate din satul Buneşti aparţinea fostului mare sulger Adam Luca, cel care o cumpărase „de la Savin, ginerele lui Miron Hăjdău”, dar Luca Adam vinde jumătatea aceea de sat, „pentru 450 lei bani gata”, nepotului lui, Constantin Ciudin medelnicer.

Fata lui Constantin Ciudin, Maria, avea să vândă, în 4 decembrie 1766, „jumătatea de sus a satului Buneşti, cu eleşteu, pentru 600 lei bani gata” fratelui tatălui ei, Iuon Ciudin căpitan.

Cealaltă jumătate de sat Buneşti a aparţinut, până în 15 august 1753, lui Constantin Line, care a făcut un schimb de moşii cu Ursachi Davidel, primind în loc o jumătate din satul Conceşti din ţinutul Dorohoiului.

În 15 iunie 1764, partea de sat a lui Davidel aparţinea ginerelui său, Vasile Ciure, care se plâgea de o împresurare răzeşească.

Satul, tăiat în două, în 1775, de graniţa Bucovinei şi a Moldovei, pare să fi existat, odată cu vatra dispărută a Borghineştilor, încă din 1448, dar ca şi Borghineştii, rămâne, mai mereu, „selişte pustie”, în vecinătatea Bosancilor.

Hotarnica Buneştilor s-a făcut în 2 noiembrie 1771, hotarul începând „la vârful dealului numit vizunie, de aici la răsărit, peste curmătură, la Petia, până la drumul mare al Sucevii, de aici la drumul podişoarelor, la deal, spre Nimerceni, peste câmp, peste o curmătură, până la piscul dealului, deasupra lacului raţelor, de aici spre Burghineşti, la dealul zis crucea Armanului, la iazul Buneştilor, la o scursură zisă Rovină, peste pârâul Buneştilor, până la piscul zis vizunie, unde s-a început hotarul”.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Buneştii, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „16 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 3 argaţi şi păstori ai lui, 3 ţigani, 5 case pustii şi 4 birnici.

În 1775, satul Buneşti, din Ocolul Moldovenesc, avea 1 popă şi doar 6 familii de ţărani.

Într-o hotarnică a seliştei satului dispărut Bodeni, din 26 septembrie 1783, este menţionat şi satul Buneşti, alături de Nemerceni şi Borghineşti.

Partea Buneştilor din Regatul României avea să aparţină neamului Gorovei, cărturarul Artur Gorovei, prefect al judeţului Suceava (din afara Bucovinei) lăsând multe mărturii despre Buneştii lui. Dintre Bucovineni, doar Ion Grămadă a scris o superbă povestire despre buneşteanul Mihalache Trăsnea, om bogat, dar pe cuvântul căruia „se putea zidi biserică”.

În 28 decembrie 1795, Vasile Ciudin şi jupâneasa Ileana dau jumătate din satul Buneşti, partea de jos, lui Theodorachi Ciure, primind, la schimb, jumătate din satul Tâmpeşti. Ciure va dărui moşia Buneşti, în 2 septembrie 1832, ginerelui său, Costache Stamate, aşa cum promisese la cununia fetei sale, Ecaterina.

În 3 iulie 1855, în baza unui act de cumpărare din 23 iunie 1855, Adalbert Brzorad devine stăpân a moşiei din Buneşti care aparţinuse basarabeanului Constantin cavaler de Stamati.

1856, februarie 18, Paris: Smaranda Sturza, nasc. principesa Vogoride, cere intabularea ei asupra moşiilor Bosance, Uideşti, Tataraş, Areni, Nemericeni, Bodeni, Frumoasa, Luciu (heleşteu), Strâmbul şi Borghineşti zis şi Roşia (Tot aici, Haereditates bonorum cleri moldavici in Buco­vina I, 41 şi 43). Despre săliştea Bodeni, astăzi dispărută, se constată la 7783 Sept. 26, că ea se hotăreşte cu Borghineşti, Buneşti şi Ne­merceni. Partea ei cea mai mare a rămas în Moldova (Arh. Stat. Cernăuţi, Liber Granicialium X, 405-408)[2].

1868: „În ziua de 20 mai / 1 iunie 1868… Reuniunea cantorală suceveană serba întâia producţiune publică, şi ca arenă şi-alese pădurea de brazi din jurul Dragomirnei, care este martora multor întâmplări belice din evurile trecute. Reuniunea aceasta s-a ivit către finea anului trecut. Statutele ei sunt aprobate de regim şi ea însăşi se constitui şi-şi începu activitatea sa nobilă în primele zile ale lui decemvrie. Scopul ei, amăsurat statutelor, este cultivarea cântării bisericeşti şi lumeşti de către dame şi bărbaţi. Membrii ei sunt parte actuali, parte sprijinitori, iar o parte onorari. Drept recunoştinţă şi mulţămire pentru înfiinţarea acestui institut nobil datorăm profesorului gimnazial de aici, dl Ştefan Nosievici, şi proprietarului mare de la Buneşti, dl Adalbert de Berzorad” [3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iasobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[4].

În 1876, Buneşti făcea parte, împreună cu Litenii lui Bogdan şi Zahareştii, din comuna bisericească Zahareşti. În 1907, exista o biserică în Buneşti, patronată de Iacov NEDEI, dar Buneştii încă ţineau de comuna bisericească Liteni[5].

1877: „27/5 noiembrie şi 20/8 decembrie. În colaborare cu România, Austra vama mictă de la Nemirceni, la Buneşti”[6].

1887, decembrie 7: noua delimitarea a graniţei dintre Bucovila şi România, la Buneşti: „De acolo (de la Samoşel, cota 423 – n. n.), frontiera ia o direcție spre nord-est și merge, după un șanț trasat anterior (cota 394), până la întâlnirea pârâului Samoşel (cota 398), pe care apoi urcă până la punctul 423 . Din acest ultim punct, granița ia, din nou, direcția spre nord-est și se îndreaptă direct spre valea Lucăseștiului, pe care o urmează până la pârâul Samoşul mare (Pârâul Hraniţa), iar acesta, până la gura pârâului Buneşti, apoi urcă acest pârâu, traversează longitudinal lacul artificial Bunești, până la poalele Dealului Lung, de unde, trecând pe marginea de nord a acestui lac, se alătură pârâului Bunești, pe care continuă să urce, până la o movilă de pământ, spre nord, și aproape de dealul 329, de unde, prin acest pliu, se ridică spre vârful Dealului Bunești (Dealul Crucea), la punctul 408. Din acest punct, linia coboară direct spre Nord-Est și se alătură unui mic pârâu, pe care îl urmărește, până la gura acestuia, în pârâul Samoşul Mic (punct situat în lacul artificial din Nemirceni) și apoi acesta până la gura pârâului Rusina”[7].

1897: Ministerul Căilor Ferate lua în discuție, cu primăria Sucevei, în 3 iunie 1896 (Nr. 3700/I, conform Ordinului Nr. 67 din 16 iunie 1896, Wien 10 März 1897) posibilitatea aprobării extinderii, prin lucrări tehnice de pregătire, a unei linii ferate locale normale, de la gara din Suceava, situată în Areni-Tătărași, prin Bosanci și Bunești, spre frontiera austriaco-română, unde urma să se facă racordul cu gara din Fălticeni[8]. Calea ferată urma să străbată moșia Bosanci, pe la Cumpărătura, deci departe de satul în sine.

1901: Dialectologul german Gustav Weigand: „După o ședere de câteva ore în Suceava, unde am fost primiți cu căldură de cunoscutul folclorist şi protopop Marian (Simion Florea – n. n.), am plecat, seara, prin Bunești, peste granița românească, de care am trecut fără probleme, la Fălticeni”. „Sâmbătă, 3 august 1901, după-amiază, însoțit de prietenul meu Gorovei, am condus trăsura spre moșia Bunești, de la graniță, unde am folosit fonograful pentru prima dată. Înregistrările sunt excelente, mai ales în ceea ce privește cântecele populare. La Buneşti am întâlnit, prin intermediul domnului Gorovei, un vizitiu, un fecior de ţăran român, care nu ştia prea multe despre cai, dar era inteligent şi vorbăreţ, așa că nu a trebuit să regret alegerea mea. După ce am terminat formalitățile din birourile vamale românești și austriece, am condus, prin țara deluroasă, spre marea comunitate rurală din Bosance[9], un sat cu peste 5.000 de locuitori, inclusiv 300 de evrei”. Din Buneşti, i-au cântat lui Weigand Gheorghe Rus, vizitiul de 21 de ani, despre care povesteşte mai sus (La crâşmă la Dorohoi) şi Dumitru lui Nicolai Rusu (Hai, copchilă, după mine)”[10].

1907: În 14 martie 1907, a fost ales în Comitetul electoral districtual Suceava şi „Alexandru Ştefaroi, gospodar în Buneşti”[11].

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[12], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Aniţa lui Toader MORARI (17 ani în 1908) din Buneşti.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Buneşti, sat, districtul Suceava, aşezat pe pârâul Buneşti, afluent al pârâului Hranicea (Hraniţa sau Graniţa – n. n.), în partea de S-E a districtului, la hotarul cu România. Suprafaţa: 1,16 km p.; popu­laţia 246; locuitori români, de religie gr. or. Este legat cu Suceava printr-un drum districtual; ţine de şcoala şi de biserica filială din comuna Liteni. Populaţia se ocupă cu agricullura şi creşterea vitelor. Posedă 284 hectare pământ arabil, 26 hectare fânaţuri, 3 hectare grădini, 4 hectare izlaz, 4 hectare 50 ari heleşteie. Se găsesc 14 cai, 78 vite cornute mari, 87 oi, 63 porci, 29 stupi. Buneşti, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 2,34 km p.; popu­laţia: 16 locuitori, dintre care 14 izraeliţi şi 2 români gr. or. Are numai 2 case”[13].

Cealaltă parte a satului Buneşti, de dincolo de graniţa Bucovinei cu Moldova, „Buneşti, sat, pe moşia cu ace­laşi nume, din comuna Pleşeşti, ju­deţul Suceava. Aşezat pe dea­lurile Babei şi Viei şi străbă­tut de Pârâul Ciurei, numără 24 case, populate cu 24 capi de familii sau 74 suflete, 40 băr­baţi şi 34 femei. Are 24 con­tribuabili. Vatra statalul ocupă o falce şi opt prăjini. Locuito­rii sunt gospodari de mijloc. Moşia, proprietatea doamnei Profira Ghiţescu şi a dlui G. Văsescu, are suprafaţa de 652 fălci, din care 392 fălci cultivabile, 70 fălci fânaţ şi restul ne­productiv. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 7 mijlocaşi şi 3 codaşi, stăpânind 11 fălci şi 8 prăjini. Are o biserică, zidită de doam­na Ghiţescu, cu patronul „Sfântul Vasile”, deservită de preotul din Unceşti. Şcoala din Petia serveşte şi acestui sat. Drum mai principal este acel la Fălticeni, de 4 km. Inscripţia din jurul unui aer, ce se află la biserica din Buneşti, judeţul Suceava, spu­ne că: „acest aer l-a făcut piosul Domn Ion Ştefan Voevod, fiu al răposatului Tomşa Voevod şi al soţiei sale Axinia şi s-a dat Bisericii Domneşti din Iaşi, anul 1613” (A. D. Xenopol, „Istoria Românilor”, Vol. III, p. 492). La 1803, „Buneşti a slugerului Fotache Ciure avea 12 liuzi, plătind 116 1ei bir anual” (Uricarul, de Codrescu, vol. VII, p. 253)”[14].

1911: „Pe 10 mai, am luat trenul spre Fălticeni, cu șeful meu, și, a doua zi, cu o trăsură, spre moșia Unceşti. A trebuit să marcăm această moşie, pe care șeful meu o contractase mai devreme, cu pietre de hotar, după ce toate procesele de trecere a frontierelor au fost finalizate. Această proprietate se învecinează cu Bucovina și, deoarece a doua zi era duminică, am decis să merg la Suceava. În Buneştii românești, am avut ieșirea din România certificată pe pașapoarte. Totuși, a trebuit să aștept o oră aici, deoarece frontiera a fost deschisă abia la ora 2 p.m. La Buneştii austrieci am avut norocul să prind un ţăran, care mergea la Suceava; cu căruţa lui am călătorit până la ora 4. La întoarcere, am fost depășit de faeton cu alimente, cu care am am mers la Bunești. Însă, întrucât am ajuns la graniță abia după ora 8 p.m., aceasta era deja închisă. Funcționarul de frontieră austriac mi-a dat sfaturi despre încercarea de a ajunge dincolo. Așa că m-am târât pe sub barieră și, neobservat de polițiștii de frontieră români, am intrat în biroul comisarului de poliție, unde am vrut să-mi certific din nou intrarea în România. Dar acesta nu mai era de găsit. Soldații m-au oprit, însă, în cele din urmă, m-au eliberat; am plecat acum la Unceşti, fără certificat. A doua zi, hotărnicia a fost revizuită, prin la remăsurarea lungimilor limită. La revizuire au participat un judecător, un avocat, proprietarul moşiei și cel al proprietății vecine. În aceeași zi ne-am întors la Iaşi”[15].

1914: În 30 septembrie 1914, la Fălticeni, un dezertor român din armata austriacă avertiza că Austria a luat în calcul un posibil atac românesc şi că a pus populaţia civilă să construiască parapete şi adăposturi pentru tunuri în toate trecătorile. Cu o zi înainte, căpitanul de jandarmi Stavrat capturase, la punctul de control Buneşti, doi spioni austrieci, care fuseseră „conduşi de autorităţile austriece până la graniţa noastră, dându-li-se bani şi o mare cantitate de explozibil, destinat a arunca în aer anumite depozite mari de muniţii ale noastre, gări, poduri, căi ferate etc. Ţinta lor a dat, însă, greş, graţie şefului poliţiei Buneşti, dl Săndulescu, care, având ceva bănuieli, a avizat prefectura judeţului Suceava”. Căpitanul de jandarmi Stavrat şi poliţaiul oraşului Fălticeni, Ion Creţu, au izbutit să-i captureze pe spioni, care, de altfel, au şi „mărturisit planurile lor criminale”[16].

1915: Urmând exemplul Vienei, care iniţiase „Ţintuirea ostaşului ferecat”, şi al Berlinului, unde „s-a construit din lemn o statuie uriaşă a generalului Hindenburg, pe a cărui suprafaţă se pot bate 20 milioane de ţinte”, colectându-se, astfel, 20 milioane de mărci, Suceava, „din iniţiativa unui comitet aranjor al serbării, compus din neobositul prefect Dr. Korn, Preşedintele Tribunalului Dr. Handl, girantul oraşului, consilierul guvernial V. Gribovschi, şi profesorul gimnazial Dr. Orest de Tarangul” a pus să se facă „un product, lucrat cu multă artă, din lemn de tei, de cunoscutul maestru Vasile Buliga din Câmpulung”, după care a trecut la organizarea de colecte publice. La Buneşti, Buciumul a ajuns „luni, 8 noiembrie, de Sfântul Dumitru”[17].

1916: „În noaptea zilei de 22 iunie, ruşii au ocupat şi satul şi vama Buneşti, pe care, din neatenţie, au distrus-o cu un obuz. „Peste două sute de familii austriece, în majoritate femei şi copii, s-au refugiat pe teritoriul nostru, dintre Buneşti şi Cornu Luncii. Jalea şi mizeria acestora e mare. S-a format, îndată, în oraş (Fălticeni – n.n.), un comitet de ajutorare. Nenorociţilor fugari li s-au trimis alimente, tutun şi altele. Între fugari, se află şi soţia primarului Sucevei, doamna doctor Duju. Tot ieri, s-au predat grănicerilor noştri peste 120 de soldaţi austrieci şi 6 ofiţeri, dintre care 4 sublocotenenţi şi 2 locotenenţi. După dezarmarea lor, au fost aduşi în oraş. Soldaţilor li s-a dat masa la cazarma Regimentului 56 Infanterie, iar ofiţerilor, din ordinul domnului colonel Neculcea, comandantul Regimentului 56 Infanterie, li s-au pregătit, la Hotelul Regal Ghimpoci, o bogată masă şi un frumos dormitor. Primirea pe care le-a făcut-o dl colonel Neculcea a impresionat mult pe ofiţerii austrieci, care au mulţumit cu recunoştinţă”[18].

