Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Corovia

commons.wikimedia.org

COROVIA. Un laz „numit Onica”, aflat la confluenţa pâraielor Pietrosul şi Corovia este menţionat în hotarnica Mihalcei din 4 octombrie 1732, ca moşie a mănăstirii Puna.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Corovia „34 – toată suma caselor”, însemnând 9 scutelnici ai paharnicului STURZA (Ion sin TOADER, Grigoraş brat ego, Dumitraşcu brat ego, Toader rus, Andrei CIUMAK, Ion CIMPOEŞ, Gavril zet CIMPOEŞ, Vasile CHIPER şi Vasile HALUNGA), 13 scutelnici a starostelui cernăuţean HERESCU, fratele episcopului de Rădăuţi (Georgii zet HALUNGĂI, Neculaiu dohotar, Ştefan sin rotar, Toader sin GABUR, Andrieş zet HALUNGEI, Ion zet PĂLADE, Toader HALUNGA, Pălade sin GORCEA, Vasile merticar, Andrei rotar, Sandul a babii, Tudose rus şi Mihălache rotar), 6 scutelnici ai capichihaii (Ion sin rotar, Simion SPÂNU, Grigoraş rus, Tănasă sin GABOR, Neculaiu rus şi Ion MANEGA), 3 scutelnici ai mănăstirii Putna (Ion morar zet PEPELE, Georgii HALUNGA prisăcar şi Iftemii GABUR) şi 3 scutelnici ai paharnicului LIMBO ( Ursul CIOLAC, Ştefan brat Andrieş şi Petre rus).

1774: Aflat pe pârâul Corovia, mai jos de Mihalcea, între Cuciurul Mare, Voloca, Molodia şi Ceahor, în sud-estul Cernăuţilor, satul Corovia avea, în 1774, 29 familii ţărăneşti, numărul lor sporind la 32, în 1775, şi la 170, în 1784.

În 1843, biserica Sfântul Mihail din Corovia, înălţată, în 1818-1822, de Petru GABORA, şi sfinţită în 1824, cu 932 enoriaşi, era slujită de preotul administrator Petre VORONCA. În 1867, a fost ridicată o biserică nouă, hramul fiind schimbat (Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril). În 1876, cei 1.274 enoriaşi erau păstoriţi de parohul Ştefan NICHIFOROVICI. În 1907, paroh era Nicolai MITROFANOVICI, născut în 1840, preot din 1873, paroh din 1886, cantor fiind, din 1878, Ieremie BUZDUGAN, născut în 1851.

1857: În Corovia funcţiona, din 1857, o şcoală cu 4 clase[2], ceea ce înseamnă 4 x 30 = 120 şcolari.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[3].

1907: „Duminică, 28 mai, la oarele 11 a. m., a fost dl Cuparencu, candidat de deputăţie ţărănească, la Corovia şi, înaintea unui public numeros numai de 13 oameni, şi-a dezvoltat, a doua oară, programul său, însă oamenii nu prea credeau în vorbele sale amăgitoare şi se uitau unul, la altul, şoptindu-şi la urechi: „Oare să nu fie dl acesta cumva surd, de răcneşte aşa de tare?”. Norocul domnului deputat ţărănesc a fost un om, adus anume cu sine până la jităria satului, de unde, apoi, venind pe jos la adunare, a intrat tocmai în momentul critic, când corovienii porneau spre uşă, să meargă pe acasă, sătui de atâtea făgăduinţe seci şi fără rost. Dl candidat, văzând pe bietul om, îl salută şi, şiret la cap, ca să nu-l priceapă oamenii, îi zice: „Bine c-ai venit, ia spune dumneata acestor oameni cine-s eu, deoarece dumnealor au auzit numai rău de mine; spune-le, te rog, tot ce ştii, iacă, eu merg afară”. Şi credeţi că dl candidat a mers afară ? Nu, s-a temut să nu spună adevărul despre dânsul şi n-a ieşit afară, măcar că cuciureanul era adus anume cu sine. Acesta se scuză, că n-a abătut anume prin Corovia, ci nevoia a voit, că-n zori de zi, i-a fugit un cal, apucând câmpii şi el, luându-se după cal, l-a aflat aflat în Corovia. Atunci îl întreabă un corovian mai hazliu: „Cum aşa, tocmai aici, la adunare, l-ai aflat? Îi gras şi face mult?”. „Da”, răspunde cuciureanul şi, râzând, arată cu degetul spre cal… „Şi face mult, o sută de lei”. „Bravo!”, strigă oamenii şi cu aceasta au început a ieşi afară, căci le era lehamete de atâta glumă, iară dl candidat privea pe urma lor, cum mergeau repede, parcă spaima pădurii îi păştea din urmă. Corovieni, fiţi pe pază, fiindcă acest domn, ce îmblă stingher ca cucul, îi părăsit de toţi românii, n-are pe nimeni, să nu vă aibă nici pe voi!”[4]. „Înaintea a vreo 100 poporeni, şi-a dezvoltat dl consilier Dr. Constantin Isopescul-Grecul, în 5 aprilie, programul de deputat, în comuna Corovia. Dl Isopescul a fost viu aclamat şi întreaga adunare s-a exprimat definitiv contra candidaturii dlui Cuparencu. Adunarea a primit cu însufleţire candidatura dlui Dr. IsopesculGrecul”[5]. „În scopul zidirii casei naţionale din Broscăuţii Noi, s-au îndurat de au colectat şi chiar singuri au ajutat următorii domni şi doamne: Lista Nr. 13, încredinţată onoratei societăţi academice „Dacia”: Domnişoara Maria Zazonti, învăţătoare în Corovia 1 coroană, dl Loghin Costantin, gimnazist superior 1 coroană, părintele Nicolai Mitrofanovici, paroh în Corovia 10 coroană, domnişoara Fevronia Mitrofanovici, 8 coroane”[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Corovia, comună rurală, districtul Cer­năuţi, aşezată pe valea pârâului cu acelaşi nume, afluent al pârâului Derehlui, între comu­nele Ceahor şi Voloca. Suprafaţa: 11,02 kmp; po­pulaţia: 1.481 locuitori, parte români, parte ruteni de religie gr. or. Este aşezată lângă drumul principal Cernăuţi-Siret, din care pleacă 2 drumuri districtuale, unul la Mologhia şi altul la Voloca; nu departe e şi linia ferată Cernăuţi-Hliboca. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Această localitate s-a înfiin­ţat pe teritoriul comunei Cuciur-Mare şi aparţinea, la 1776, mănăstirii Putna. La 1497, regele polon Albrecht făcu aci revista ar­matei sale şi, la 1581, a fost loc de luptă cu tătarii. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea vite­lor. Comuna posedă 760 hectare pământ arabil, 109 hectare fânaţuri, 14 hectare grădini, 151 hectare islaz, 14 hectare pădure. Se găsesc 91 cai, 488 vite mari, 564 oi şi 303 porci. Corovia, pârâu, izvorăşte de sub dealul Spasca, în apropierea comunei Mihalcea, şi, alimentat de pârâiaşele Spasca, Cecina, apoi Camena şi Vâlcoveţul, se varsă în pârâul Derehlui, lângă comuna Co­rovia, districtul Cernăuţi”[7].