1917: „De pe Cetăţuia, vederea omului se întinde spre miază-noapte, asupra culmii Glimeia, iar spre miază-zi, peste Horbaza şi Stănije, până ce se opreşte pe vârful Ceahlăului. Mulţumită războiu­lui mondial, în vârtejul căruia am intrat şi noi, dealul Cetăţuia îşi merită numele. Ce fel de cetate o fi fost aci nu se ştie şi nu se văd urme de ziduri; din săpăturile făcute s-au scos cioburi de oale pictate, idoli şi ciocane de lut ars, un corn de zimbru, cor­niţe de cerb, un ban roman legionar etc. Acum, însă, bravii noştri soldaţi ai Regimentului 56 de Infanterie, care a dat un mare nu­măr de eroi, chiar de la începutul războiului, au săpat o serie de tranşee sistematice şi după toate indicaţiile militare, care vor povesti viitorului suferinţele neamului nostru, în apriga luptă de întregire. Săparea tranşeelor s-a făcut sub conducerea eroilor: căpitanul Dionisie Zaharescu şi sublocotenentul Alexandru Voinescu, morţi, mai târziu, pe câmpul de luptă. Tot spre nord de Cetăţuia se zăreşte satul Buneşti, sat de graniţă afurisită, peste deal de care se ascunde Suceava lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”[19].

1914-1918: „Eleuterie a lui Constantin Rusu, din Buneşti, a participat la război şi ar fi căzut într-o luptă din Carpaţi, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria a lui Eleuterie Rusu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[20].

1918, noiembrie 5: „Raportând comandantului de la Iaşi de cele petrecute şi cerând autorizaţia de a trece în Bucovina, m-am adresat telefonic domnului general Zadik, comandantul Diviziei a 8-a de la Botoşani, sub ale cărei ordine operative eram, şi, raportându-i, pe la ora 7, seara, toate evenimentele zilei, îi solicitam autorizaţia să trec la Suceava. Situaţia nu era aşa uşoară. Guvernul român nu făcuse declaraţia de război Austro-Ungariei şi nici o instrucţiune cred că nu primise, aşa că nu-mi putea da un ordin categoric de a intra, dar am dedus că, după modul în care îmi acopeream operativ, în cel mai rău caz să fie privită ca un răspuns la un sprijin solicitat. Compania de grăniceri Burdujeni avea trei plutoane: Burdujeni, Vereşti şi Buneşti. Trecerea în Bucovina trebuia efectuată chiar în cursul nopţii. Cum plutoanele nu erau informate de intenţiunile mele, iar oamenii plutoanelor împrăştiaţi prin pichetele de frontieră, trebuiau luate măsuri repezi ca oamenii să fie adunaţi de pe frontieră şi să treacă în Bucovina pe neaşteptate. Luând toate măsurile necesare la plutonul de reşedinţă, trebuia să mă transport la Vereşti, de unde numai aşa aşi fi putut vorbi la telefon cu Fălticeni-Buneşti. Pentru ordine scrise nu mai era timpul necesar, iar ordine telefonice trebuiau date de mine personal. Cum te transporţi mai repede la Vereşti, 17 km dus?… M-am adresat şefului staţiei Burdujeni, răposatului Georoceanu, care-n patriotismul său a înţeles că regulamentele nu-şi au aplicaţie când e vorba de interese grabnice, aşa că mi-a pus la dispoziţie o locomotivă. La Vereşti, dând ordine telefonice locotenentului Alexandrescu, de la Buneşti, şi locotenentului Borş Gheorghe, de la Vereşti, care era lângă mine, ca plutoanele respec­tive, în dimineaţa zilei de 24 octombrie – stil vechi (6 noiembrie – stil nou), să intre în Suceava, fiecare pe câte o şosea, în direcţia respectivă… Era spre ziuă, întuneric însă, plutonul încolonat, cu o patrulă ce-l preceda, trecea frontiera şi se îndrepta, urcând pe drumul Iţcanilor, spre Suceava. Peste sentimentul răspunderii, ne copleşise un sentiment de măreţie că ne-a fost dat să păşim noi, grănicerii, cei dintâi în cetatea lui Ştefan cel Mare şi sentimentul datoriei că ne este dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci, în 1777, când au cedat Bucovina Austriei, decapitând pe Grigore Ghica Vodă” (Memoriile lui Anton Ionescu). La Suceava, intrarea grănicerilor români este consemnată lapidar, dar dens: „În sfârşit, în dimineaţa zilei de 6 Noiembrie 1918, intră în Suceava grănicerii maiorului Anton Ionescu!”[21].

1918, noiembrie 8: „Regimentul 16 Infanterie Suceava, cu garnizoana în Fălticeni, în care-şi făceau serviciul o serie de ofiţeri bucovineni, primi, în sfârşit, ordinul mult aşteptat, de a trece cordunul şi a intra în Bucovina. Vestea se răspândi ca fulgerul în cazarmă şi, de aici, în tot oraşul, unde stârni o bucurie de nedescris, care ne mişcă mai ales pe noi, bucovinenii, până la lacrimi. Iată, în fine, sosită ziua mult aşteptată, plătită şi răsplătită de noi în lupte grele, cu sângele şi viaţa unora, care nu se vor mai întoarce la vetrele eliberate, continuând să-şi doarmă somnul de veci în patria mumă, liniştiţi, de astă dată, că jertfa lor n-a fost zadarnică. Regimentul nostru, conform ordinului, trecu, în ziua de 8 noiembrie 1918, frontiera la Buneşti, unde, în timp ce câţiva soldaţi, ajutaţi de locuitorii din Buneşti, veniţi de bună voie, dărâmau stâlpul cu pajura cu două capete hrăpăreţe, ce despărţise fraţii timp de un secol şi jumătate, o horă se încinse în jurul lor, în care se prinseră ofiţeri şi trupă, bătrâni şi tineri, femei şi copii din satele de pe frontieră, a cărei nelegiuită urmă dispărea acum pentru totdeauna, într-o însuflejire de nedescris”[22].

1918, octombrie 26 stil vechi (7 noiembrie stil nou): „În ziua de 26 octombrie, după ce un batalion fusese dirijat prin fostul punct de vamă Cornu Luncii, în direcţia Gura Humorului – Câmpulung, iar un alt grup, cu dl maior Ionescu, peste Suceava, spre Rădăuţi, am intrat, cu domnii general Neculcea şi maior Bagdat, prin punctul Buneşti, în Bucovina, înaintând spre Suceava. Se împlineau aproape patru ani, de când, urmărit de ruşi, trecusem în România prin acelaşi punct”[23].

1921: „Deciziune de expropriere No. 27/V. Deciziunea plenului comisiei agrare centrale, cu care s-a decis expropriere moşiei Buneşti, în suprafaţă de 242 ha 98 a 93 mp, proprietatea dnei Ecaterina Nedey, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[24].

1931: Basoreliefurile de la Buneşti: „Revista de Arheologie din Paris primea, de la procesul de liceu Vasile Ciurea, director al Muzeului Regional din Fălticeni, câteva fotografii ale unor antichităţi extrem de interesante, precum basorelieful cu inscripţie, descoperit de ţăranul Constatin Florea din Buneşti, pe fosta frontieră cu Bucovina, la doar 60 cm adâncime. Sculptat în gresie, obiectul cu dimensiunile de 39/18 cm şi o grosime de 10,5 cm, în prim-plan aflându-se capul unui lup, cu botul deschis şi cu o dantură fără canini. Un al doilea basorelief, găsit tot la Buneşti, cu dimensiunile 17/11 cm şi o grosime de 3,5 cm, reprezintă „un personnage fort curieux”, cu o faţă imberbă şi fără mustaţă. Francezii presupuneau un chip de femeie, reversul plăcuţei fiind dedicat unui mesaj scris, încă nedescifrat, arheologul A. Van Gennep susţinând, în Mercure de France din 15 martie 1931 (p. 699) că aceste inscripţii, deci şi cea cu capul de lup, „au fost făcute după cioplirea chipurilor şi fără legătură cu ființele reprezentate”[25].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 349

[2] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, IV, 1720-1745, Cernăuţi 1938, p. 138

[3] Albina, III, nr. 60, vineri 7/19 iunie 1868 – materialul, deşi nesemnat, aparţine lui I. G. Sbiera, care l-a folosit şi în cartea „Amintiri din viaţa autorului”

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 40, 1907 p. 156

[6] De Plason, Adolphe, Recueil des traités et convention conclus par l’Autriche-Hongrie, Tome dix-neuvième, Vienne 1891, p. 557

[7] De Plason, Adolphe, Recueil des traités et convention conclus par l’Autriche-Hongrie, Tome dix-neuvième, Vienne 1891, p. 96

[8] Verordnungs-Blatt fűr Eisenbahnen und Schiffahrt, Anul X, Nr. 46, Wien 22 April 1897, p. 845

[9] În Bosanci, a cântat Gheorghe Mirăuţ (39 ani)

[10] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[11] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 3

[12] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[13] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 40

[14] Lahovari, George Ioan, Marele dicţionar geografic al României, Volumul II, Bucureşti 1899, p. 74

[15] Pannach, A., Zwei Jahre als Ingenieur în Rumänien und Russland, în Zeitschrift für Vermessungswesen, Band XLV, 1916 November, pp. 346, 347

[16] Senzaţionala arestare a doi spioni în Suceava, „Adevărul” din 19 septembrie 1914

[17] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 4

[18] Adevărul, 29, nr. 10508, 12 iunie 1916, p. 3

[19] Bianu, Vasile, Însemnări din războiul României Mari, I, Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1926, pp. 146, 147

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[21] Morariu, Victor; Pavelescu, Ştefan, Istoricul Reuiniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” din Suceava / 1903-1938, Suceava, 1939, p. 60

[22] Ardeleanu, C., căpitan invalid de război, Amintiri din timpul ocupării Bucovinei, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii / 1918, Cernăuţi 1938, p. 36

[23] Doboş, Filaret, profesor, ofiţer voluntar, fost membru al Consiliului Naţional din Bucovina, În preajma zilei de 28 noiembrie 1918, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii / 1918, Cernăuţi 1938, p. 111

[24] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, p. 69

[25] Revue Archéologique, Cinquiѐme série. Tom XXXIII, Janvier-Avril 1931, pp. 22-24

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Budineţ

BUDINEŢ. Satul Budineţ beneficiază de atestare documentară din 18 octombrie 1435, când Ilie Vodă îi oferea partizanului său, Stan Babici, printre alte sate confiscate de la partizanii fratelui său, Ştefan Vodă, „şi Budinţii lui Mihail al lui Coşcă, deoarece el l-a pierdut în hiclenie”

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alecsandra vorniceasa, soţia lui Iordachi Cantacuzino, bunica cronicarului Ion Neculce. „Partea jupânesei Alecsandra visterniceasa a fost… satul Budilce”.

În ciuda frumuseţi naturii, satul Budineţ („aici nu e nimic”, în traducere) beneficiază de o reatestare documentară târzie, datorită recunoştinţei diaconului Bejan, cel care, pentru că fusese răscumpărat din robie de Constantin Turcul, îi dăruieşte binefăcătorului său, în 30 mai 1705, „a şasea parte din satul Budinţi, cumpărătură de la Constantin, diacon de Jadova, şi de la fratele său”. Satul Budineţ era, deci, o obşte răzeşească, proaspăt ieşită din indiviziune.

În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe socra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.

Răzeşul Andronachi Peletiuc fusese confirmat de actul de moştenire din 11 mai 1706, prin care Ioan şi Maria, copiii lui Gavrilaş şi ai Gafiţei Frunză, devin stăpânii părţii de sat care aparţinuse „moşului” (bunicului) lor. Şi se mai păstrează un nume de răzeş, cel al lui Gavril Tăutul, datorită actului de moştenire din 20 noiembrie 1766, prin care Alexandru Vasilco, Sandu Volcinschi şi Gheorghe Răpta împart între ei partea din sat „Budiniţa” care aparţinuse Tofanei, fata lui Gavril Tăutul. Tot atunci, Morţuneştii primesc a şasea parte din sat, un înaintaş al acestora, Pavel Morţun, fiind împuternicit, în 9 octombrie 1714, de Nicolai Alexandru Mavrocordat, să strângă veniturile din „Budiniţă”.

Ioniţă Brahă, ginerele lui Pavel Morţun, avea să primească drept zestre a Rucsandii, în 8 octombrie 1761, „zece odgoane întracest ţănut al Sucevii ce să chiamă Budeniţă, care moşie mi să trage şi mie dela părinţii miei”.

Moşia Morţuneştilor, care număra 100 de odgoane, a fost delimitată de moşia lui Ion Soponarul, de 9 odgoane şi 2 stânjeni, în 20 noiembrie 1767.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Budinţii, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „15 – toată suma caselor”, însemnând 3 mazili, 1 ruptaş, 2 femei sărace şi „9 argaţi şi păstori, ruşi străini ai mănăstirii” Putna.

În 1775, satul Budineţ, încă numit Budinţii, avea 5 mazili, 1 popă şi 12 ţărani.

În 26 noiembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, fraţii Sandul, Toader, Vasilie şi Nicolae Morţun declarau că stăpânesc, împreună cu Bejăneştii, 100 odgoane în Budineţ, moştenire de la bunicul lor, Ştefan Morţun, care se căsătorise cu fata lui Ilie Bejan.

Răzeşii Nicolai Borşan diacon, Andronachi Borşan, Ion, Vasile şi Toader Ciornohuz, Iuon Franghe şi Andronic Scripcă, moştenitori ai lui Banilovschi, stăpâneau 5 odgoane din moşie.

Răzeşii Iuon Peletiuc, Ştefan Malinescul, Ilie Cracalie, Andronachi şi Ştefan Frunză stăpâneau 15 odgoane.

Tadeus Turcul, care îl moştenea pe Constantin Turcul, era stăpân peste a şasea parte din Budineţ.

În 12 martie 1794, Iuon Volcinschi cumpără părţile lui Samson Cracalie, pe care le va ceda, în 23 mai, lui Iuon Calmuţchi şi jupânesei Ilinca, fata lui Iuon şi Zoiţa Calmuţchi, care vor avea, totuşi, şi o altă moşie în Budineţ, cea a lui Mihalachi, fiul lui Vasile Cracalia, pe care o cumpără în aceeaşi zi de 23 mai 1794.

Alexandru Tăutul, nepotul lui Frunză, şi jupâneasa Nastasia vând partea lor de sat, pentru 77 florini vienezi, lui Gheorghe Bogdan, fiul negustorului sucevean Cârste, cel care va cumpăra, în 15 ianuarie 1795, şi partea nepoţilor lui Ştefan Malinescul, fraţii Antohi şi Ştefan Stângaci.

Din 8 februarie 1795, pătrund în Budineţ şi alţi negustori suceveni, Gheorghie, feciorul lui Axentie Moisa, cumpărând de la Toader Malinescul 11 odgoane în Budineţ, pe care le va vinde, însă, în 10 ianuarie 1796, baronului Ariton de Capri.

În 10 octombrie 1801, Iohann Turkul, fiul lui Elias, vinde partea sa din „Budeniţa” fratelui său, Anton, moşiile Turculeştilor ajungând, foarte curând, în proprietatea lui Iohann Aloys Popiel şi a Elisavetei Piotrowska, fiind vândute de aceştia, în 23 august 1802, lui Michael Popiel.

În 8 decembrie 1807, baronul Ariton von Capri va vinde lui Axenti sin Grigori şi lui Axenti sin Ioan Botoşan, şi ei negustori armeni din Suceava, pentru 700 lei bani împărăteşti, părţile cumpărate de el în Budineţ.

În 1843, satele Budineţ şi Opaiţ aveau 942 ortodocşi, biserica din Budineţ, slujită de preotul administrator Nicolai SAUCIUC, fiind proprietatea lui Alexandru de MORŢUN. În 1876, patron al bisericii era Alexandru de PETRINO, iar paroh Ioan GRIGOROVICI, în Budineţ şi Opaiţ aflându-se 1.397 enoriaşi. Comuna bisericească Budineţ şi Opaiţ se menţinea şi în 1907, când patroni ai bisericii din Budineţ erau Alma şi Ioan cav. de VOLCINSCHI, iar al bisericii din Opaiţ, Victor SACHNOWICZ. Biserica din Budineţ fusese zidită, în 1803, de Vasile şi Teodor MORŢUN, fiind renovată, în 1829, şi dotată cu un nou iconostas de Alexandru de MORŢUN. Paroh, în 1907, era Ioan BUCEVSCHI, născut în 1860, preot din 1888, paroh din 1901, cantor fiind, din 1905, Nicolai POJOGA, născut în 1872.

În Budineţ a funcţionat, începând cu anul 1888, o şcoală cu 2 clase[2]: „În 18 noemvre 1888, stil nou, s-a consacrat noul edificiu al şcoalei poporale din Budeniţ”[3].

Cabinetul de lectură „Progresul”, din „Budeniţ” funcţiona, în 1895, în casa parohială, cu 52 membri, 60 cărţi, 1 abonament la gazetă şi o avere de 16 florini şi 34 creiţari. Preşedinte al cabinetului era Dr. Iancu cavaler de Volcinschi, iar vicepreşedinte, Ioan Petrescu, de lucrările de secretariat ocupându-se învăţătorul superior Leon Zavaţchi.

1897: „Dl Eugen cavaler de Zotta, practicant i. r. de concept la Direcţia poştelor şi telegrafelor în Cernăuţi, pe 7 martie 1897 se va cununa cu domnişoara Aglaia Piotrovschi, fiica dlui Ioan Piotrovschi, paroh prtodox în Budeniţ, Bucovina”[4].

După 5 ani de inactivitate, Cabinetul „Progresul” îşi relua activitatea în 4 august 1902, adunarea generală desfăşurându-se „în ograda casei gospodarului din Budeniţ, Geoge Sauciuc, unde-s încăperile societăţii”. După un lung şir de cuvântări, susţinute de parohul Ioan Bucevschi, de învăţătorul superior Leon Zavaţchi, de „boerul satului, dl prof. Dr. Ioan cav. de Volcinschi”, de primarul Teodor Bohatereţ, de agricultorii Nicolai Sauciuc, Nichita Alexandriuc şi Dimitrie Loghin, s-a trecut la alegerea membrilor comisiei de arbitri, aceştia fiind agricultorii Ilie Perjul, Ioan Rusnac şi Niculai Cuciurean[5].

Banca populară raiffeisiană din Budeniţ şi Cireş a fost înfiinţată în 1903, sub direcţiunea lui Alecu Burlă şi sub preşedinţia lui Nicolai Pojoga, vistiernic fiind Leon Zavaţchi.

„Mândru şi frumos mai este drumul împărătesc ce duce, prin poieni şi păduri, dinspre cele două sate mari, Vicovul de Jos şi Vicovul de Sus, către târguşorul Ciudeiului. Când apuci, însă, să străbaţi mai la luminiş, ţi se pare că, după valea Sucevei, ai să dai, din nou, în munţi şi codri. Căci, de la curţile boiereşti, din capătul satului Budineţ, începe un urcuş, tot printre brădet şi molidiş, de crezi că nu se mai sfârşeşte. Dar iată că dai de un pripor cu pajişti verzi, care parcă îndeamnă pe călător la popas. Şi te îndeamnă şi izvorul, ascuns lângă marginea drumului, să opreşti căiuţii osteniţi şi înspumaţi şi să te răcoreşti, olecuţă, la umbra cetinişului. Drumul, de aici, se mai întoarce colac, de două, trei ori, încolo şi încoace, încât laşi caii în seama vizitiului… Cât cuprinzi cu ochiul, se întinde, de la apus şi până la răsărit, valea încântătoare a Siretului. Numai în faţă, spre miazănoapte, se înalţă, lin de tot, un şir de coline păduratice, cele din urmă aruncături de valuri muntoase ale Carpaţilor, ce se pierd, apoi, încolo, către şesul Basarabiei”[6].

În mai 1906, într-o listă de subscripţie pentru înfiinţarea societăţii culturale „Luceafărul Bucovinei”, încredinţată parohului „din Budeniţ, Ioan Bucevschi”, se întâlnesc următoarele nume de localnici: proprietarii Alecu şi Toader BURLA, secretarul comunal Constantin BABIN, agricultorii Dimitrie CHIRILIUC, Iacov ILIUC, Nicolai SAUCIUC şi Nicolai POJOGA, învăţătoarea Eufrosina GRUJEVSCHI şi preoteasa Sinclitica BUCEVSCHI[7]. În 1910, comuna Budeniţi era în totalitate românească.

1907: „Societatea „Filiala doamnelor române” din Budeniţ şi-a ţinut adunarea generală, duminecă în 18 august 1907, la 4 ore după-amiază, în localităţile doamnei Alma de Volcinschi… De faţă erau prezidenta, doamna Alma de Volcinschi, şi 20 de membre. Prezidenta deschide adunarea, cu o scurtă şi miezoasă vorbire către cei prezenţi, face amintire de moartea membrilor defuncţi, în anul expirat, şi dă cuvântul secretarei, care dezvoltă raportul comitetului, de la ultima adunare generală, până la finea anului 1906, după cum urmează: Filiala a numărat, în anul 1906, 12 membri fundatori, 30 membri ordinari şi 6 sprijinitori, deci cu 7 membri mai mult decât în anul 1905. De la ultima adunare generală, n-a ţinut societatea nici o şedinţă, ci numai comitetul, unele consfătuiri familiare, în cercuri mai restrânse. În iarna anului 1905, s-au spesat, pentru sprijinirea copiilor sărmani de la şcolile din Budeniţ şi Cireş, suma de 357 coroane 20 bani, cumpărîndu-se straie, cărţi şi rechizite şcolare. De pe listele de colectare, încredinţate domnişoarei Aristiţa Petrescu şi domnului paroh Ioan Bucevschi, au incurs 81 coroane 48 bani, de la următorii domni: Dr. Ohrländer, secretar tribunal, 2 coroane, Dr. Eusebie Antonovici, candidat advocatură, 1 coroană, Chlebik, adjunct tribunal, 1 coroană, A. Onciul, inginer, 2 coroane, M. Procopovici, 2 coroane, Cl. Stefanelli, secretar tribunal, 5 coroane, A. Zavadovschi, teolog absolvent, 1 coroană, Dr. M. Beras, avocat, 10 coroane, S. Halpern, 5 coroane, C. Bry, 5 coroane, Dr. C. Gheorghian, pretor, 10 coroane, E. Sbiera, 2 coroane, Taniu Dracinschi, 3 coroane. Colecta făcută în biserica din Cireş: 3 coroane 74 bani, G. Gherman. 30 bani, P. Buta, 10 bani, I. Cuciurean, 20 bani, G. Haraga, 20 bani, G. Patraş, 20 bani, I. N. Cuciurean, 10 bani, P. V. Cuciurean, 10 bani. Două colecte făcute în biserica din Budeniţ: 7 coroane 54 bani, Christ. cav. de Abrahamovici, mare proprietar, 20 coroane. / Dintre cele 2 propuneri, primite de adunarea generală din 8 noiembrie 1905, s-a adus la îndeplinire numai una, şi anume înfiinţarea şcoalei de iarnă pentru instalarea industriei de casă curat naţională. Cu ajutorul deosebit al doamnei prezidente şi cu ajutoriul subvenţiunii de 400 coroane, primite de la Dieta Ţării, prin binevoitoarea intervenire a boierului Dr. Ioan de Volcinschi, s-a înfiinţat cursul de ţesut, în iarna anului 1905/6, care a ţinut 4 luni. Scopul comitetului a fost bun, poporul însă nu l-a priceput şi, la nepriceperea aceasta, au lucrat, trebuie zis cu părere de rău, acele persoane care sunt mai întâi chemate de a sprijini aşa o întreprindere. Acestea, în loc să îndemne pe părinţi de a-şi trimite copilele la acest curs de industria casnică, i-au descurajul şi sfătuit cu fel de fel de vorbe copilăreşti. Cursul de ţesut l-au cercetat numai trei copile, şi anume Ileana V. Popescu, Olimpiada N. Goraş şi Ioana T. Iliuc, toate din Budeniţ. Cu înfiinţarea cursului sus numit şi-au mai câştigat merite: Dl proprietar Alecu Burlă, care a pus casa necesară la dispoziţie, şi doamna Eudochia Opaiţ-Burlă, care a condus învăţământul la această şcoală. Din cele 400 coroane, primite de la Dieta Ţării, s-a cumpărat şi pregătit, pentru curs, materialul necesar, în sumă de 326 coroane 98 bani. Societatea a luat parte la Expoziţia din Bucureşti, în 1906, expunând, în Pavilonul Bucovinei, 3 păpuşi, îmbrăcate în costume naţionale, apoi perdele şi ştergare, pentru care s-a spesat suma de 160 coroane 58 bani. Lucrurile expuse s-au vândut cu suma de 339 coroane. Deoarece, pentru înfiinţarea şcolii de ţesut şi participare la expoziţia din Bucureşti, s-a cheltuit o sumă însemnată de bani, şi deoarece părinţii n-au sprijinit şcoala înfiinţată, din care cauză n-a adus ea foloase nici băneşti, nici morale, de aceea şi societatea n-a fost în stare de a sprijini, în iarna anului 1906/7, copiii cei sărmani de la şcolile din Budeniţ şi Cireş. La aceasta din urmă, s-a sprijinit numai un copil, cu haine şi încălţăminte, în preţ de 11 coroane 60 bani. Societatea a lucrat într-acolo ca o ţărancă din Cireş să fie primită, pe spesele ţării, la şcoala de ţesut din Cernăuţi. Aceasta a primit ajutorul necesar şi a cercetat acea şcoală, prin 6 luni, perfecţionându-se în acest ram de industrie casnică. Cu şfârşitul anului 1906, s-au răfuit banii societăţii şi s-au aflat următoarele: venituri 359 coroane 44 bani, în bani gata, şi 458 coroane 59 bani, în hârtii de valoare. Cheltuieli: 302 coroane 82 bani, în bani gata; deci un rest de 56 coroane 62 bani, în bani gata, şi 458 coroane 59 bani, în hârtii de valoare, dintre care sunt în banca raiffeisiană din Budeniţ 314 coroane 59 bani, iară împrumutaţi la particulari, 144 coroane. / Cu aceasta, şi-a finit comitetul raportul său şi cere, de la adunarea generală, absolutoriul. După o dezbatere asupra acestui raport, la care iau parte Alecu Burla, Aristiţa Petrescu, Leon Zavaţchi, prezidenta Alma de Volcinschi şi parohul Ioan Bucevschi, se primeşte raportul comitetului, se votează mulţămita adunării generale sprijinitorilor şi binefăcătorilor societăţii, iară comitetului, absolutoriul cerut. La punctul 2 din ordinea zilei, a cerut cuvântul domnişoara Aristiţa Petrescu şi a făcut propunerea ca să se aleagă, prin aclamaţiune, de prezidentă doamna Alma de Volcinschi, proprietară mare, iară în comitet, următoarele doamne: Sinclitica Bucevschi, Domnica Alecu Burla, Domnica George Opaiţ, Aristiţa Petrescu, Reveca Babin, Constantin Bohatereţ şi Balaşa Cuciurean, toate din Budeniţ, apoi Maria Grigore Burlă şi Ileana Dimitrie Grigorie Opaiţ din Cireş. / După ce s-a primit această propunere, s-a purces la alegerea comisiunei revizuitoare, în care se aleg, cu toate voturile, doamnele Mărioara Petrescu, Maria Nicolai Pojoga şi Eudochia George Cucirca. / La punctul 3 din ordinea zilei, propune parochul Ioan Bucevschi ca să se trimită un copil, îeşit din şcoală, pe spesele societăţii, ca să înveţe un meşteşug şi, ca atare, se recomandă, din partea conducerii şcolare din Budeniţ, băiatul George Babiuc. Propunerea se primeşte. Tot la propunerea părintelui Bucevschi, hotăreşte adunarea generală ca suma de 339 coroane, încurse de la vânzarea lucrurilor expuse la Bucureşti, să se depună, în banca raiffeisiană din Budeniţ, şi din aceasta sumă, şi din taxele membrilor încurse să se sprijinească copilul care va îmbrăţişa vreun meşteşug, iar, în iarna anului curent, copiii sărmani de la şcolile din Budeniţ şi Cireş. Finindu-se, cu aceasta, ordinea zilei, închide prezidenta, doamna Alma de Volcinschi, adunarea, cu o cuvântare aleasă la adresa împăratului. După aceasta, se retrage comitetul societăţii şi se constituieşte în următoriul mod: vice-prezidentă: doamna Sinclitica Bucevschi; secretară: domnişoara Aristiţa Petrescu şi casară: Domnica Alecu Burla, iară celelalte doamne, ca membre fără funcţie”[8].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Budineţi, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe stânga Siretului-Mic. Suprafaţa: 10,62 km p.; popu­laţia: 941 locuitori români de religie gr. or.; se mai află şi un număr de lucrători slavi, aduşi. Este întretăiată de 2 drumuri: unul principal, Hliniţa – Gura-Humora, cu pod peste Siretul Mic; altul judeţean, Bănila Moldovenească – Petriceanca. Se compune din vatra sa­tului şi din cătunul Opaeţ. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, zidită la 1803, de Vasile şi Teodor Morţun. Aci se găseşte un castel, şi un parc frumos (l-am văzut, în 1993 şi, într-adevăr, este frumos – n. n.), precum şi un cavou, cu capelă catolică, al fa­miliei Petrino. La 1776, era în posesia boierului Vasile Morţun. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor; parte lucrează la fabrica mare de spirt. Comuna posedă 650 hectare pământ arabil, 428 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 365 hectare izlaz, 987 hectare pădure. Are 80 cai, 592 vite cornute 128 oi, 211 porci,161 stupi. Budineşi, moşie boierească, cu administraţie specială, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 14,96 km p.; populaţia: 55 locuitori români, poloni şi israeliţi. La 1776, era în posesia boierului Vasile Morţun”[9].

1912, octombrie 2: „Consilul şcolar de ţară, din 2 octombrie 1912, în votă doamnei Alma de Volcinschi, mare proprietară şi prezidentă a Filialei Societăţii Damelor Române din Budeniţ, mulţămita şi recunoştinţa sa pentru meritele ce le-a câştigat această doamnă, sprijinind copiii de şcoală din satul său”[10].

În toamna anului 1914, când trupele ţariste ocupaseră o parte din Bucovina, „la Budeniţi, un cazac legase calul său lângă capela baronului Petrino ca să bea apă din izvor. Un fecior de-ai noştri, trecând pe acolo, se aruncă cu iuţeala fulgerului pe cal şi porni în fuga calului spre tabăra noastră, lăsând în urmă pe cazacul păcălit”[11]. „Castelul Budeniţ al văduvei cunoscutului fruntaş român Dr. de Volcinschi a fost prădat sub conducerea ofiţerilor ruşi”[12].