1910: Sat în toatalitate românesc, şi în 1910, Corovia avea, în 1890, 1.481 locuitori. Primar era Vasile Chiperi, paroh – Nicolai Mitrofanovici, învăţător – Dionisie Paulovici, iar cantor bisericesc – Ieremie Busdugan. „Domnul preot Mihai Dolinschi din Frătăuţul Vechi a fost numit paroh la Corovia”[8].

1914: „Viena, 24 august (K.B.). Atacul unei armate ruseşti de 20.000 de oameni, în partea cea mai mare călăreţi, asupra graniţei Bucovinei… Lumea agitată se îngrămădea pe la trăsuri, întrebând mirată: „Ce se întâmplă?”. „O început bătaia”, răspundeau femeile prin plâns. Ruşii intrară în Boian şi se apropiau spre Mahala. Pe la 10 ceasuri, toloacele oraşului erau pline de trăsuri ţărăneşti. Multe dintre ele apucară spre Corovia, Ceahor sau Voloca, unde aveau neamuri sau cunoscuţi. Ceilalţi rămâneau în voia întâmplării. De pe dâmburi, se desluşeau înfiorătoarele bubuituri de tunuri, iar cei cu ochi mai buni vedeau focul şrapnelelor şi al granatelor, crăpând pe coasta dintre Boian şi Mahala. Lupta fierbea pe întreaga întindere dintre Boian şi Toporăuţi”[9]. „La Mahala, Corovia, Cuciur, Nepolocăuţi şi Stroinţa au avut loc, în zilele de 11 şi12 septembrie, lupte între câteva detaşamente ruseşti şi austriece… Armata rusă s-a fortificat la Mihalcea şi Camenca… Ca comandant rus al oraşului Cernăuţi a fost numit Navrotzchi, în locul căpitanului Korabuki”[10].

1914-1918: Au depus obolul de sânge pentru Bucovina „infanteristul Dumitru Bogdan, Corovia, Regimentul 22, rănit”[11]; „Dimitrie Bolesiuc, fiul lui Ion, născut la 18 mai 1879, în Ceahor, în timpul din urmă domiciliat în Corovia, a fost înrolat, la începutul războiului, în Regimentul 58 Infanterie şi a a luat parte la luptele în contra ruşilor, în Galiţia. Acolo ar fi murit, în toamna anului 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Dochiţa Bolesiuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[12]; „Simion Bolesiuc, fiul lui Ion, născut la 18 mai 1879, în Ceahor, la timpul din urmă domiciliat în Corovia, a fost înrolat, la începutul războiului, în Regimentul 58 Infanterie şi a luat parte la luptele în contra ruşilor, în Galiţia. Acolo ar fi murit, în toamna anului 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Dochiţa Bolesiuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[13]; „Ioan a lui Procopie Pisariuc, născut în Corovia, la 3 iulie 1879, ar fi murit, la o săptămână înaintea Paştelui ortodox 1919, în Petro-Pavlosk, Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Alexa şi Toader a lui Procopie Piusariuc şi a soţiei dispărutului, Aniţa Pisariuc a lui Ion, născută Deliţoi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[14]; „Toader a lui Ilie Babii, născut în Corovia, la 1 august 1888, a plecat, în 11 noiembrie 1914, la război şi, de atunci şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Samfirei Babii, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15]; „Lazar a lui Kozma Holunga, născut la 20 aprilie 1889, gospodar, cu ultimul domiciliu în Corovia, a fost mobilizat, în august 1914, la serviciul militar şi ar fi murit, în octombrie 1914. De la 16 octombrie 1914, lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Holunga, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[16].

1916: Printre „Soldaţii de la Arbeiter Abtig I/41” (geniştii), care au contribuit la ajutorarea camarazilor invalizi şi a orfanilor de război, se numără şi „Fleondra Lazăr, Corovia, 1 coroană”[17].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Cernăuţi făcea parte, ca locţiitor, „Vasile Nichită, agricultor Corovia”[18].

1920: „Deriziune de expropriere No. 109/20. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Cer­năuţi, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 437, Corovia, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 10 ha 20 a 30 mp, proprietatea Fondului bi­sericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[19].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[20], următorii învăţători şi învăţătoare: Istrate I. Gheorghe, comuna Corovia, jud. Cernăuţi, media 8,83”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 380

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 14, 1876 p. 23, 1907 p. 50

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Apărarea Naţională, Nr. 33 şi 34, Anul II, sâmbătă 4 mai stil nou 1907, p. 3

[5] Apărarea Naţională, Nr. 26, Anul II, duminică 7 aprilie stil nou 1907, p. 2

[6] Apărarea Naţională, Nr. 68 şi 69, Anul II, duminică 15 septembrie stil nou 1907, p. 5

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 73

[8] Revista Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 2, Anul I, 7 decembrie 1910, p. 14

[9] Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914

[10] Ce se petrece la graniţă, „Adevărul” din 2 septembrie 1914

[11] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 10, Cernăuţi 22 martie nou 1921, pp. 112-117

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[17] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[20] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cornu Luncii

Cerbul din Cornu-Luncii (ritual închinat Timpului, deci Creatorului)

CORNU LUNCII – STELENEŞTI. Numit, până în 1775, când a fost rupt în două de graniţa Bucovinei, Stanileşti, Stenileşti sau, mai în vechime, Stăniga, pentru că pe vatra lui se afla „biserica de la Sluga Stan”, din lemn, menţionată, în 11 iulie 1428, printre primele 50 de biserici din „ţinutul Sucevii”, închinate, de Alexandru cel Bun, mănăstirii Bistriţa, Cornu Luncii are o istorie adevărată abia din 1775, deşi are parte de atestare documentară încă din 16 februarie 1424, când Stăniga intra în uriaşul patrimoniu latifundiar al popii Iuga, fratele lui Sluga Stan Fultic, dar şi al lui Nan. Ca punct vamal moldovenesc, situat pe hotarul moşiilor Mălini şi Băişeşti, Cornu Luncii, chiar şi ca reşedinţă de subprefect al judeţului Suceava, nu are, până în 1919, decât câteva case pe hotarul Mălinilor şi alte câteva pe hotarul Băişeştilor. Comuna actuală umple acea „ţară a nimănui”, pe care o reprezintă graniţa între două state, România şi Austria, fiind, de fapt, o creaţie a reformei agrare interbelice.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Sasca, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „38 – toată suma caselor”, însemnând 20 scutelnici ai banului Ştefan Sturza, 6 femei sărace, 3 nevolnici, 5 case pustii şi 4 birnici.