1914-1918: „În vremea de groază a invaziei ruseşti, când negustorii fără suflet exploatau poporaţiunea, a fost o mare binefacere pentru comunele Budeniţ şi Cireş că proprietarul de aici, dl Alecu Burlă, a deschis o prăvălie în care a vândut, fără nici un profit, făină, sare şi alti articoli necesari pentru poporaţiune… Semnează: parohul Ion Bucevschi, primarul din Budeniţ Alecu Sauciuc, primarul din Cireş Simeon Gherman”[13].

1914-1918: „Grigori a lui Mihai Sauciuc, născut la 25 februarie 1882, în Budeniţ, ar fi murit, la 18 septembrie 1918, în Wilersdorf, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Teodosiei Sauciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[14].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Storojineţ făcea parte, ca locţiitor, „Ion Gherman, învăţător superior, Budeniţ”[15].

1919: „Edict contra lui Vasile a lui Mihai Sauczuk, fost cu domiciliu în Budeniţ, iar acum necunoscut, s-a intentat proces de dovorţ de către soţia sa, Casandra Sauciuc din Budeniţ, din cauza părăsirii domiciliului”[16].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Alma de Volcinschi, Budeniţ”[17].

1922: „Părintele Dan, membru corespondent al Academiei Române, ne comunică aceste date din Igeşti (Bucovina): Pe şesul Sireţelului, între comunele Crasna, Ciudei, Budeniţ, Pătrăuţul de sus şi de jos, Corceşti şi Vicovul de Sus, este situată comuna răzeşească Igeşti, locuită numai de români, fără oarecare amestecare de oameni, ceea ce în Bucovina se întâlneşte adesea, – doară câteva familii de evrei. După tradiţia locală[18], familiile din această comună îşi au obârşia din comunele respective ale ţărilor care se vor indica: Colţilă, a venit încoace de la Budeniţ; Bejan era mazil din Budeniţi; Paladi din Budeniţa”[19].

1942: „Având în vedere raportul dlui judecător al Judecătoriei mixte Storojinet, Nr. 8.737 din 1942, din care se constată că numitul Puşcaş V. Nicolae din comuna Budeniţ, jud. Storojineţ, sub ocupaţiunea rusească a săvârşit acte de duşmănie împotriva populatiunii române şi a manifestat sentimente ostile Statului Român; / Ţinând seamă de depoziţiile matorilor, aflate în dosarul cauzei, din care rezultă că susnumitul, fiind în serviciul ruşilor şi ca om de încredere al acestora, urmărea pe bunii români, care voiau să se refugieze în Vechiul Regat, pe care îi denunţa autorităţitor sovietice, spre a fi deportaţi, iar după începerea ostilităţilor din vara anului 1941, a rechiziţionat căriţele locuitorilor, care au servit la salvarea intregului material de război sovietic şi la retragerea armatei roşii… / Decidem: Art. I). Se retrage naţionalitatea română numitului Puşcaş V. Nicolae, din comuna Budeniţ, jud. Storojineţ, pentru că, în timpul ocupaţiunii ruseşti, a săvârşit acte de duşmănie împotriva populaţiunii române şi a manifestat în public sentimente ostile neamului”[20]. „Având în vedere raportul dlui judecător al Judecătoriei mixte Storojineţ Nr. 8.740 din 1942, din care se constată că Eufrosina Babiuc din comuna Budeniţ, jud. Storojineţ, sub ocupaţiunea rusească, a săvârşit acte de duşmănie împotriva populaţiunii române şi a manifestat sentimente ostile Statului Roman; / Ţinând seama de depoziţiile martorilor, aflate în dosarul cauzei, din care rezultă că susnumita, sub regimul sovietic, şi-a însuşit diferite obiecte din gospodăriile locuitorilor români, care se refugiaseră în Vechiul Regat sau fuseseră deportaţi de ruşi şi a criticat în public regimul românesc;… / Decidem: Art. 1). Se retrage naţionalitatea română numitei Eufrosina Babiuc, de 41 ani, din comuna Budineţ, jud. Strojineţ, pentru că în timpul ocupaţiunii ruseşti a savârşit acte de duşmănie împotriva populaţiunii române şi a manifestat în public sentimente ostile Neamului şi Ţării”[21].

La Budineţ s-au născut două mari personalităţi ale culturii române din Bucovina, ambii autori ai unor istorii literare bucovinene, autori de manuale şcolare şi profesori cu vocaţie, Constantin LOGHIN (4 septembrie 1891) şi academicianul Grigore BOSTAN (4 mai 1941).

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 337

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 35, 1876 p. 68, 1907 p. 142

[3] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 22, 1 decembrie 1888, p. 12

[4] Familia, Nr. 8, Anul XXXIII, 23 februarie / 7 martie 1897, pp. 95, 96

[5] DEŞTEPTAREA, Nr. 61/1902, p. 3

[6] GRIGOROVITZA, EM., Cum a fost odată / Schiţe din Bucovina, Bucureşti 1911, pp. 43, 44

[7] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 14/1906, p. 4

[8] Apărarea Naţională, Nr. 62 şi 63, Anul II, duminică 1 septembrie nou 1907, pp. 2, 3

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 39, 40

[10] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 11, Anul II, 7 noiembrie 1912, p. 174

[11] VIAŢA NOUĂ, Anul III, nr. 140, 1 octombrie 1914, p. 2

[12] VIAŢA NOUĂ, Anul III, nr. 146, 1 noiembrie 1914, p. 4

[13] VIAŢA NOUĂ, Anul III, nr. 168, 5 decembrie 1915, p. 4

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 2, Cernăuţi 25 ianuarie nou 1921, pp. 18-21

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 86, 5 decembrie nou 1919, p. 13

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[18] Dată într-o notiţă pastorală din Arhiva parohială din Igeşti.

[19] Dan, Dimitrie, Igeştii, în Revista Istorică, N-rele 4-6, Anul VIII, Aprilie-Iunie 1922, pp. 117-119

[20] Monitorul Oficial, Nr. 162, 15 iulie 1942, p. 5866

[21] Monitorul Oficial, Nr. 170, 24 iulie 1942, pp. 6191, 6192

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Buda

Portul popular al românilor bucovineni

BUDA MARE şi BUDA MICĂ. Numite Stroinţi şi, respectiv, Urvicoleasa satele Buda Mare şi Buda Mică, ale lui Ion Munteanul, încă din vremea lui Alexandru cel Bun, beneficiază de o primă atestare documentară abia în 12 august 1461, atunci când fiica lui Munteanul, Măruşca, cneaghina lui Husin, îşi dispută, în faţa Divanului Domnesc, dreptul de folosinţă asupra celor două sate şi moşii cu fraţii Crasnăş şi cu Jurj Necorescu.

Moştenitorul celor două sate de lângă Cernăuţi, Simca, le dăruieşte, prin testament, mănăstirii Putna, aşa cum o confirmă uricul lui Ştefan cel Mare din 2 februarie 1503, dar şi cel al lui Ştefăniţă Vodă, din 21 august 1520.

În 20 iunie 1665, Filimon diacon şi Strătulat Brahă, cumpărând satul Stroinţi (Buda Mare) de la mănăstirea Putna, fac hotarnica moşiilor lor, în prezenţa martorilor Strătulat Volcinschi de Lucaviţa, Gheorghe Bere-Bună, Gligoraş de Senihău şi Silvestrul Macicăi.

În 4 august 1743, satul şi moşia Buda Mare se împart între fraţii Ilie şi Constantin Holban.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Buda, moşie a lui Ilie HOLBAN, „13 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Darii, 1 mazil, Ilie HOLBAN, 1 jidov, Froim, 4 case pustii, 5 argaţi ai lui Holban, Simion ROBUL, Vasile sin Popa, Fedor brat ego, Iacob rusul şi Vasile rus, şi o văduvă, Măriuţa. Pe moşia mazilului vechi, Ion a lui Toader HOLBAN, deci în Buda de Jos, existau 24 de case, însemnând 1 popă, Ştefan, 1 dascăl, Mihail, 2 mazili, Ioan şi tatăl său, Toader HOLBAN, 1 jidov, Iţcu, 3 văduve, Aniţa, Nastasia şi Paraschiva, 2 case pustii şi 14 birnici, adică: Mihalachi vătăman, Vasile olar, Grigorii LUNGUL, Toader zet ONOFREI, Onofrei rus, Dănilă zet ANIŢII, Iuri rotar, Ion ROŞCA, Iacob rus, Ştefan rus, Costandin argat, Hrihor ZAIŢI argat, Toader argat şi Tănasă morar, calic.

În 1775, satul Buda de Sus (Mare) avea 1 mazil, 1 popă şi 5 familii de ţărani, iar satul Buda de Jos (Mică) avea 3 mazili, 1 popă şi 17 familii de ţărani. În 1910, satul încă era majoritar românesc.

1899: O colectă de produse agricole pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, din 1899, menţionează următoarele nume de gospodari din Buda: Vasile HARABAGIU, Ioan HUZUN alui Vasile, Andrei CATARINCIUC, Nicolai RUPTAŞ, Nicolai JURI, Ioan CATARENCIUC, Ion alui Stefan CATARENCIUC, Teodor alui Stefan CATARENCIUC, Constantin CATARENCIUC, Trifon CATARENCIUC, Andrei HORECEAN, George alui Mihai CARP, Nicolai ISAC, Nicolai CARP, Mihai HORECEAN,  Ioan CUCOŞ, Ioan GRIGORAŞ, Ioan alui Vasile RUPTAŞ, Nicolai GRIGORAŞCIUC, Ion MUŞAC, George GRIGORAŞCIUC, Teodor POPICIUC, Vasile POPICIUC, Andrei PAULIUC, Ştefan alui Ioan ISAC, Teodor JURI, Petre BUSDUGAN, Ştefan BUSDUGAN, George POPINCIUC, Grigori LISAC, Florea CATARENCIUC, Ioan COSTENIUC, Ştefan alui Ioan PUTINŢĂ, Dimitrie ISMICHER, Ştefan ILINCIUC, Mihai BOICIUC, Nicolai ISMICHER, Constantin CLIM, Ioan TATARCIUC, Precope LUNGIAC, Teodor LUNGIAC, Ion alui Simion LUNGIAC, Vasile MANDRIŞ, Mihai CARP, Ilarion REUŢCHI, Constantin HUSIM, Ştefan PUTINŢĂ, Catrina lui Ioan TIMCIUC, Nicolai MUŞAC, Nicolai MUŞAC, Grigori MUŞAC, Ilarion RUPTAŞ, George NANDRIŞ, Toader BUDNARIU, Ilarion GRIGORAŞ, Nicolai ZAHARCIUC, Georgi ISLATI-CLIM, Mihai DOLHAN, Alexandru alui Iordachi DOLHAN, Ioan alui Grigori SAINCIUC, Petru SAINCIUC, Ioan GHIACIUC, Ioan CIORNEIU, Domnica lui Vasile NANDRIŞ, George CHIRILIUC, Eugeniu BUCEVSCHI, George HARABAGIU şi Mihai alui George HARABAGIU[2].

1907: Din Comitetul naţional-districual Boian făcea parte şi ţăranul „I. Grigoraşciuc din Buda”[3].

1907: „Deputatul Dr. Constantin Isopescul-Grecul se va înfăţişa, Duminică în 4 iulie, înaintea alegătorilor săi din comunile Buda, Mahala şi Cotul-Ostriţei, spre a da raport despre activitatea sa parlamentară şi starea politică; va participa şi la petrecerea poporală, aranjată în aceasta zi, în comuna Mahala”[4].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Buda, comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată, în masă compactă, la poalele dealului Lipnic, aproape de malul stâng al Prutului şi lipită de comuna rurală Mahala. Suprafaţa: 9,66 km p.; popu­laţia: 926 locuitori români de religie gr. or. Este pusă în legătură, printr-un drum de ţară, cu drumul principal Sadagura şi Cernăuţi – Noua Suliţă; lângă drumul districtual Toporăuţ, Jucica-Veche, se află linia ferată Cernăuţ-Hliboca. Şcoala şi biserica ţin de comuna Mahala. Până în timpurile din urmă, era cătun, pendinte de comuna rurală Mahala. La 1780, este menţionată ca unită cu comuna Mahala şi Cotul Ostriţei. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea de vite. Comuna posedă 470 hectare pământ arabil, 145 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 138 hectare iz­laz, 145 hectare păduri şi 9 hectare mlaş­tini şi heleştee. Se găsesc 39 cai, 346 vite cornute mari, 164 oi, 214 porci, 45 stupi”[5].

1908: „Duminică în 2 August 1908, au aranjat comunele Mahala, Cotul Ostriţei şi Buda, în localităţile şcoalei poporale din loc, o petrecere poporală festivă, în amintirea jubileului de 60 de ani al Maiestăţii Sale. Atât la respectivul serviciu divin, cât şi la petrecerea aceasta, a ţinut parohul local, exarhul Victor Zaharovschi, discursuri patriotice, în care a dovedit, în mod istoric, că, mai ales de la pacea din Carloviţ, 1699, încoace, când s-a împreunat Transilvania cu Austria, erau mai ales Habsburgienii aceia ce au pus fundamentul culturii româneşti şi i-au dat, deci, şi avântul cel îmbucurător de azi. Înfiinţînd neuitata noastră împărăteasă Maria Teresia şcoalele cele renumite, de la Blaj şi din alte localităţi ale Transilvaniei, s-au răspândit, apoi, de la anul 1848, încoace, razele culturii naţionale, prin Aron Pumnul, nu numai între noi, românii din Bucovina, dară, de la 1821, încoace, prin George Lazăr, George Asachi etc., chiar şi între fraţii noştri din regatul României. După acest discurs, s-a hotărât, de către cei vreo câteva mii adunaţi la petrecerea aceasta, cu unanimitatea voturilor, a trimite Majestăţii Sale o telegramă de loialitate, în numele comunelor numite. Tineretul şcolar din loc, între care domnişoara Scalat, pedagogul absolvat Scalat, gimnazistul Leahu ş. a., au dat două reprezentări teatrale foarte bine privite. Pentru reuşita bună a acestei festivităţi, au grijit mai ales superiorul din loc, D. Scalat, cantorul Nicolai Prodanciuc şi vornicii din comunele numite. Între oaspeţii sosiţi din Cernăuţ şi împrejurime erau, între alţii, consilierul la tribunal E. Isopescu, profesorul Gr. Halip, protopresviter G. Volcinschi, Dr. Bodnărescu, preoţii S. Cojocar şi Alecu Berariu, superiorii Pitei şi Forgaci, arendaşii Stamler, Rudich şi mulţi alţii. Această festivitate naţională şi patriotică a contribuit foarte mult pentru întărirea simţului naţional între poporenii români din Mahala, ce şi aşa sunt încunjurate de prea multe elemente străine. Interesant a fost la festivalul acesta şi discursul gospodarului cărturar din Mahala Toader Chelbea. Venitul curat al acestei petreceri (aproximativ 300 coroane) se va împărţi între şcolerii sărmani din loc”[6].

1914, 24 august: „Trupele Ruşilor, care au intrat fără împotrivirea grănicerilor noştri, retraşi la întărituri, în Noua Suliţă, întâia vitejie ce au isprăvit-o a fost că au dat foc la gară, poştă şi la mai multe case. Locuitorii din Boian începură, pe loc, să pără­sească locuinţele, fugind spre Cernăuţi. De la Cernăuţi, se vedea focul foarte bine. Cei slabi de înger – în Cernăuţi sunt foarte mulţi de aceştia – n-au dormit noaptea întreagă. A doua zi, odată cu răsăritul soarelui, întreg oraşul era în picioare. Neliniştea era cumplită, ea a devenit groază, când, aşa, cam pe la 9 ceasuri, dimineaţa, începură a sosi cele dintâi cârduri de trăsuri cu femei, copii şi ceva mâncare, care părăsiră Boianul, Mahalaua, Cotul Ostriţei şi Buda. Lumea agitată se îngrămădea pe la trăsuri, întrebând mirată: „Ce se întâmplă?”. „O început bătaia”, răspundeau femeile prin plâns. Ruşii intrară în Boian şi se apropiau spre Mahala. Pe la 10 ceasuri, toloacele oraşului erau pline de trăsuri ţărăneşti. Multe dintre ele, apucară spre Corovia, Ceahor sau Voloca, unde aveau neamuri sau cunoscuţi. Ceilalţi rămâneau în voia întâmplării. De pe dâmburi, se desluşeau înfiorătoarele bubuituri de tunuri, iar cei cu ochi mai buni vedeau focul şrapnelelor şi al granatelor, crăpând pe coasta dintre Boian şi Mahala. Lupta fierbea pe întreaga întindere dintre Boian şi Toporăuţi”[7].