1847: „Zastavna” de la Cornu Luncii este amintită ca loc de trecere în Moldova şi în 25 aprilie 1847. Dar Cornu Luncii, după cum rezultă dintr-o scrisoare a lui Kogălniceanu, din 1949, era „zastavna” românească, cea austriacă fiind numită Băişeşti: „Paris 18/26 iulie 1849 / Cu multă fiească plecăciune vă sărut mâinile, babacă. Ieri am primit baniii ce-i aşteptam de la Moldova. Astăzi, miercuri, te înştiinţez că, în patru zile, adică duminică, mă pornesc negreşit din Paris şi că, prin urmare, după cincispre­zece zile, cel mult, voi fi la graniţă. Vroiesc însă ca îndată să intru în Moldova; prin urmare, ai bunătate de a stărui ca să se trimită poruncă la graniţa Mihăilenii şi Cornuluncii, ca să am slobodă intrare în ţară. Îţi însemnez aceste două graniţe, fiindcă nu ştiu încă pe la care voi trece. Dacă poţi, ai bunătate de a-mi scrie câteva cuvinte, la Lemberg, poste-restante, înştiinţându-mă dacă am voie să intru în ţaară sau ba. Fiindcă, dacă este ca să mat aştept încă în străinătate, prefer să aştept în Lemberg, decât în Cernăuţi. Acest răvaş îl aştept dar de la dumneta în Lemberg neapărat. / Sărutându-ţi dar mânile şi bucurându-mă de a vă vedea în curând, sunt a dumneavoastră / plecat fiu / M. Kogălnicean”[2].

1855: „Nimica nu e mai frumos şi mai pitoresc decât şoseaua care, pornind de la frontiera Cornu Luncii, merge, pe malurile Moldovei, întâi pe la poalele munţilor, până la oraşul Gura Homorei, apoi, prin mijlocul lor, parcurgând Bucovina, de la Est, la Vest, până ce se pierde în Carpaţii Transilvaniei. Şoseaua, de la Gura Homorei, în sus, este o capodoperă: mergând pe valea Moldovei, care curge cu un caracter impetuos şi sălbatic, ea este silită să-şi facă drum prin munţii cei mai groşi şi să treacă, până la Câmpulung, de multe ori Moldova, încoace şi încolo. Călătorul nu se poate sătura, privind munţii între care se află. Varietatea stâncilor ce schimbă de formă în fiecare minut, Moldova care se grăbeşte cu violenţă şi vuiet a intra în adevărata sa patrie, în România liberă, vălişoarele ce se ivesc şi re-dispar cu iuţeală, orăşelele frumoase, toate acestea, împreună cu un aer subţire şi curat, încântă simţurile şi înalţă cugetul”[3].

1855: În Direcția de construcție militare a frontierei, la Băişeşti (Cornu Luncii) era numit inspector Doctorul în Medicină şi Chirurgie Johann Hoffmann, specialist în oftalmologie şi obstretică[4].

1867: „Era în ziua de Sfântul Gheorghe, când logofătul Neculai Canta chemă pe fiul său, Matei, spre a-i vesti că-i dă în stăpânire moşia Horodniceni. Darul părintesc aprinse mândria acestui tânăr, de care se zice că era foarte pornit şi aprig la fire. În acea zi, mai neastâmpărat decât oricând, el porunci să-i pună şaua pe o rândunică de cal şi luă drumul ce duce la Cornuluncii, hotărât de a pildui cu multă asprime pe căpi­tanul acelui punct (puntul de vamă – n. n.), care, într-o împrejurare, îl cam supărase. Că­pitanul, om cuminte, cum prinse de veste, pentru a scăpa de ru­şine numele său de oştean, o luă la sănătosa peste brazdă. Feciorul de boier, înfuriat că nu l-a putut căpăta, îşi întoarse atunci toată mânia asupra neas­tâmpăratului său de cal şi po­runci la nişte oameni ca să-l bată la falangă. Acăstă întâmplare ciudată, în felul ei, ne aminteşte firea cea înţeteptă a lui Nicolai Mavrogheni, care, în loc de a-şi bate calul, îl cin­stise cu rangul de mare spătar, ca boerii să vadă şi să priceapă. Viind Matei Cânta, de la Cornuluncii, se aşezară toţi la masă, cu multă veselie, şi pompă, cum nu mai văd azi ochii, mai ales că se nimeri a fi, în acea zi, şi mitropolitul acolo. Pe atunci, Horodnicenii vedeau tot feţe alese… de câte ori sărbătorit-au pe Mihai Vodă acele curţi, unde se adăpostesc azi viţeii… După masă, parte din boieri se coborâră în grădină, pentru aer. Matei Canta, cu sora lui, Elena, şi cu Doamna Pro­fira Canta, ce-i era cumnată după fratele lor, Dimitrie, se urcară într-o luntre, pentru a se plimba pe râmnic, mai ales că se nimerise a fi o zi de tot frumoasă; Matei, care ducea luntrea, nebunetec cum era, cercă a se prinde cu mâinile de un podeţ, pe sub care treceau; lun­trea se cumpăni şi cu toţii că­zură în apă. Cel dintâi ajutor ce li s-a putut mai în grabă da, a fost de a li se arunca o funie. Doamna Canta, a căreia fustă şi îmbrăcăminte de mătase o mai ţinuse deasupra apei, prinzându-se cu mâinile de funie, scăpă la mal. Elena, însă, care, în cădere, n-avuse timp nici de a se gândi, cuprinsă de apă, ca şi de spaimă, se cufundă, cât ai clipi din ochi; în zadar cer­cat-a fratele ei, ca să-i vină în ajutor, căci şi el pierzându-şi cumpătul, s-a făcut nevăzut. Bă­trânul Canta, care, de pe mal, privind cu grozăvie cum i se îneacă copii, striga ca un ieşit din minţi: „Fii bărbat, Matei!”, dar nenorocitul, învârtojându-se, ieşi în trei rânduri deasupra apei: trei clipe de agonizare, în care omul îşi trăieşte de trei ori viaţa, se duse şi apoi apa îl acoperi, iar glasul de tată nu mai străbătea adâncul morţii… Erau pe atunci nişte robi ţigani, iar unul dintre ei, sărind în râmnic, se cufundă de câteva ori de-a rândul; în urmă, tăindu-l răcoare apei, nu se mai poate ţine şi, cu toată ameninţarea şi cu totă străşnicia cuvântului,  cu care Canta îi poruncea: „Cufundă-te ţigane, îneacă-te, ţigane!”, el ieşi la mal. Iubirea de viaţă mişeleşete pe rob… şi-n adevăr, ce era atunci un ţigan înecat? Toată lumea era în picioare; căngi, aduse în grabă, căutară, de-a lungul şi de-a latul, tot râmnicul, a fostcercetat şi potricălit la fund; fel şi chip s-a căutat; abia după vreo trei ceasuri, înecaţii au fost găsiţi, ţinându-se unul de altul. Toate ajutoarele întrebuinţate în asemenea împrejurări au rămas zadarnice; deşi  nobili… n-au învins. Deocamdată, rămăşiţele lor au fost duse şi aşezate în florărie. Se zice că, venind acolo mitropolitul Veniamin şi cău­tând la ei, cu lacrimi în ochi, a mustrat amar pe logofătul Canta, zicându-i: „Priveşte, Nicolai! Ţi-ai făcut lac de înecat copiii”; apoi, uitându-se lung la dânşii, a mai adăugat cu descurajare: „,Ia nişte suflete pierdute!”. Îndată după îngroparea lor, nenorocitul Canta a pus oamenii de i-au tăiat râmnicul, ce-l făcuse cu zile de boeresc, pentru ca să-l plătească cu zile boiereşti, cu zilele copii­lor săi, şi cum să nu se înece ei, când râmnicul era sporit cu lacrimele celor care-l să­paseră?”[5].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[6].