1914: În 19 septembrie 1914, între Stăneşti şi Tărăşeni s-au dat lupte puternice între o mie de soldaţi austrieci (Landsturm), comandaţi de un locotenent, şi trei regimente ruseşti. „Soldaţii austrieci au fost nimiciţi cu toţii. Au rămas numai nouă soldaţi, dintre care şapte, grav răniţi, s-au refugiat în pădurea Franzenthal, iar doi au trecut pe teritoriul nostru, predându-se, cu arme, cu tot, grănicerilor români de la pichetul Posat, din comuna Buda… Soldaţii austrieci, ascunşi în pădurea din Franzenthal, au fost trădaţi de un lipovean, care a venit la dânşii, urmat fiind, la distanţă, de armata rusă. Lipoveanul a spus soldaţilor austrieci că se apropie numai o mică patrulă rusă… Cei doi soldaţi austrieci au putut scăpa, culcându-se la pământ şi târându-se, pe pântece, până la frontiera română, unde au trecut pe teritoriul nostru”[8].

1914-1918: „Florea Kificzak a lui Alexandr, 37 ani, din Buda, a fost mobilizat în anul 1914 şi înrolat în Regimentul 22 de glotaşi (militari cu instrucţie sumară, de maximum o lună, folosiţi pentru săparea tranşeelor, cărăuşie etc. – n. n.). A plecat cu un pluton de pioneri la front, în Polonia rusească, şi a luptat între localităţile Nowy şi Stary Koczyn. Acolo ar fi fost lovit de un şrapnel şi să fi murit, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, la cererea soţiei sale Samfira Kificzak, născută Karp, din Buda, se îndrumează procedura pentru declararea morţii celui dispărut / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 9 Mai 1919”[9]. „Nicolai Catarinciuc, fiul lui Ion, născut în 27 aprilie 1883, în Buda, în vremea din urmă gospodar în Buda, a fost înrolat, la începutul războiului, în Regimentul 41 Infanterie şi a luat parte la luptele din Carpaţi şi Homuna. Acolo ar fi murit, la 29 aprilie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Ana Catarinciuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[10]. „Ilie a lui Filip Tatarciuc, născut în Buda, la 16 iulie 1890, să fi murit, în februarie 1916, în Perm, Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Domnica Tatarciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11]. „Iacob a lui George Grigoraşciuc, născut în Buda, la 1 iulie 1887, a intrat, la începutul războiului mondial, la oaste şi a plecat, cu Regimentul 22 Infanterie, pe frontul rusesc. De la începutul anului 1915, lipseşte orice veste despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Grigoraşciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[12]. „Petru a lui Dimitrie Sainciuc, născut în 24 iunie 1875, greco-ortodox, agricultor, fost cu domiciliul în Buda, a fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul No. 24 Infanterie şi a plecat la luptă. În august 1914, a luat parte la luptele de la Rarance. Acolo ar fi fost greu rănit şi ar fi murit, în 23 august 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Iftima Sainciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[13].

1920: „Deciziune de expropriere No. 226/20. Deciziunea Senatului Comisiunii agrare Cen­trale, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 321, Buda, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 45 ha 91 a 23 mp, proprietatea Fondului bi­sericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[14].

1919: din Comisiunea agrară de ocol Boian făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi Alexandru Grigoraşciuc, agricultor, Buda”[15].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[16], următorii învăţători şi învăţătoare: Lupu Elvira, comuna Buda, jud. Cernăuţi, media 7,79”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 389

[2] DEŞTEPTAREA, Nr. 8/1899, p. 63, 64

[3] Apărarea Naţională, Nr. 20, duminică 17 martie stil nou 1907, p. 3

[4] Apărarea Naţională, Nr. 55, Anul II, duminică 4 iulie stil nou 1907, p. 2

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 39

[6] Apărarea Naţională, Nr. 48, Anul III, vineri 14 august stil nou 1908, p. 2

[7] Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914

[8] Luptă austro-rusă lângă graniţa noastră, „Adevărul” din 10 septembrie 1914

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 60, Cernăuţi, în 30 August nou 1919, pp. 5 şi 6

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[16] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Bucşoaia

BUCŞOAIA. Prima menţionare a sătucului din coasta Frasinului, Bucşoaia, pare să fi fost Izvodul mănăstirii Voroneţ din 24 octombrie 1772, când la „Bucşoae” sunt menţionate 37 de gospodării, dar numărul iobagilor scade, până în 1775, la 1 popă şi 17 ţărani, cu bordeie risipite prin Bucşoaia, Doroteia şi Plutoniţa.

În 1748, s-a stabilit la Bucşoaia familia grănicerului năsăudean din Zagra, Ioan UNGUREAN. În 1759, a sosit, din Budacul Românesc, familia plugarului Vasile UNGUREAN, iar în 1778, familia lui Nichita UNGUREAN, argat din Zagra.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Bucşoia „9 – toată suma caselor”, toţi oamenii fiind birnici, şi anume: Ion nepot ILIŞOAEI, Simion SIHLIAN, Ion SIHLIAN, Acsinte SIHLEAN, Gavril SIHLIAN, Ion PAŢA, Andronic CIOFUL, Ion, ungurian, şi Măriuţa cu holtei.

Prin actul de arendare din 17 iulie 1782, Inochentie, egumenul Voroneţului, arendează evreilor Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului, pe timp de un an, satele din vecinătatea Bucşoaiei, cu excepţia acestuia din urmă.

Coloniştii germani, agricultori şi meşteşugari din Franconia şi Bavaria şi câţiva din Austria, au sosit la Bucşoaia (Bukschoja) în perioada 1782-1787.

1817: Călătorind pe valea Bârgaielor, pe „Şoseaua Franciscană”, cum se numea, din 1817, în cinstea împăratului Francisc, care o folosise în acel an, „drumul împărătesc” al lui Iosif al II-lea, Schmidl ajunge şi la „Bucşoaia şi Gura Humorului, unde regiunea devine mai prietenoasă şi unde apare, iarăşi, agricultura”[2].

În 1843, Bucşoaia şi Frasinul, împreună cu Voroneţul, erau arendate bisericii fostei mănăstiri din Voroneţ, parohul Ioan KARLOWETZKI păstorind peste 934 enoriaşi. În Bucşoaia exista o şcoală trivială germană. În 1876, Bucşoaia, Frasin, Doroteea şi Plutoniţa formau o singură comună bisericească, din 1865, cu 1.779 enoriaşi, paroh fiind Cassian TUSCHINSKI. Acelaşi statut se păstra şi în 1907, biserica cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, ctitorită, în 1751, de câmpulungenii Nicolai COGĂLNICEANU (vornicul tgrimis de domnie şi acceptat de obşte), Grigorie PITICARIU şi preotul ŞANDRU, restaurată de frăsinenii Petru şi Maria DRILCIUC, în 1854, când s-a schimbat şi hramul bisericii, fiind închinată biserica Sfintei Maria. Paroh în Bucşoaia, la 1907, era Dimitrie POPESCUL, născut în 1845, preot din 1883, paroh din 1899, iar cantor, din 1897, era Ilie SĂHLEANU, născut în 1858.

1851: Rutele poştale din Bucovina: „Din Gura Humorului, pe valea Moldovei, prin Bucşoaia, trecând pârâul Negrileasa, apoi râuleţele Molid şi Moldoviţa, se ajungea la Vama, localitate aflată la o poştă şi un sfert de Gura Humorului” [3].

1857: „Călătorind la Dorna, în scopul documentării, Denarowski a beneficiat de „toate facilitățile unei excursii montane”, adică de panorama unor „munții înalți, impunători pe ambele părți ale localității, un birou poștal și o stradă comercială foarte bună”[4]. Sosise, prin Gura Humorului, prin satele Bucșoaia și Frasin, care l-au frapat prin faptul că formau „un contrast puternic” cu sud-estul provinciei. De la Gura Humorului începe „lanțul muntos”, cu coline domoale, rareori întrerupte de „ziduri abrupte de stâncă”, acoperite cu păduri de brad și molid, i-au făcut impresia unui adevărat „parc natural”, în care, ici și colo, „se ridică mesteceni și coloanele lor” strălucesc printre „ramurile întunecate” ale conferelor. „Se formează dealuri luxuriante și stufoase, care sunt succesive și cresc mereu în formațiuni conice”, odată cu „ridicarea și înălțarea muntelui”, „în vârful căruia se află, uneori, un singur molid zvelt”, care parcă se bucură singur de „o vedere pitorească originală”. Iar în această alternanță a peisajului” [5].

Din 1869, în Bucşoaia funcţiona şi o şcoală cu 5 clase[6]. O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[7].

1895: Cabinetul de lectură „Unirea” din Bucşoaia, înfiinţat în 1895, cu 37 membri, 24 cărţi, 2 abonamente la gazete şi o avere de 29 florini şi 40 creiţari, funcţiona în casa lui Ioan Piticariu, sub prezidenţia lui Ilie Sahlean, secretar fiind George Brătean. În primăvara anului 1895, a fost ales comitetul comunal din Bucşoaia, în Corpul III fiind aleşi George Rusu, Dumitru Sahlean, Ferdinand Fedra, Gavril Gemănar, iar ca suplinitori Vasile Ungurean şi Gavril Peticar; în Corpul II, au fost aleşi Filip Sahlean, Alexa Ungureanu, Ioan Sahlean, Ilie Sahlean, iar ca suplinitori Ilie Flocea şi Vasile Sahlean; în Corupl I, au întrunit sufragii Dumitru Caba, Gavril Sahlean, Iosif Lazanowski, Rudolf Vlotkovski, iar suplinitori Ioan Piticar şi Grigori Venin. Electorii l-au ales primar pe George Rusu, iar ca adjuncţi pe Gavril Gemănar şi pe Filip Sahlean[8].

1897: O colectă pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, făcută, din 18 decembrie 1897, la Bucşoaia, menţionează următoarele nume de localnici: Toader PITICAR, Mihai PITICAR, F. STIGLEŢ, Dumitru FĂNU, Constantin PITICAR, George PITICAR, George BRADAŢAN, Toader BRADAŢAN, Constantin PRECOP, Neculai PITICAR, Neculai UNGUREAN, Dumitru BILAN, Vasile BILAN, Constantin CIOFU, Emilian SĂHLEAN, Ştefan SOLCAN, Constantin SOLCAN, Vasile CIOFU, Ioan CIOFU, Nicolai PIRCU, Ioan UNGUREAN, Constantin RUSU, George DRELCIUC, Dumitru DRELCIUC, Dumitru UNGUREAN, Vasile MOROŞAN, Artemi CĂINAR, Dumitru CIOBOTAR, Dumitru SĂHLEAN, George SĂHLEAN, George VENIN, Dumitru GRIGORAŞ, Ion CIOFU, Dumitru NAGI, Neculai MOROŞAN, Dumitru FLOREA, George SĂHLEAN, directorul George BRĂTEAN, cantorul Ion SĂHLEAN, George GEMANAR, Nicolai FLOCEA, George CĂILEAN, Petru SOLCAN şi Vasile DRELCIUC[9].

1901: Celebrul dialectolog german Gustav Weigand ajunge, în 7 august 1901, la Bucşoaia, şi scrie: „Am petrecut noaptea în casa preotului din Bucşoaia, la vărsarea râului din Suha în Moldova. Bulgari nu locuiesc pe această vale, după cum s-ar putea presupune, în baza hărții etnografice  Kieperts, dar huţuli, în Ostra, germani în Negrileasa (Schwarztal), iar celelalte comunități de pe valea Suhăi sunt românești sau amestecate cu huţuli, în Gemenea și Frasin”[10]. Seara, i-au cântat oaspetelui Domnica Grigoraş, de 55 ani (Frunză verde de-alunică), şi Nicolai a lui Petrea Flocea (41 ani).

1904: Nicolae Iorga trece prin Bucşoaia: „Îndată, Moldova se vede iarăşi la stânga şi, la Bucoşoaia, o trecem în locul unde, într-un larg câmp de prundiş, străbătut de vânturi, ea primeşte dunga de oţel albăstriu a Suhăi. Şi de aici, încolo, ea este însă pe marginea drumului, ducându-se, prin această Bucovină hrăpită, din Maramureşul descălecătorului, spre acea ţară nouă care de la dânsa a primit numele: Moldova. Între sălcii, supt dealurile puternic clădite, ea îşi urmează, clipă de clipă, drumul ei veşnic. De amândouă laturile ei, înălţimile întind pădurile de brad cu feţe goale, rupte de stânci lostopănoase şi negre. Valea seamănă cu acelea de la apus ale Moldovei noastre”[11].

1906-1907: Bucşoaia nu putea lipsi din „mitul Bellegarde”, dar nu simpatiza cu legendarul conte, fiind vizitată de contra-candidatul T. V. Stefanelli, „unanim proclamat de candidat pentru senatul imperial” şi care era „hotărât a lucra din răsputeri contra candidaturii contelui Bellegarde”. În vreme ce Francisc Belegarde şedea liniştit la Viena, „comitelui naţional, împreună cu dl consilier T. V. Stefanelli” s-a deplasat „în comunele Stulpicani, Bucşoaia („Aici erau adunaţi, în număr impozant, poporenii din comunele Frasin, Doroteea şi Bucşoaia, în frunte cu zelosul paroh Truţă Popescu, vrednicul primar Sahleanu şi secretarul comunal Sidorovici”), Vama, Pojorâta, Fundul-Moldovei”, participând  şi la „grandioasa şi impozanta adunare electorală, care a aflat loc, luni în 18 martie 1907, în Câmpulung, unde muntenii spătoşi şi cu plete lungi din vechiul ocol, ascultând mai întâi cu multă atenţiune şi plini de încredere referatele comitetului naţional din Cernăuţi, privitor la o organizare trainică a tuturor păturilor sociale, au proclamat cu o însufleţire rară de candidat pentru senatul imperial pe dl consilier T. V. Stefanelli”[12]. Dar, cu toate astea, în ciuda propagandei făcute de „zelosul paroh Truţă Popescu, vrednicul primar Sahleanu şi secretarul comunal Sidorovici” şi drept dovadă că sătenii nu mai puteau fi prostiţi prea lesne, după vot s-a constatat că, în Bucşoaia, Bellegarde a câştigat 186 de voturi, iar Stefanelli doar 15, în vreme ce „opozantul democrat” Aurel Onciul nu a dobândit nici un vot[13].