1870: Prin ordinal Ministerului de finanţe Nr. 82 din 5 iunie 1870, „Birourile vamale secundare de Clasa I, Novoseliţa, Zurin și Baişeşti din Bucovina sunt autorizate, în sensul prevederilor legale existente, pentru taxarea băuturilor distilate care ies din ţară prin biroul vamal respective, cu restituirea taxei de consum”[7]. Acest drept de încasare a taxelor vamale era întărit, în 16 iunie 1898, prin Ordinul Ministrului cezaro-crăiesc de finanţe Nr. 107[8]. „Pentru vamă, principalul birou vamal se află la Cernăuţi, apoi la 7 birouri vamale secundare în Novoseliţa, Zurin, Sinăuţi, Iţcanii Noi, Bosani, Băişeşti și Gura Negri”[9].

1885: O şcoală cu 3 clase funcţiona, la Băişeşti, din 1885[10].

1898: „Cornu Luncei, punct vamal în comuna Mălini şi reşedinţa plăşei Moldova de sus. Pe aci se trece la Umor – Câmpu-Lung în Bucovina. În jurul vamei sunt 4-5 case, din care una serveşte de reşedinţă sub-prefectului plăşei Moldova de sus”[11].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cornul Luncei  sau Stănileşti, moşie, cu administraţie specială, districtul Gurahumora. Suprafaţa: 3,99 kmp; populaţia: 38 locuitori, în majoritate români. Are un oficiu vamal; ţine de şcoala şi biserica din comuna Băeşeşti, de care depindea, odată, moşia”[12].

1912: „Asociaţia silvică jidovească din Cornu Luncii a dobândit patronatul din Baiaşeşti, în urma cumpărării unei moşii în acea comună”[13].

1918, noiembrie 10: „Pe la ora 10, am sosit la Fălticeni. Am fost conduşi la prefectură. Curtea era plină de lume, la fel şi vestibulul şi scă­rile, încât abia ne puteam strecura. În salon, ne aştepta un general român, înconjurat de mulţi ofiţeri şi lume civilă. Era generalul C. Neculcea, cu statul său major, şi prefectul Leca, cu persoanele oficiale. După ce ne-am postat întreaga delegaţie, faţă în faţă cu grupul care înconjura pe generalul Neculcea, s-au făcut prezen­tările şi am predat în mâinile generalului plicul cu moţiunea. Generalul, într-o atmosferă solemnă, a deschis plicul, şi, până ce citea conţinutul lui, din ce în ce mai emoţionat, toate privirile întregii asistenţe erau aţintite asupra hârtiei din mâna lui. În momentul când a terminat cu citirea şi ochii lui s-au ri­dicat înspre noi, profesorul Catrenciuc a luat cuvântul şi a tălmăcit, cu graiu viu, cele cuprinse în moţiune. După aceea, a urmat cuvântarea generalului către delegaţie, comunicându-ne, la sfârşitul cuvântării, că îndată va transmite moţiunea guvernului, la Iaşi. Când am coborât scările prefecturii, era adunată o lume imensă. În faţa edificiului ne aştepta armata, cu muzică, şi, de-a lungul străzii erau grupate toate şcolile, cei mai mulţi dintre elevi având în mână câte un drapel micuţ. După ce s-a format un convoi, în frunte cu drapelul de pe camion şi cu muzica militară, am plecat în faţa bisericii, unde s-a ţinut, sub cer liber, un Te Deum, urmat de mai multe vor­biri. Entuziasmul era de nedescris. Însă el şi-a ajuns culmea la banchetul ce a urmat, unde discursurile ce se ţineau nu mai erau în cadre ceremoniale, ci fiecare orator lăsa frâu liber sentimentelor, atâta timp înăbuşite. După banchet, toată lumea a trecut în casele primarului Tatos, unde s-a petrecut şi au dansat doamnele din elita oraşului, cu feciorii câmpulungeni. În decursul după-amiezii generalul Neculcea mi-a comu­nicat că guvernul de la Iaşi a luat act de moţiune şi că, în satisfacerea cererii populaţiei din Bucovina, armata română va oc­cupa Bucovina chiar în dimineaţa zilei următoare. Ne-am înţeles ca delegaţia să se reîntoarcă imediat şi să avizeze pe preoţii tuturor comunelor prin care vor trece, ca să facă pregătirile necesare pentru primirea armatei. Seara, am fost invitatul prefectului Leca, unde, în decursul mesii, a sosit, în faţa casei, spre a-şi lua rămas bun de la prefect, delegaţia, însoţită de aproape întreg oraşul, cu muzică şi cu torţe. Populaţia a condus apoi delegaţia până la ieşirea din oraş. Ordinul de plecare a fost fixat pentru ora şase dimineaţa, de comandamentul brigăzii. Până ce ne adunăm în birourile comandamentului, a venit vestea că guvernul Marghiloman a fost schimbat cu un guvern general Coandă. În faţa comandamentului erau deja adunate unităţile militare. Era format un detaşament, compus din trupe ale Regimentului 16 Infanterie, cu câteva secţii de mitraliere, din jandarmerie şi din grăniceri. Un escadron din roşiori ai Regimentului Nr. 3, a plecat deja, pe la ora 4, înainte. Toate aceste trupe au fost îmbarcate în vreo 20-25 ca­mionete militare. În vreo câteva automobile au luat loc generalul Neculcea, cu statul său major, cum şi prefectul Leca, care ne-a însoţit o bucată de drum. După noi, urmau trupele. Automobilul generalului, în care mă aflam, împreună cu prefectul, a păşit pe pământul Bucovinei. Era prea mare emoţia tuturora, încât ca ea să poată fi descrisă. Am ajuns în Cornu Luncii, de unde plecasem, înainte cu o zi. Poporul, în frunte cu preotul, ne aştepta în marginea comunei. Oamenii plângeau de bucurie. Îmi reamintesc că, de multe ori după aceea, când mai târziu mi-a fost dat să intru, ca ostaş al armatei române, la Cluj şi în oraşele de-a lungul nordului Ardea­lului, unde se făceau armatei primiri grandioase, mă gândeam, în mine, că, dintre toate aceste momente înălţătoare, cele care au pătruns mai adânc în suflet, a fost prima primire, făcută armatei române la Cornu Luncii. În aceiaşi zi, am ajuns până la Gura Humorului. A doua zi, dimineaţa, trupele au fost îmbarcate înfr-un tren şi s-a continuat drumul, până la Câmpulung, unde am ajuns la ora 11. Mă simt prea slab, pentru a fi în stare a încerca să descriu entuziasmul populaţiei din Câmpulung şi scenele ce s-au petrecut acolo. Ca prin vis văd înaintea ochilor mei hora câmpulungenilor şi a armatei, în mijloc cu generalul Neculcea. O parte din trupe, în decursul după-amiezii, a continuat drumul, până la Vatra Dornei. Tot în aceeaşi zi, întreaga Divizie a 7-a se afla în marş, prin toate părţile Bucovinei”[14].

La Cornu Luncii s-au născut medicul Irimie BISTRICEANU (25 aprilie 1896) şi prozatorul Constantin BLANARU (14 februarie 1940).

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 345

[2] Kogălniceanu, M., Scrisori / 1834-1849, Bucureşti 1913, p. 230

[3] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314

[4] Schematismus des Österreichischen Kaiserthumes, Wien, mai 1855, p. 718

[5] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 169-171

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] Austria, Nr. 26, anul XXII, Viena 25 iunie 1870, p. 498

[8] Woestyne, Adolphe de Plason de la, Recueil dest Traités et Conventions conclus par L’Autriche-Hongrie avec les Puissances étrangères, Vienne 1904,, p. 189

[9] Schmedes, Carl Ritter von, Geographisch-statische uebersicht Galizien und der Bukowina, Lemberg 1869, p. 181

[10] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 52, 1876 p. 54, 1907 p. 93

[11] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucureşti 1894, p. 82

[12] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 72

[13] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii,  în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9

[14] Roşu, Traian, Amintiri în legătură cu Unirea Bucovinei şi intrarea Armatei Române, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii / 1918, Cernăuţi 1938, pp. 352-366

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Corlata

CORLATA. Una dintre „ocinile lui Corlat” de pe valea Moldovei, singura care-i mai păstrează numele, Corlata, împărtăşeşte, din 13 septembrie 1473, soarta Berchişeştilor, cu care se şi contopeşte, mai ales după anul 1577, când ambele ajung sub stăpânirea călugărilor de la Moldoviţa. „La 1577, Februarie 5, mănăstirea Moldoviţa din Bucovina cumpără a 8-a parte din moşia Corlata, din ţinutul Sucevei, de la Ioan Isăcescu”[1], strămoşul ctitorului mănăstirii din Ilişeşti.

1762: Între anii 1762-1772, se stabilesc la Corlata ardelenii Toma TRINŞAN (Bârgău), Ion MINTEAN (Mintiu), Axentie BUBURUZĂ (Bârgău), Vasile DONISĂ (Rodna), Sava MĂGARIU (Leşu Ilvei), Vartolomei HUSAR (olar din Leşu Ilvei), Damian MORARIU (Leşu Ilvei), Vasile VOLA (Leşu Ilvei), Valentin VARGĂ (Rodna), Ion BÂRGĂUAN (Leşu Ilvei), Gavril PERSIEC (străbunul neamului Piersic, din Leşu Ilvei), Vasile şi Iacob BARTOŞ (Bârgău), Alexie, Simion şi George SAMSON (Leşu Ilvei), Filip MINTEAN (Mintiu), Ioniţă BORŞ (Bârgău), Ioniţă BUDU (Bârgău), Maftei BÂRGĂUAN (Bârgău), Petru, Florea şi Axenti BUBURUZĂ (Bârgău), Nicolae CONDREA (Bârgău), Ioniţă IANUŞ (Ilva Mică), Constantin ŞTEFAN (Ilva Mică), Vasile ŞOBREA (Ruşii Bârgăului), Andrei SERITON (Ruşii Bârgăului), Ursu FARINOI (Rodna), Vasile MORARIU (Leşu Ilvei), Mihai VOLA (Leşu Ilvei) şi Ilie CONDREA (Bârgău).

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Corlata, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „41 – toată suma caselor”, însemnând 7 femei sărace, 1 ţigan, 1 nevolnic, 1 dascăl, 2 case pustii şi 34 birnici.