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[14], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ioana CIOFU (20 ani în 1913), Paraschiva a lui Ilie SAHLEAN (25 ani în 1913) şi Axenia RUSU (42 ani în 1907) din Bucşoaia.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Bucşoaea, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată la confluenţa pârâului Suha cu râul Moldova. Suprafaţa: 10,58 km p.; po­pulaţia: 754 locuitori, dintre cari 508 români, restul ger­mani şi puţini izraeliţi. Confe­siunea românilor gr. or.; restul, de religie – rom. cat., ev. şi mozaică. Se compune din vatra satu­lui, cu 609 locuitori, şi din că­tunele Suha şi Poiana-Bucşoiţei. Este străbătută de drumul principal Gurahumora-Câmpulung şi e staţie pe linia ferată Hatna-Cîmpulung. Are un oficiu poştal; o şcoală populară, cu 2 clase, o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, de care ţine şi Frasinul. La 1776, era în posesia mănăstirii Voroneţ. La 1810, s-au aşezat aci o mulţime de mineri germani, cu ocaziunea întemeierii minelor de fier şi de cupru, protejate de stat. Populaţia, formată din fa­milii originare române, peste care au venit colonişti transil­văneni şi din familii de mineri germani, se ocupă cu exploatarea pădurilor, precum şi cu creşterea vitelor mari şi prăsila de oi. Comuna poseda 120 hectare pământ arabil, 82 hectare fânaţuri, 5 hectare grădini, 105 hectare izlazuri, 599 hectare pădure. Se găsesc 52 cai, 197 vite cornute mari, 311 oi, 185 porci şi 23 stupi. Bucşoaea, pârâu, aflat pe dreapta Mol­dovei, izvorăşte de sub Butea Mărului şi se revarsă în Moldova, mai jos de satul Bucşoaea, districtul Câmpulung”[15].

În 1910, Bucşoaia era locuită, în părţi aproape egale, de români şi de germani.

1914: „Când s-a făcut, acum, în urmă, recrutarea reformaţilor, deputatul nostru, Aurel Onciul, care are multă trecere în populaţia românească, s-a sfătuit cu comandantul armatelor din Bucovina, colonelul Fischer, ca din cei recrutaţi să se oprească o parte, alcătuindu-se din ei un aşa-zis corp al legionarilor, cum a mai fost şi pe la 1848”. Un astfel de voluntar povestea: „După patru săptămâni, când s-au apropiat ruşii de Humor, noi, toţi cei 800 de legionari din district, am fost duşi în oraş, la Gura Humorului. Ruşii s-au apropiat, duminică, seara, înainte de Crăciun. Când a venit o patrulă de cazaci dinspre Băişeşti, noi, care eram la barierele oraşului, am tras asupra ei, fără să lovim, însă, pe nimeni. Atunci, ruşii au amânat intrarea, până la 2, noaptea, când au înaintat şi au ocupat oraşul. Cu vreun ceas înainte, vagmiştrii de jandarmi, care ne conduceau, ne-au îndreptat spre Bucşoaia. Era o vreme foarte ceţoasă. Ascunşi după case şi după garduri, noi am început să tragem asupra lor. Un cazac a fost omorât. De la noi, a fost ucis, de asemenea, un flăcău. Ruşii au mai omorât două femei (şi un preot, care privea pe fereastră, după cum se comunica în 5 ianuarie – n.n.), căci ei trăgeau şi asupra caselor, de după care puşcam şi noi. Văzând comandanţii noştri că nu ne putem împotrivi mai multă vreme, ne-am retras. O parte au luat-o spre Câmpulung, iar altă parte, ca la vreo 150, în sus, pe râul Suha. Ruşii urmărindu-ne, am ajuns la graniţa românească. Ce să facem? Înapoi, cazacii, înainte, graniţa României. Am trecut hotarul, ca să ne scăpăm vieţile, căci, de ne prindeau, ruşii ne împuşcau” [16]. „După ce au trecut de Bucşoaia, ruşii au înaintat până la Câmpulung, unde au stabilit cartierul statului major al trupelor de ocupaţie ruseşti (comandant era generalul Baron Vebel, însoţit, în acele zile, şi de generalii Laurenţiev şi Navroţchi, care au sosit în Bucovina pentru a stabili strategia ofensivei – n.n.). În lagărul acesta s-au construit grajduri pentru 500 de cai, s-au adus 50 de tunuri şi s-au concentrat numeroase trupe”[17].

1914-1918: În Primul Război Mondial, s-au jertfit pentru Bucovina „infanteristul Ironim Sahlean, Bucşoaia, Regimentul 22, prizonier”[18] şi „Ioan a lui Petru Sahlean, din Bucşoaia, a participat la război şi e dispărut, din anul 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ana a lui Ioan Sahlean, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[19].

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării, „în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Eugenia Holca la Bucşoaia”[20].

1936, 11-23 iunie, Teofil Sidorovici, bucşoianul ajuns Comandantul Străjii Ţării, a organizat o excursie în Bucovina pentru tinerii străjeri, relatarea căpitanului Marin I. Georgescu[21] însemnând doar o înşiruire de lozinci, şi nicidecum o mărturie.

1939: „Bucşoaia. În fermecătoarea ţară a Bucovinei, pe pământul ce freamătă de pioase amintiri ale trecutului, pe locul acela vrăjit, unde Mol­dova îmbrăţişează într-o armonioasă înfrăţi­re undele cristaline ale râulului Suha, este o încântătoare vale, străjuită de culmile împă­durite ale dealurilor Frasin, Cetăţele, Bârloagele, Valea Seacă, Stulpicani şi Suha, va­le ce adăposteşte în pitorescul ei satul Buc­şoaia, cu lunca-i adumbrită de crestele verzi ale brazilor şi mângâiată de susurul melo­dios al izvoarelor. Acolo, în aceea luncă din Bucşoaia, ce se răsfaţă într-un decor desprins parcă din tă­râmuri de legendă, Straja Ţării şi-a înfipt, pentru totdeauna, măreţul său stindard, în­fiinţând aci o minunată tabără permanentă pentru comandantele străjere, tabără care, pe lângă posibilitatea de perfecţionare, ce o oferă comandantelor, este şi o incomparabilă reali­zare de folos obştesc pentru populaţia ace­lor meleaguri, populaţie căreia i-a fost hără­zit să-ndure, atâţia ani de-a rândul, jugul apă­sător al străinului. Înfăptuită din iniţiativa şi grija deosebită ce o poartă Comandantul Străjii Ţării armatei albe a Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea, condusă, cu o rară măiestrie, de către Comandanta Falangei Străjerelor, domnişoara Vio­rica Liţica, şi a harnicelor dumisale colabora­toare, „Casa noastră” din Bucşoaia îşi des­chise, vara asta, pentru întâia oară, porţile-i primitoare. Sute de comandante, venite din colţurile cele mai îndepărtate ale ţării, au trăit, la Bucşoaia, neuitate momente de apropiere sufletească, într-o atmosferă de adevărată şi sinceră camaraderie. Acolo, lămurindu-se o serie de probleme, s-a pus la punct programul ce se va aplica, începând din toamnă, s-a făcut să se înţeleagă că, în această mişcare de salvare a tării, co­mandantele de orice grad nu trebue să fie numai nişte funcţionare, care lucrează un nu­măr definit de ore, ci adevărate misionare, care, cheltuindu-se pe sine, îşi dăruiesc sufletul lor întreg pentru pregătirea unei generaţii sănătoase la trup şi la minte, generaţie care să formeze stâncă de granit în calea celor ce cu atâta lăcomie ne râvnesc pământul. Aci, la flacăra caldă a focului aprins în răcoarea binefăcătoare a luncii din Bucşoaia, sufletele lor s-au înfrăţit, pentru triumful ce­lei mai sublime devize, aceea a Credinţei şi a muncii pentru ţară şi Rege. Viaţa de tabără, cu specificul ei nelipsit de pitoresc, cu plimbări şi excursii, ce au dezvăluit, la tot pasul, minunăţiile acestui bi­necuvântat colţ de ţară, cu sfaturile şi în­demnurile frumoase, strecurate în sufletul comandantelor prin graiul cald şi convingător al domnişoarei conducătoare a taberei, a avut asupra lor efectul acelei picături de apă vie, care reconfortează şi însufleţeşte. E sigur că fiecare comandantă s-a în­tors acasă călăuzită de un singur gând, acela de a munci din răsputeri pentru înălţarea cât mai sus a scumpei noastre patrii, ducând, în acelaşi timp, cu ele fiorul multor, impresii de neuitat de pe pământul ce adăposteşte, în sânul său, rămăşiţele marelui nostru Ştefan”[22].

1941: Printre primii Eroi ai României Mari, proveniţi din Bucovina, se numără şi „Moroţanu Arcadie, soldat, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Bucşoaia, judeţul Câmpulung, mort la 6 iulie 1941”, şi „Sahleanu Vasile; fruntaş, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în comuna Bucşoaia, judeţul Câmpulung, mort la 28 iulie 1941”[23].

1941: „Inginerul agronom cl. I, Vasile Colibaba, şeful centrului agricol Bucşoaia, jud. Câmpulung, se destituie din funcţiune, pe data de 3 martie 1941, conform art. 41 din legea de organizare a corpului agronomic, fiind condamnat definitiv de instantele militare la 2 ani închisoare corecţională şi un an interdicţie corecţională, pentru faptul de rebeliune contra autorităţii”[24].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[25], următorii învăţători şi învăţătoare: Scutelnicu Emilia, comuna Frasin-Bucşoaia, jud. Câmpulung, media 7,06”.

1945: „Ministrul secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Interne, / Luând în examinare deciziunea Nr. 60 din 21 Aprilie 1945, prin care dl prefect al jud. Câmpulung a hotărât dezlipirea satului Bucşoaia de la comuna Frasin, pentru a forma o comună rurală aparte, cu denumirea de „Bucşoaia”; / Având în vedere că deciziunea de mai sus a fost luată în urma cererii locuitorilor din satul Bucşoaia şi cu îndeplinirea formelor prevăzute de legea Nr. 62 din 1942; / Văzând că veniturile de la capitolul ordinar al viitoarei comune Bucşoaia sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile obligatorii; / Pe baza dispoziţiunilor art. 4 din legea administrativă din 14 August 1938, modificat prin legea Nr. 62 din 1942, / Decidem: Art. 1. Se aprobă dezlipirea, pe data de 1 Aprilie 1945, a satului Bucşoaia de la comuna Frasin, pentru a forma o comună rurală aparte, cu denumirea de „Bucşoaia”. / În unna aeestei modificări, comunele Bucşoaia şi Frasin vor fi compuse fiecare dintr-un singur sat, cu acceaşi denumire. Art. 2. Direcţiunea administraţiei finanţelor locale este însărcinată cu executarea prezentei deciziuni. / Dată la 30 Iunie 1945. / p. Ministru, George Silviu / Nr. 4.394”[26].

1946: „Curtea Martiali a Contandamentului IV Teritorial / Noi, colonel magistrat Rudeanu Corneliu, Preşedintele Curtii Marţiale a Comandamentului IV Teritorial, / Având în vedere ordinal de trimitere direct în judecată Nr. 313 din 12 Aprilie 1946, prin care acuzaţii arătaţi mai jos, sunt trimişi în judecata Curţii Marţiale a Corpului IV, pentru faptele specificate în dreptul fiecärnia: 1). Drelciuc Isidor zis Zidor, de 32 ani, din comuna Bucşoaia, jud. Câmpulung, pentru crima de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 524, 525 din codul penal, combinat cu legea Nr. 509 din 1943; crima de incediere, prevăzntă şi pedepsită de art. 353 şi 355 din codul penal; evadare, prevăzută şi pedepsită de art. 297 din codul penal. 2). Dochiţa D. Catargiu, din comuna Doroteia, jud. Câmpulung; 3). Ilarion Năhărneac, de 43 ani, din comuna Voroneţ, jud. Câmpulung; 4). Dumitru Praja, de 55 ani, din comuna Gura Humorului, jud. Câmpulung; 5). Constantin Volanschi, de 24 ani, din comuna Frasin, jud. Câmpulung, toţi trimişi în judecată pentru: favorizarea infractorilor, prevazută şi penată de art. 284 din codul penal, combinat cu art. 2 din legea Nr. 509 din 1943, şi tăinuire de bunuri, prevazută şi pedepsită de art. 283 din codul penal. 6). Ulian Constantin, de 31 ani, din comuna Capul Câmpului, jud. Câmpulung; 7). Vasilică E. Drelciuc a lui Florea, din comuna Bucşoaia, jud. Câmpulung; 8). Cozan Gheorghe, de 20 ani, din comuna Stulpicani, jud. Câmpulung, toţi pentru crima de favorizarea infractorilor, prevăzută şi pedepsită de art. 284 din codul penal, combinat cu art. 2 din legea Nr. 509 din 1943; / Având în vedere că numiţii nu s-au prezentat pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de art. 254 din C. J. M., / Ordonăm: / Ca acuzatii: Drelciuc Isidor, Dochiţa D. Catargin, Ilarion Năhărneac, Dumitru Praja, Constantin Volanschi, Ulian Constantin, Vasilică E. Drelciuc a lui Florea şi Cozan Gheorghe să se prezinte, cel mai târziu în cinci zile de la publicarea în Monitorul Oficial a prezentei ordonanţe, la Curtea Marţială a Comandamentului IV Teritorial, spre a fi judecaţi pentru crima de favorizarea infractorilor, prevăzută şi pedepsită de art. 284 din codul penal, combinat cu… / Dată la 31 Mai 1946, / Preşedinte Col. mag. Rudeanu Corneliu / Nr. 83.385”[27].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[28], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Manolache Gheorghe, de la Frasin, la Bucşoaia; Gorea Dumitru, de la Bucşoaia, la Frasin”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 259

[2] Călători, XIX, III, pp. 291, 292

[3] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[4] Capitolul „Reise nach Dorna” (O excursie la Dorna), pp. 1 și următoarele.

[5] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868

[6] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 56, 1876 p. 51, 1907 p. 95

[7] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[8] DEŞTEPTAREA, Nr. 11/1896, p. 86

[9] DEŞTEPTAREA, Nr. 4/1898, p. 30

[10] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[11] Iorga, N., Românismul în trecutul Bucovinei, Mitropolia Bucovinai, 1938, pp. 207, 208

[12] Apărarea Națională, Nr. 22, Anul II, Cernăuți, duminică 24 martie stil nou 1907, pp. 1-3

[13] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[14] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[15] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 38, 39

[16] Adevărul, 28, nr. 9993, 7/20 ianuarie 1915, p. 3

[17] Adevărul, 28, nr. 9991, 5 ianuarie 1915, p. 2

[18] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 3, Cernăuţi 3 februarie nou 1921, pp. 28-33

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[21]Georgescu, Marin I, căpitan, I , Grupa Măriei Sale în Bucovina, în De strajă, Nr. 1-3, Anul I, ianuarie-martie 1938, pp. 9, 10

[22] Baciu, Cornelia A., Bucşoaia, în Afirmarea, No. 8-9, august-septembrie 1939, pp. 106, 107

[23] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[24] Monitorul Oficial, Nr, 94, 19 aprilie 1941, p. 2147

[25] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[26] Monitorul Oficial, Nr. 156, 13 iulie 1945, p. 5947

[27] Monitorul Oficial, Nr. 158, 11 iulie 1946, p. 7268

[28] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Broscăuţi

BROSCĂUŢI. Satul de pe malul drept al pârâului Hliniţa, numit, ulterior, Broscăuţii Vechi, aparţinea, în 20 august 1616, când este dăruit mănăstirii Dragomirna, lui Ionaşco Stroici. Aflat în apropierea Cernăuţilor, între Mihalcea, Camenca, Căbeşti, Bobeşti şi Dracineţ, satul Broscăuţi începe să fie cumpărat, prin părţi de moşie, începând cu 10 iunie 1638, când Nastasia şi Gligorie Ropceanul beneficiază de o astfel de tranzacţie.

În 4 martie 1648, Nastasia Ropceanu vindea jumătatea ei de moşie lui Dumitraşco de Călineşti.

În 24 februarie 1671, Arsenie şi Acsana Volcinschi dau un sfert din satul Broscăuţi pârcălabului de Hotin, Dumitraşco, pentru un sfert din satul Iurcăuţi. Celălalt sfert de sat, stăpânit de Arsenie Volcinschi, este întărit, în 30 iunie 1729, lui Gheorghiţă Badiul, care declarase, în faţa Divanului lui Grigore Ghica Vodă, că ar fi avut o astfel de înţelegere cu Arsenie.