În 1774, Corlata avea 34 familii, 32 familii fiind, deci, provenite din Ardeal iar 2 familii fiind cele ale preotului şi cântăreţului bisericesc, numărul familiilor scăzând, în 1775, la 1 popă şi 25 ţărani, dar ajungând, în 1784, la 60 de familii, după colonizarea, din 1778, cu alte 12 familii de emigranţi transilvăneni, şi anume: George, Iosif şi Ioan ZABUDAŞ (Bungard pe Someş), Ion ARDELEAN (Cuşma, Năsăud), Andrei TRIFAN (Chiochiş, Năsăud), Mihai MICULĂ (Şieuţ, Cluj), Dumitru RUSU (Şieuţ, Cluj), Simeon BOCA (Şieuţ, Cluj), Simeon ONUŢ (Şieuţ, Cluj), Lazar BURTĂ (Şieuţ, Cluj). Lupu TRIFAN (Şieuţ, Cluj) şi Ilie ILOVAN (Şieuţ, Cluj).

1785: Intenţionând să colonizeze, pe moşia Vorniceni, 120 de emigranţi secui, cu câte o taxă de 2 florini şi 30 cruceri de persoană, mănăstirea Slatina a constatat că locuitori „din Câmpulung, Vama şi Corlata şi-au întemeiat culturile de vară acolo şi au cosit iarba”[3], fără să contribuie la bunăstarea bunului Dumnezeu pe pământ cu nimic.

1788: Hacquet călătoreşte şi spre celelalte slatine, inclusiv Slatina Mare, care avea să se numească, mai târziu, Cacica, descrie rafinării austriece, îl menţionează pe funcţionarul de la Cacica, „slujbaş al minelor din Ungaria”, care se ocupa de „supravegherea acestor instalaţii de fierbere şi de evaporare”, apoi menţionează o ispravă a haiducilor lui Ivan Darii: „Cu câteva zile, înainte de sosirea mea, fusese, aici, un atac al unei bande de tâlhari, care au jefuit o casă mai izolată şi au maltratat femeile ce se aflau în ea. Stăpânul casei, din fericire, nu se afla acolo, căci planul lor era să-l ucidă”[4]. „De la Ilişeşti, înaintând, mai departe, spre sud, unde se ajunge la punctele de graniţă Corlata şi Capu Codrului, am găsit, la trecerea mea prin această ţară, avanposturile corpului austriac, în palăncile şi întăriturile care apărau, aici, o cale de comunicaţie secretă, care ducea, din Transilvania, tot mereu prin munţi, până în Galiţia (N.N.: este vorba de „drumul sării”, cum a rămas cunoscut, care venea, dinspre Bistriţa, pe Tihuţa, prin Vatra Dornei, Câmpulung, Gura Humorului şi Păltinoasa, apoi, prin Cacica, Solca, Horodnic şi Vicove, ducea la Cernăuţi), în care voiau să năvălească turcii, care înaintaseră până la Baia”.

În 1843, biserica Sfântul Mihail din Corlata, cu 310 enoriaşi, înălţată în 1777, restaurată în 1826 de Matei CĂPITANUL, avea postul de preot vacant. În 1876, când biserica din Corlata era filială a comunei bisericeşti Berchişeşti şi Corlata, cu 1.739 enoriaşi, paroh era, ca şi la Berchişeşti, Mihail IEREMIEVICI, născut în 1826, preot din 1850, paroh din 1853. În 1907, biserica poartă hramul Sinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, paroh fiind acelaşi Mihail Ieremievici, cantot fiind, din 1900, Anania VELEHORSCHI, născut în 1873.

1848: În „Lista plângerilor depuse, în 1848, de către parlamentarii bucovineni ai Reichstagului, în numele comunităților bucovinene” fac parte şi revendicările „842. Simon Butta, de la Korlata, de același parlamentar. Petiție pentru restituirea pământurilor Corlatei din Băişeşti. / 850. Comunitatea Korlata, de același parlamentar. Petiție pentru alocarea pășunilor forestiere și a lemnului de foc”[5].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[6].

1879: Obiceiul fecioresc al „Berii” sau „Berenului” se practica, la Corlata, după afirmaţia lui Simion Florea Marian, care se baza pe spusele lui George Tomoiagă din Corlata, „în lăsatul securilor”, petrecerea cu lăutari fiind organizată de „doi inşi aleşi din mijlocul lor, care se împuternicesc apoi de către ceilalţi ca să strângă şi să privegheze „cinstea” adusă de fete, să conducă Vergelul, să primească şi să cinstească oaspeţii, să păstreze ordinea cuvenită, în scurt, să caute ca întreaga petrecere să fie în cea mai bună rânduială”[7].

În 1890, Corlata avea 679 locuitori, primar fiind Ioan Buta, iar învăţător – Vasile Clipa, deşi şcoala din Corlata, cu 2 clase, urma să fie deschisă din toamna anului 1891[8].

1907: „Biroul prezidiul c. r. al guvernului ne comunică incursele, până în 17 Decemvrie 1907, pentru sătenii bântuiţi de foc din Badeuţul românesc, şi anume: comuna Corlata, din propriile mijloace, 20 coroane”[9].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[10], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la corlăţeanul Tanasi MAZERE (30 ani în 1914).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Corlata, comună rurală, districtul Gurahumora, aşezată pe pârîul Drăgoeşti, între comunele Stupca, Berchişeşti şi Dragoeşti. Suprafaţa: 5,79 kmp; popu­laţia: 679 locuitori, în majori­tate români de religie gr. or., res­tul germani şi puţini izraeliţi. Prin drumuri comunale, este legată cu comunele învecinate, pre­cum şi cu drumul districtual Su­ceava – Gurahumora, ce trece prin apropiere. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică filială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, atenenţă a parohiei din Berchişeşti. Făcea, odată, parte din satul Berchişeşti şi era în stăpânirea boierului Corlal. La 1776, era în posesia boie­rului Ioniţă Cantacuzino. Populaţia, formată din lo­cuitori originari şi din colo­nişti români transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi creş­terea vitelor. Comuna posedă 303 hectare pământ arabil, 32 hectare fânaţuri, 6 hectare 50 ari grădini, 93 hectare izlaz, 128 hectare pădure, 0 hectare 54 ari heleştee. Se găsesc 35 cai, 214 vite cornute, 8 oi, 109 porci şi 29 stupi. Corlata, pârâu, afluent, pe stânga, al Moldovei, izvorăşte din culmea Corlata, ocoleşte dealul „La trei Movile” şi se varsă în Moldova, lângă comuna Brăeşti, districtul Câmpulung”[11].