Un document din 1711, nedatat, la care face referire Teodor Bălan, spune că, după înfrângerea lui Dimitrie Cantemir şi a lui Petru cel Mare la Stănileşti, „atuncia şi Rugină, înpreună cu giupâneasa lui (Aniţa), au lipsăt di aici din ţară şi s-au dus cu Moscalii, iar aici, în urma lor, rămăind datorii la unii şi la alţii”, satele Broscăuţi şi Vijniţa, din viitoarea Bucovină, pe lângă altele din întreaga Moldovă, au fost luate de creditori, precum Sandu neguţătoriul, căruia îi datora 120 lei. Episcopul Rădăuţilor, Calistru, a plătit acele datorii, dar ginerele lui Preda Paladi, Mihai Micul, ca rudă mai apropiată, a întors banii episcopului, păstrând Vijniţa, în vreme ce Broscăuţii şi celelalte sate au fost luate de domnie şi dăruite lui Sandu Sturdza.

Un alt proprietar al unei părţi de sat, Grigoraş Stroescul, este confirmat, prin întăritură domnească, primită de la Constantin Mavrocordat, în 5 octombrie 1735.

Familia Volcinschi revine în Broscăuţi, ca stăpânitoare de moşii, prin Gheorghi şi Gavril Volcinschi, care, în 1 iunie 1744, după ce achită un rest de plată de 30 lei, primesc actul de cumpărătură de la Iuon gramatic, ginerele lui Iuon Neniu, care vânduse partea lui de sat lui Sandu Volcinschi, părintele celor doi plătitori ai diferenţei de preţ.

Noii proprietari, Gheorghi şi Gavril Volcinschi se vor judeca, în 15 noiembrie 1753, în faţa Divanului lui Matei Ghica Vodă, cu vărul lor, Gligoraş Stroescul, pentru moşiile rămase după Lupul Stroescul şi, în baza actelor doveditoare, cei doi fraţi Volcinschi obţin şi acele moşii.

În 1 septembrie 1766, când Ştefan, fost vornic de poartă, hotărnicea jumătate de sat Broscăuţi, cea a lui Constantin Volcinschi, răzeşii s-au împotrivit, spunând că întreg satul fusese al strămoşului lor, aga Robceanul, şi că, vânzând Nastasia Robceniţa jumătate de sat, „a stabilit drept hotar ale celor două jumătăţi un drum pe lângă pârâul Hiliniţa, dar hotarnica n-au arătat”.

În 1771, Constantin Volcinschi a ctitorit, pe moşia Broscăuţi, un schit de călugări, pe care l-a încredinţat, împreună cu cei 6 călugări şi cu 15 fălci de pământ, egumenului Nazarie Săvescul, schit desfiinţat, după doar 12 ani, prin Ordonanţa Imperială din 19 iunie 1783.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Broscăuţi, moşie a lui Ioniţă VOLCINSCHI şi a răzeşilor, „39 – toată suma caselor”, însemnând 8 ruptaşi, Toader muntian, Alecsandru muntian, Ion HAIDRAGA, Gavril HAIDRAGA, Toader PRESCURNIC, Vasili POPESCUL, Grigorie sin lui şi Toader băranul (agentul fiscal), 6 văduve, Tudosca, Ioana, Paraschiva, Antimia, Vasilca şi Iliaca, 1 jidov, Herşko, şi 24 birnici, adică: Simion vornicul, Vasili ILINCA, Toader ILINCA, Nichita MALINICI, Simion MALINICI, Acsinti HANGANUL, Vasili ŢARĂ, Toader ŢARĂ, Vasili KRIUKO, Dumitraş MITRAŞ, Ion DRĂGUŞ, Alecsa HANGANUL, Pritula MIHAIL, Ion muntian, Ştefan HUŢAN, Nicolai muntian, Vasili muntian, Mihai ŢURCAN, Anton rus, Agachii BAHRIN, Necolai BAHRIN, Petraş zet BAHRIN, Ion sin GIORGE şi Giorgie vătăman.

În 1775, satul Broscăuţi, din Ocolul Cirimuşului, avea 22 familii de răzeşi şi 32 familii de ţărani. În 1910, marea majoritate a locuitorilor din cele două sate Broscăuţi, Vechi şi Noi, erau ucraineni.

În 27 mai 1775, „Ghervasie monah of Cabin” (Căbeşti) ceda ginerelui său, „preutului Teodor, care ţine pe nepoata mea Irina” şi nepotului său, Ursachi, jumătate din satul Broscăuţi, pe care o avusese drept zestre de la socrul lui, Gligorie Corne Săvăscul, „şi ace parte de moşie am stăpânit-o pănă când au trăit soţul mieu Paraschiva”.

În 4 noiembrie 1775, ginerele lui Ghervasie, Ion Bărbierul, şi preotul Teodor trăgeau în judecată pe feciorii lui Ion Onciul din Cuciurul Mic, Ion şi Nicolai, pe motiv că Ion şi Niculai susţineau că, fără ştirea Paraschivei, Ghervasie ar fi vândut moşia din Broscăuţi lui Ion Oancea, dar, când li s-au cerut zapise, nu au putut dovedi.

În 1843, comuna Broscăuţi, în care funcţiona o şcoală trivială, avea 2.141 ortodocşi, păstoriţi de parohul Athanasie TARNAVSCHI. Patron al bisericii era Ioan de DUNCA. În 1876, când patronii bisericii din Broscăuţi erau George cav. de FLONDOR şi Casandra de BUBERLE, paroh era Ioan TARNAVSCHI, care păstorea peste 2.608 suflete. Până în 1907, numărul patronilor bisericii sporeşte cu Fanny von MEDVECZKY, Catinca de BARBIER, Dr. Josef ROTT şi Michail de STYRCEA, cum îşi zicea urmaşul neamului Stârcea. Paroh era Dimitrie POPOVICI, născut în 1872, preot din 1902, iar cantor, din 1883, Paul OSTAPIUK, născut în 1861.

O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”.

În Boscăuţii Vechi a funcţionat o şcoală cu 3 clase şi o şcoală-filială, cu 2 clase, din 1873, iar în Broscăuţii Noi, o şcoală cu 3 clase, din 1892[2].

În 1894, două dintre cele 15 şcoli româneşti din întreaga Bucovină, funcţionau la Broscăuţii Vechi şi Noi.

Cabinetul de lectură din Broscăuţii Vechi, „Aurora”, funcţiona în cancelaria comunală, încă din anul înfiinţării, 1898, cu 105 membri, 41 cărţi, 4 abonamente la gazete şi o avere de trei florini, sub preşedinţia lui Grigori Costaş, secondat de vicepreşedintele Nico Prodanciuc şi de vistiernicul Averchie Macovei.

Însoţirea raiffeisiană din Broscăuţii Noi şi din Broscăuţii Vechi a fost înfiinţată în 1 martie 1903, sub direcţiunea lui Dimitrie Popovici.

„Broscăuţul se află într-o depărtare de-o oră şi jumătate dincolo de Storojineţ, spre nord-vest. Închipuiţi-vă o regiune de forma unei căldări; în jurul său, este încunjurat satul, pe-o distanţă de două treimi din periferia sa, de codri. Gropana uriaşă, în care se află aşezat satul, este traversată de delurele lungi, în formă radială; printre delurele, se coboară tot atâtea văi, brăzdate, în fundul lor, de păree mai mari sau mai mici, cari se varsă toate în râuleţul cel mai mare din ele, numit Hliniţa. Cest din urmă se varsă, apoi, spre nord, în Prut. Dâmbul cel mai nalt dintre cele amintite se întinde până în centrul satului, unde nălţimea îşi ajunge culmea sa. Pe înălţimea aceasta stă o casă cu livezi întinse la vale, de toate laturile. De la casa aceasta, ai o privire peste toată comuna, împrejur. O particularitate deosebită a comunei Broscăuţ este că tot teritoriul, pe-o întindere poate de jumătate de milă pătrată, e presărat cu locuinţe, încunjurate de economii; prin unele locuri, chiar şi prin locul pădurii, vezi astfeliu de case. Greu îşi vor putea afla păreche Broscăuţii în Bucovina în privinţa extinderii clădirilor sale, doară numai pe la munte… Comuna aceasta constă, pe jumătate, din familii vechi de răzeşi, precum sunt Săveştii, Popeştii, Stârcea, Reusenii, Muntenii, Dolinscenii, Braha, Galeriu, Onciu, Barbir etc. Răzeşii sunt toţi români, dar şi o parte din poporul ţăran constă din români… Broscăuţii au o biserică de tot frumoasă şi mare, precum numai puţine se văd prin Bucovina. Acel frumos templu e rădicat de cătră comună, prin neobosita stăruinţă a răpăusatului protopresviter Ion Tarnavschi… Broscăuţii au şi o şcoală din cele mai vechi”[3].

În 28 martie 1903, un memoriu înaintat „Înaltului Ministeriu de culte şi instrucţie” din Cernăuţi, caligrafiat de Policarp ILICA, a fost semnat, ca adeverire că toate cele scrise în memoriu „se basează pe adevăr”, de următorii locuitori ai comunei Broscăuţii Noi: parohul Grigori COSTAŞ, primarul Vasile BEUŢEC, Lazăr ILICA, Alexandru ILICA, Artemon ILICA, Policarp ILICA, Teodosie ILICA, Grigori ILICA, Iustin ILICA, Teodosie ILICA, Michail ILICA, Iustin ILICA, Simion ILICA, Leonti MANILICI, Ioan BUDEI, George PALAGICIUC, Petre GRIGOREAC, Macovei BIHUN, David MANILICI, Iosif ILICA, Petrea ILICA, Nicolai alui Simion ILICA, Ion alui Nichifor ILICA, George RODINCIUC, Nicolai alui Mihai ILICA, Petrea ILICUŢĂ, Costin PALAGICIUC, Ion alui Grigori CREUCO, Petrea alui Iustin ILICA, Ion alui Afanasie MELNECIUC, Ilie HARAGA, Dumitru alui George ILICA, Ion alui George ILICA, Gavril ILICA, Dumitru alui Aftanasi ILICA, Aftanasi alui Petrea ILICA, Sava ILICA, Leonti alui Maftei ILICA, Aftanasi alui Onufrei ILICA, George alui Axenti ILICA, Procopie MANILICI, Ion alui Ilie MANILICI, Aftanasi ANTONIUC, Ion GERASIM, Ion alui Aftanasi MANILICI, Teodosi alui Grigori MANILICI, Ilie CORDUBAN, Simion JITARIUC, Vasilie alui Ignatie CORDUBAN, Dumitru alui Axenti ILICA, Maftei SCRIPA, Ilie alui George CRENCO, Ion alui Axenti ILICA, Nicolai SCRIPA, George alui Nicolai ILICA, Ion alui George ILICA, Nicolai alui George ILICA, Maftei alui Ion ŢÂRĂ, Calistrat ILICUŢĂ, Ştefan ILICUŢĂ, Vasile MANILICI, Alexa MNOHOGITNEI, Petrea alui Maftei ILICA, Aftanasi alui Pentelei ILICA, Cozma alui Constantin ILICA, George alui Petrea ILICA, Andronie CREUCO, Simion alui George CREUCO, Ion alui Nichifor CREUCO, Petrea IVONCIAC, Nicolai alui Iacob ILICA, Dumitru IVONCIAC, Vasile alui Nichifor ILICA, Mihai alui Constantin ILICA, Ilie HRAB, Iacob MALEVANIUC, George alui Nicolai MANILICI, Petrea REBAC, Dumitru REBAC, Iftemi SIDOR, Grigori Sidor, Dimitrie MANILICI, Vasile alui Toader IVANCIAC, Ilie alui Iacob ILICA, Petru CREUCO, Simion MAILICI, Ilie MANILICI, Mihai alui Aftanasi MANILICI, Filip ILICA, Procopie HRAB, Petrea SCRIPA, Dumitru alui Atanasie MANILICI, Constantin alui Gavril ILICA, Aftanasie alui Ion MANILICI, Macovei ILICA, Alexa alui Grigori ILICA, Alexandru alui Simion ILICA, Ion alui Teofilact ILICA, George alui Alexa MANILICI, Dumitru GUBERNAT, Dumitru alui Ignatie ILICA, Ignatie ILICA, Grigori TURCIN, Atanasie DULGHIER, Grigori MANILICI, Ion alui Grigori MANILICI, Ion alui Aftanasie DEMCIUC, George alui Simion CRENCO, Nicolai alui Mihail MANILICI, Vasile ILICUŢĂ, Dumitru alui Nichifor ILICA, Aftanasi alui Axenti MNOHOGITNEI, George alui Axenti MNOHOGITNEI, Maftei MNOHOGITNEI, Teodosi MNOHOGITNEI, Ilie alui Nicolai ŢÂRĂ, George alui Nicolai ŢÂRĂ, George PÂRVUL, Vasile PÂRVUL, Artemi PÂRVUL, Grigori PÂRVUL, Mihai DEMCIUC, Petrea STASIUC, Nicolai DOUHAN, Dumitru DOUHAN, Simion BEUŢEC, Simion alui Miron CREUCO, Maftei alui George ŢÂRĂ, Dumitru FEŞTEREGA, Maftei FEŞTEREGA, Petrea FEŞTEREGA, Simion alui Nicolai CRENCO, Vasile alui Ion BEUŢEC, Atanasie ŢURCAN, Grigorie HRAB, Ion HRAB, George alui Ion MNOHOGITNEI, Pentelei MNOHOGITNEI, Grigori alui Artemi MNOHOGITNEI, Simeon SIDOR, Maftei alui Dumitru ŢÂRĂ, Ion alui George LUNGULEAC, Aftanasie MALEVONIUC, George MALAICU, Alexa alui Ignatie PALAGICIUC, Dumitru alui Ignatie PALAGICIUC, Dumitru HAVRELIUC, Nicolai MOSCALIUC, Grigori alui Nicolai ŢÂRĂ, Andrei MNOHOGITNEI, Ion SIDOR, Anton ILECUŢĂ, George LUNGULEAC, Nicolai STEFSENIUC şi George alui Nicolai MALAICU[4].

1906: „Condiţiunile de viaţă ale rezeşilor şi mazililor din Broscăuţul-vechi sunt de tot triste… Cu toate, că Broscăuţul-vechi e o comună curat răzeşască, unde toţi locuitorii înţeleg şi vorbesc numai limba romînească, s-a simţit îndemnată comanda jandarmariei să afişeze pe cazarma jandarmilor o tablă cu inscripţie ruteană… Nici pentru afacerile şcolare nu s-au interesat, până acu, puternicii chinuitori. În Broscăuţul-vechi se află peste 10 crâşme, se înţelege toate nişte palate frumoase, iară şcoala este internată într-un bordeiu sărăcuţ şi lipsit de încăperile necesare”[5].