1919: În Corlata exista o şcoală cu 2 clase[12], fiecare clasă cuprinzând, conform regulamentelor şcolare ale vremii, cam câte 20 de şcoalari. „În conformitate cu consiliul şcolar provincial, din 26 iunie, No. 7582, au fost numiţi următorii diriginţi şcolari, pe ziua de 1 septembrie 1918: Corlata – Falat Trifon”[13].

1919: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru Germani în Corlata” (Spar- und Darlehenskassenverein für die Deutschen in Corlata”) următoarele schimbări: mem­brii în direcţiune Jacob Fries, Johann Kuczinski, Johann Schunn şi Adam Ast şterşi; membrii în di­recţiune Johann a lui Adam Seibert, Franz Ast, Johann Kelsch şi Jacob Rumpel introduşi”[14].

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, era numit în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs şi „Jankel Fleiscer din Corlata”[15].

1919: Un erou uitat: Ioachim Obadă, un personaj necunoscut chiar și în Corlata, acolo unde s-a născut la 27 iunie 1891, este unul dintre eroii anonimi ai Bucovinei, care, pentru că a făcut parte din Comitetul de organizare a legiunii române din Italia, a fost condamnat la moarte de către autoritățile austriece. Licențiat al Facultății de litere a Universității din Cernăuți, Ioachim Obadă și-a dedicat viața cauzei românismului în Basarabia, fie ca director al liceului „Al. Russo” din Chișinău, fie ca inspector ajutor al Regiunii X Școlară, primind, drept însemne ale recunoștinței, Medalia „Ferdinand I” cu spade și panglică, precum și Ordinul „Coroana României” în gradul de Cavaler. Ioachim Obadă a fost și un excelent publicist, dar și autorul unui studiu insolit și interesant, „Ideile morale și religioase în scrierile lui Lucius Annaeus Seneca”. Ioachim Obadă a trăit din plin, dedicat și exponențial, deci e firesc să nu-l mai știe nimeni nici în Bucovina, nici în Corlata lui natală. Eu l-am aflat în enciclopedia „Figuri contemporane din Basarabia” (Volumul I: N-Z, p. 100), realizată și prefațată de Nicolae Dunăreanu (1881-1973) și publicată la Chișinău, Editura „Arpid”, 1939.

1921: „Deciziune de expropriere No. 1164/21. Deriziunea plenului comisiei agrare centrale, cu care s-a decis exproprierea moşiilor Liteni, Brăieşti, Stejeroaia şi Corlata, în suprafaţa de 1642 ha 76 a 06 mp, proprietatea moştenitorilor după Varteres cav. de Pruncul, în folosul „Fon­dului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[16].

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941”[17]: Săuca Alexandru, seria 1938, media 7,40, numit în comuna Corlata, postul III, jud. Suceava”.

1941: „Prin decizia ministerială Nr. 42.133 din 1941, dl Teodor Văleanu, cântăreţ bisericesc la parohia Corlata, jud. Suceava, este pus în retragere din oficiu, pentru limită de vârstă, pe data de 1 Iulie 1941”[18].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[19], următorii învăţători şi învăţătoare: Sauca Alexandru, comuna Corlata, jud. Suceava, media 7,33, dar este mutată Racocea Virginia, de la Corlata, la Călineşti Enache”.

2008: Premeditasem acest festival, în urmă cu vreo cinci ani, cu două motivaţii clare: să fac şi să răspândesc o antologie a poeziei bucovinene într-o limbă de circulaţie planetară şi să le arăt poeţilor europeni Bucovina reală, cea adevărată. Mai exista şi un al treilea motiv, la care nici nu îndrăzneam să visez, în condiţiile în care beneficiez de statutul (atât de necredibil în Europa) de român: constituirea unei grupări literare transfrontaliere (prima şi unica din Europa), cu sediul în Bucovina. Pentru al doilea motiv, am apelat la sprijinul Violetei Ţăran, straşnica primăriţă a Berchişeştilor, şi la cel al colegului meu berchişeştean, Viorel Varvaroi (şi pentru că e înrudit sau prieten cu mai toţi localnicii). Lor, ca de fiecare dată, în ultimii ani, li s-au alăturat ceilalţi colegi ai mei: Angela Sulugiuc, Dan Lungu, Corina Scîntei, Graţiela Sulugiuc, Oana Sîrbu, Marcel Horodincă, Aurel Alexa şi Gheorghe Senciuc. Corlata este singurul sat bucovinean care mai păstrează aerul ruralităţii bucovinene de prin anii 1890, iar „comoara” sătenilor o reprezintă „Cerbul”, dansul ritualic despre moartea şi învierea Timpului în Capricorn, dans reclădit de regretatul Viorel Piersic, un om urist şi conştient că a fost ursit să moară tânăr. În incinta şcolii din Corlata, construită prin 1895, şi pe deluţul de lângă şcoală (din pricina zăpuşelii), au răsunat poezii, rostite în germană, engleză, franceză, hebraică, flamandă, portugheză şi română, iar între rostirea poemelor s-a săvârşit rostirea sufletului românesc, prin dansuri şi cântece strămoşeşti. Apoi, după închinare întru duhul memoriei, am mers pe un deal, sub geana pădurii, deasupra văii luminoase şi necuprinse a Moldovei, unde ciobanii fierbeau jândiţă şi balmoş în cazane, frigeau miei la proţap, iar banta satului cânta de ţi se răsucea sufletul. Gospodinele trabăluiau pe lângă focuri şi bucate, gospodarii îmbiau oaspeţii la o „cinste”, apoi, când satul şi oaspeţii s-au aşezat la masă, au început dansurile cele vechi, la care s-au încins, primii, olandezul Serge van Duijnhoven şi nemţii Swantje Lichtenstein, Sebastian Himstedt, Andre Rudolph şi Marius Hulpe. Corlăţenii purtau costume strămoşeşti şi, aidoma lui Florin Piersic, erau larg descheiaţi la suflete, aşa că târziu, în crugul nopţii, poeţii Europei exclamau, în microbuzele întoarcerii la Suceava: „Ce popor frumos! Ce ţară frumoasă!”. Era poporul Violetei Ţăran, al lui Viorel Varvaroi şi al berchişeştenilor şi corlăţenilor lor, pe deplin frumos şi pe deplin Bucovină.