1906: „În decursul anului 1906 au binevoit a sprijini societatea „Ţăranul” din Broscăuţii Noi, spre a promova scopul ei, multe persoane cu tragere de inimă, pentru ca să nu piară urmele românilor din Broscăuţii Noi şi, deci, comitetul se simte plăcut îndătorit a aduce, pe calea aceasta, tuturor binefăcătorilor mulţumita cea mai călduroasă, în special însă se aduce această mulţămită: 1). Tuturor preţuitelor ziare, care au binevoit a informa lumea interesată despre starea românilor din Broscăuţi; 2). Înaltei Diete, pentru o subvenţiune de 100 coroane; 3). Onoratei „Societăţi pentru cultura şi literatura română” din Cernăuţi, pentru subvenţiunea de 200 coroane, în scopul întreţinerii cursului de limba română de aice; 4). Onoratei „Însoţiri de economie şi credit din Cernăuţi”, pentru sprijinul de 20 coroane; 5). Onoratei filiale „Şcoala română” din Cernăuţi, pentru sprijinul de 20 coroane; 6). Onoratei direcţiuni a internatului de băieţi români din Cernăuţi, pentru 50 de cărţi folositoare; 7). Dlui director A. Motrescu din Rădăuţi, pentru „Cartea de agricultură”; 8. Dlui învăţător în Vicov, Ioan Bolocan, pentru un teanc de note muzicale pentru „Muza română”; 9). Dlui Chr. Negoescu din Bucureşti, pentru 5 cărţi şi o mapă, donată prin dl Medvighi din Mănăstirea-Humorului; 10). Dlui Mihai Ilica învăţător, pentru o carte instructivă la orchestră, „Lira română”, şi 5 coroane; 11). Dlui cantor Alexandru Drăgănuş, pentru o carte instructivă, „Lira română”, şi 4 coroane; 12). Domnişoarei Anghelina Ilica din Broscăuţii Noi, pentru o carte didactică; 13). Dlui cantor Alexandru Drăgănuş pentru prima rată, 12 coroane 38 creiţari, din 200 coroane la Casa Naţională; 14). Dlui învăţător Ilica Michail, pentru loc de Casă Naţională, în preţ de 300 coroane; 15). Dlui profesor liceal din Cernăuţi, Iancu cavaler de Cuparencu, care a sprijinit societatea pe orice teren şi pentru 10 coroane pentru Casa Naţională; 16). Dlui Ilica Michai, secretar comunal în Sadova, pentru rata de 27 coroane 87 bani, din suma de 200 coroane la Casa Naţională; 17). D-lui Ilica Michai, pentru 1 coroană 20 bani, donată pentru Casa Naţională, şi, în fine, dlui Ilica Gavril, pentru 80 bani, dlui Ilica Vasile, pentru 60 bani, dlui Demciuc Macovei, pentru 80 bani, dlui Mnohogitnei George, pentru 1 coroană, Ilica Ioan, pentru l coroană 8 bani, dlui Hrab Grigore, pentru 17 bani, dlui Ilica Nicolai, pentru 98 bani, dlui Ilica Ioan a lui Axenti, pentru 20 bani, dlui Beuţec Ioan, pentru 96 bani, dlui Ilica Lazar, pentru 20 bani, dlui Ilica Michail a lui Constantin, pentru 2 coroane, dnei Ţîra Maria a lui George, pentru 1 coroană 54 bani şi părintelui Dimitrie Popovici, pentru 200 coroane, ca ultimă rată din 300 coroane pentru Casa Naţională din Broscăuţii Noi. / Broscăuţii Noi, în 7 Martie 1907. / Ilica Vasile, casariu”[6].

Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[7], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Melania BAHRIN (28 ani în 1914), Ecaterina POPESCU (învăţătoare în Broscăuţii Vechi, 40 ani în 1908) şi Grigorie DOLINSCHI (răzeş, 81 ani în 1913) din Broscăuţi.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Broscăuţul-Nou, comună ru­rală, districtul Storojineţ, aşezată pe partea stângă a pârâului Hliniţa, afluent al Prutului, spre-sud de Broscăuţul-Vechi. Suprafaţa: 13,81 km p.; po­pulaţia: 1.527 locuitori, români şi ruteni, de religie gr or. Se compune din Broscău­ţul Nou (propriu-zis) şi din cătunele Buchenhain şi Hlibicioc. Printr-o şosea comunală este legată de drumul principal Storojineţ-Sniatin, până la care se întind casele sale răzleţe; ţine de scoala şi biserica de comu­na Broscăuţul-Vechi. La 1776, forma un singur sat şi domeniu cu Broscăuţul-Vechi, pe care îl stăpânea mazilul Ioan Volcinschi. Populaţiunea se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vi­telor. Comuna posedă 819 hectare pământ arabil, 221 hectare fânaţuri, 34 hectare grădini, 121 hectare izlaz, 145 hectare pădure. Se găsesc 97 cai, 665 vite cor­nute mari, 42 oi, 287 porci, 70 stupi. Broscăuţul-Vechi (sau Muntenii), comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe dreapta pârâulul Hliniţa, afluent al Pru­tului. Suprafaţa: 38,54 km p.; po­pulaţia: 2.292 locuitori, dintre care mai bine de trei părţi români de religie gr. or.; restul sunt slavi gr. cat., veniţi din Galiţia. Se compune din Broscăuţul-Vechi (propriu-zis) cu 2.197 locuitori şi din cătunul Criva. Este legat, printr-o şosea co­munală, cu drumul principal Storojineţ-Sniatin; are o şcoală populară, cu 3 clase; o bise­rică parohiala gr. or., cu hra­mul „Sfânta Paraschiva” şi o bi­serică gr. cat. La 1776, era proprietatea mazilulul Ioan Volcinschi. Avea, pe atunci, şi un schit, clădit de boierul Constantin Volcin­schi, care fu însă secularizat, în 1783. Populaţia se ocupă cu agri­cultura, cu creşterea vitelor, cu exploatarea de păduri şi cu albinăritul. Comuna posedă 1.298 hectare pământ arabil, 591 hectare fânaţuri, 51 hectare grădini, 839 hectare izlaz, 1.007 hectare păduri. Se găsesc 158 cai, 957 vite mari cornute, 156 oi, 219 porci, 384 stupi”[8].

1911: O scrisoare de încurajare, adresată profesorului Cuparencu, era trimisă, din „Broscăuţii Vechi, la 20 iulie 1911”, însoţită de 58 de semnături, „în frunte cu binecunoscutul naţionalist şi luptător, parohul Dimitrie Popovici, primarul David Dolinschi, şi Grigori Dolinschi şi 46 subscrieri din Broscăuţii Noi, în frunte cu societatea „Ţăranul”, în numele căreia au semnat dnii Dimitrie Popovici, prezident, şi G. Manilici”[9].

1911: „În 19 August 1911, de Schimbarea la faţă, a ţinut societatea Mazililor şi Răzeşilor o adunare generală extraordinară la Broscăuţii-vechi. Societatea era reprezentată de către vicepreşedintele dl Dr. Cuparencu şi dl A. Vitencu. După sfârşitul liturghiei, se adunaseră răzeşii în casa comunală, cu primarul, preoţii, învăţătorii şi fruntaşii satului, pentru a asculta raportul ce aveau să-l facă membrii comitetului. O deputaţiune de răzeşi din Comăreşti se prezentase, de asemenea, la Broscăuţi, pentru a se întâlni cu fraţii lor şi a se sfătui asupra nevoilor ce au de învins. În faţa unui numeros public, deschise dl Cuparencu adunarea, bineventând pe cei prezenţi din loc şi mulţămind celor din altă parte, pentru sosirea lor. Într-o oraţiune lungă desfăşură vice­preşedintele societăţii activitatea comitetului, arătând ce sprijin aduce societatea răzeşilor, în genere, şi broscăuţenitor, în special. Raportul fu ascultat cu atenţie şi luat la cunoştinţă cu vădită satisfacţie. Dl Cuparencu vorbi, mai departe, despre trecutul răzeşilor şi ma­zililor şi îi îndeamnă la frăţie şi unire, căci numai astfel vor putea înlătura piedicile ce stânjenesc înaintarea lor materială şi culturală”. Şi aşa mai departe, dar cu alte glasuri otova, mai întâi al „părintelui Popovici, parohul local”, responsabil cu mulţumirile, al superiorului Mihai de Popescul şi, în fine, dl Vitencu, care-i îndeamnă pe localnici „şi la meserii, şi la negoţ. Căci nu e ruşine de a te ocupa de o meserie care îţi înlesneşne traiul mai degrabă decât o gospodărie mică şi săracă”. Iar la final, dl Cuparencu „aminteşte pe paşnicul şi înţeleptul nostru ocârmuitor, care, cu o zi înainte, împlinise 81 de an. Cu un întreit „Trăiască M. S. Împăratul” se închide adunarea aceasta”[10].

1911: Cu îngrijirea dlui D. Popovici, paroh în Broscăuţi şi prezident al societăţii „Ţăranul”, un număr însemnat de români din satele periclitate de slavism au adresat o petiţie Maj. Sale, în care, ară­tând nedreptăţile cărora e expusă mişcarea noastră naţional-culturală, roagă recunoaşterea, după cuviinţă, a cursurilor de limba română, întemeiate de Societatea „Ţăranul”, în urma cererii diferitelor comune. Publicăm din petiţie următoarele: Pe lângă alte comune din tară, au decis şi comunele Panca, Comareşti, Comareşti-Tisoveţ, Jadova, Carapciu pe Ceremuş, Hliboca, Petriceanca, Volcineţul-nou, Costeşti etc., între care multe comune răzeşeşti, cu caracter şi sentiment curat românesc, să-şi redeştepte şi să-şi dezvolte limba lor românească, în regiunile lo­cuite de ei. În scopul acesta, şi-au deschis numitele comune, cu 1 Septemvrie 1911, „Cursuri” româneşti, pe baza statutelor Socie­tăţii „Ţăranul” din Broscăuţii-noi, care toate cursuri au fost anunţate la timp, conform legilor, consiliilor şcolare districtuale şi celui de ţară. Ca să elucidăm însă mai bine intenţiunile şi scopul creării aces­tor cursuri, arătăm, în cele următoare, copia unui decret trimis de Societatea „Ţăranul” cătră petenţii comunei răzăşeşti Cotul-Jadovei: Nr. 260. Broscăuţii-noi, la 12 Septemvrie 1911. Cătră prea­cinstiţii locuitori români din Cotul-Jadovei, la mâna prea stimatului domn Ioan Bordianu. În rezolvarea petiţiunii Domniilor Voastre din 24 August 1911, respectuos subsemnata societate a decis, în şedinţa sa din 31 August 1911, a deschide în comuna Domniilor Voastre, sub mo­dalităţile induse în petiţiune, în casa dlui Antonie Ptaşnic din Cotul-Jadovei, sub Nr. 611, un curs privat gratuit pentru învăţarea şi dezvoltarea limbii româneşti la românii din Jadova, cu observarea că petenţii vor îngriji singuri de cele necesare pentru des­chiderea, instalarea şi purtarea acestui curs. Dirigenţa cursului nu­mit o va purta dl Iancu Stratulat, ca putere didactică examinată, iar ca inspector va funcţiona dl Arcadie Vihnan din Storojineţ. Acest curs s-a deschis în Cotul Jadovei, pe baza §-lui 2, lit. c), şi §-lui 3, lit. 1), a statutelor alăturate. Dorindu-vă succese excelente în tot demersul acestui curs, vă salutăm cu dragoste frăţească, cu adausul că ne place a spera cum că, în scurt timp, se vor ridica şi în Cotul Jadovei românii la treapta cea mai înaltă de cultură şi vor fi pildă răzeşimii, după pilda regimentului de Volintiri, care, din im­pulsul lor propriu au fortificat ţara Bucovinei, formând o ceată de sentinele, spre apărarea înaltului Tron Habsburgic şi a bunului Nostru Împărat, pentru care noi, toţi românii, suntem gata a vărsa şi ultima picătură de sânge şi, în fine, ca români bravi de sub steagul Austriei şi patrioţi demni vor rămânea fii scumpi ai bi­sericii noastre strămoşeşti. Deci, cu Dumnezeu înainte!  / Pentru Comi­tetul societăţii „Ţăranul”: / Dimitrie Popovici m. p., / pre­şedinte, L. S. / G. Manilici m. p., / secretar /… / Urmează la 200 de iscălituri din comunele Broscăuţi, Costeşti, Cabeşti, Carapciu pe Ceremuş, Comareşti, Hliboca, Panca, Petriceanca, Volcineţ. / Cernăuţi, la 20 Decemvrie 1911”[11].

1913: Cetăţeni de onoare în Broscăuţii Noi: „Consiliul comunal din Broscăuţii Noi a numit, într-o şedinţă, pe următorii domni cetăţeni de onoare: Dr. Constantin cavaler de Isopescul-Grecul, Dionisie Simionovici, inspector şcolar de ţară, Dr. Iancu cavaler de Cuparencu, Dimitrie Popovici, merituosul paroh şi luptător din Broscăuţi, Mihai Ilică, învăţător George Manilici, conducător aş şcolii româneşti din Broscăuţii Noi”[12].

1914-1918: Jerfele de sânge pentru Bucovina au fost semnate, din Broscăuţi, de: rezervistul Nicolae Ilica, Broscăuţii Noi, Regimentul 22, rănit; fruntaşul Vasile Jitariuc, Broscăuţii Noi, Regimentul 22, rănit; infanteristul Ilie Popescu, Broscăuţi, Regimentul 22, rănit; infanteristul George Perhul, Broscăuţii Noi, Reg. 58, prizonier”[13]. „George Bazar din Broscăuţii Vechi a fost înrolat, în august 1914, cu ocazia mobilizării generale, la oaste. El a picat prizonier la ruşi şi a fost internat, în timpul din urmă, în Skubolew, Rusia. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Pustina Bazar, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „George Bazar din Broscăuţii Vechi a fost înrolat, în august 1914, cu ocazia mobilizării generale, la oaste. El a picat prizonier la ruşi şi a fost internat, în timpul din urmă, în Skubolew, Rusia. Acolo ar fi murit, în iulie 1919, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Paustina Bazar, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”. „Gheorghe a lui Iftemi Sidor, născut în Broscăuţii Noi, la 22 martie 1885, să fi murit la anul 1916, în Katarinburski Uest, gubernia Peromski, în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Nastasiei a lui Gheorghe Sidor, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”. „Petru a lui Grigori Neagul, născut în Broscăuţii Vechi, la 29 iunie 1885, a luat parte, ca participant al războiului universal, la luptele în Carpaţii ungureşti, după Paştele 1915 şi să fi murit aici, pe la acest timp, după cum s-a aflat. Din acest timp, lipeşte orice veste de la dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Neagul, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[14]. „Manoli a lui Policarp Ilica, născut în Broscăuţii Noi, la 28 februarie 1885, ar fi murit la Petro Pavlewsk, guvernământul Omsk, în Siberia, în 9 iunie 1919, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Paraschivei a lui Manoli Ilica, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Flondor Iancu Dr., Strojineţ, (Strojineţ, Broscăuţii-Vechi)”[16].

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării: în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive – Adam Corduban la Broscăuţii Noi, Ecaterina Melniciuc la Broşcăuţii Noi”[17].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[18], următorii învăţători şi învăţătoare: Ilică Paraschiva, comuna Broscăuţii Vechi, Centru, jud. Storojineţ, media 7,91; Popescu Octavian, comuna Broscăuţii Vechi, Tăbărişte, jud. Storojineţ, media 8,20; Tanasiciuc Profira, comuna Broscăuţii Vechi, Tăbărăşti, jud. Storojineţ, media 7,08”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 442

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 20, 1876 p. 73, 1907 p. 141

[3]  VASILE BUMBAC, Schiţe de escursiuni făcute prin Bucovina în feriile de vară ale anului 1888, în „Revista Bucovinei”, Anul IV, nr. 4 / 15 Februar 1889, pp. 12, 13

[4] DEŞTEPTAREA, Nr. 25/1903, p. 3

[5] Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul I, duminică 21 octombrie stil noi 1906, p. 4

[6] Apărarea Naţională, Nr. 32, Anul II, duminică 28 aprilie stil nou 1907, p. 3

[7] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 20

[9] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 16, Anul I, 12 august 1911, p. 183

[10] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 17, Anul I, 15 septembrie 1911,  pp. 204-206

[11] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 22, 4 ianuarie 1911, pp. 275-277

[12] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 9, Anul III, 12 noiembrie 1913, p. 141

[13] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 14, Cernăuţi 21 aprilie nou 1921, pp. 171-173

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 6, Cernăuţi 21 februarie nou 1921, pp. 61-64

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[18] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552