2015: Pădurea Corlatei, năruită de atacul unor insecte de provenienţă occidentală, încă mai are farmec, iar veghea brazilor şi molizilor dinspre Stupca şi dinspre Drăgoieşti îmi vindecă sufletul, în fiecare vară, când închei, mereu la Corlata şi numai la Corlata, manifestările „Naţiunii Poeţilor”. Corlata a fost proclamată Capitală a Naţiunii Poeţilor de ctitorii acestei Naţiuni, Roel Richelieu van Londersele, Serge van Duijnhover şi Janette Carp, Menno Wigman (Olanda), Angelica Freitas (Brazilia), Swantje Lichtenstein, Sebastian Himstedt, Mariu Hulpe, Stan Lafleur, Marcus Roloff (Germania), Menachem M. Falek (Israel), Vahur Afanasiev (Estonia), Charles Ducal (Belgia), dar şi, fără prezenţă în Bucovina, decât prin antologie: Timo Berger, Adrian Kasnitz, Silvio Pfeuffer, Andre Rudolph (Germania), Thomas Mohlmann, Tjitse Hofman (Olanda), Thomas Vinau (Franţa) şi nu-mi mai aduc aminte cine. Visam, cândva, să transform Bucivina în ţinutul-capitală a Naţiunii Poeţilor, iar limba română, în singura limbă a poeziei europene contemporane, visam să aduc, în fiecare an, poeţi care să ne rostească lumii (Swanje Lichtenstein a scris un volum de „Poeme bucovinene”), dar, în cele din urmă, datorită obtuzităţii aleşilor dumneavoastră, m-am lăsat păgubaş. E drept, încă mai ţin Naţiunea Poeţilor „la foc mic”, mizând pe prietenia cu Menachem Mordecai Falek, dar nu prea văd şanse de viitor pentru un demers atât de util şi de necesar. În fiecare vară, când intru în din ce în ce mai îndepărtata pădure a Corlatei, încă mai visez la Naţiunea Poeţilor, dar din ce în ce mai stins, mai cu resemnare. În fiecare an, după ospăţul de sub pădure, poeţii străini şi corlăţenii musai se încing la dans. În august 2015, tonul la dans a fost dat, în foişor, de cele două poetese din Israel, Lea Taran şi Aviva Golan… După proba de aplicaţii artistice pluridisciplinare, Alexandru Ovidiu Vintilă, în cel mai pur spirit românesc, iute s-a lăsat păgubaş de tradiţiile noastre ancestrale, dar nu şi Lea Taran, care s-a pus pe cătat dansatori mai cu vlagă. An de an, primul spectator al Naţiunii Poeţilor, care soseşte odată cu noi, e o bătrânică, sprijinită într-un vreasc cu rol de toiag. Întotdeauna, bătrânica îşi ia cu ea şi o sticlă de suc bun, se aşează în sală, ceva mai în spate, şi ascultă întreg spectacolul cu neasemuită plăcere. După spectacol, niciodată nu lipseşte nici la petrecerea de sub pădure, dar, până în acest an, n-a, văzut-o dansând. Ieşită întâmplător în calea poetei Lea Taran, din Israel, bătrânica s-a trezit luată la joc, aşa că a zvârlit vreascul, folosit drept toiag, şi s-a pus pe jucat, precum în tinereţe. Imediat, s-au mai alăturat doi ţărani, iar deasupra vreascului-toiag s-a încins, vioaie, o adevărată horă româno-iudaică. Aviva Golan, pentru că o mâncau tălpile, s-a apropiat de horă, filmând-o, povăţuită îndeaproape, în engleză, de Isabelle Vintilă, soţia lui Ovidiu. N-am să vă povestesc mai departe, ci o să vă las în compania imaginaţiei. Dacă o aveţi.

2016: Ansamblul artistic „Cerbul”, din Corlata, va pleca, sâmbătă, 13 august 2016, la un festival folcloric din Polonia, singura ţară europeană care mai are datina aparentei morţi şi învieri a Timpului. Pleacă, împreună cu „Cerbul”, şi splendidele generaţii de dansatori din Corlata şi, ca să nu le venim povară, am fost decis ca, în anul acesta, să nu mergem cu Festivalul „Naţiunea Poeţilor” la Corlata, ca să nu-i împovărăm pe corlăţeni. Am sunat pe primarul comunei, Doamna pururi Doamnă Violeta Ţăran, ca să-i spun ce am de gând să fac, iar după o lungă tăcere, Violeta mi-a răspuns, cu glas înlăcrimat, să nu-i fac o astfel de nedreptate: „Oamenii aceştia vă aşteaptă cu atâta drag; „Naţiunea Poeţilor” este sărbătoarea satului lor; cum să le spun eu, acum, că nu mai veniţi?”. Şi avea dreptate. În urmă cu vreun deceniu, poeţi din Olanda, Germania, Israel, Belgia, Estonia, Brazilia, Franţa, Anglia, Italia şi din România, impresionaţi de frăţietatea corlăţenilor, au proclmamat Corlata capitală a poeziei europene. Şi, de atunci, deşi am restrâns festivalul într-o funcţionalitate de avarie, datorită încrâncenatelor tăieri de buget, corlăţenii ne aşteaptă şi ne întâmpină cum nu-i este dat poeziei să fie întâmpinată în alt loc. De anul trecut, am dus la Corlata şi artă plastică, şi balade rock, iar aglomeraţia în sală, în ciuda concurenţei celor trei nunţi din acea zi, a fost copleşitoare. Şi-atunci, cum am putea ignora îmbrăţişarea caldă a sufletului corlăţean, în acest an? Aşa am decis să duc la Corlata şi muzică rock, interpretată de Mihnea Blidariu, de la „Luna Amară” şi de Andi Drăguşanul, de la „Toy Machines”.

Andi de la “Toy Machines” şi Mihnea de la “Luna Amară”, la Corlata

2017: Există, în România şi probabil că şi în Europa, un singur loc sacru al poeziei: Corlata. Pentru oamenii din Corlata, sosirea şi întâmpinarea poeţilor înseamnă, de 11 ani de zile, un ritual, o ceremonie sacră şi, deşi eu mă număr printre norocoşii care s-au obişnuit cu ea, de fiecare dată când aud cornul de vântătoare, dând semnal sărbătoresc, simt un nod în gât şi o lacrimă de duioşie cum îmi sfâşie sufletul. La Corlata, acolo unde comuniunea, deci solidarizarea spirituală anulează distanţele dintre artişti şi iubitori de artă, poezia şi muzica înseamnă un bun spiritual obştesc, din care toţi ne împărtăşim. Ca manifestare a „Naţiunii Poeţilor”, cu replică imediată din partea „Naţiunii Poeziei”, adică a satului Corlata, festivalul, copertat de două fantastice fragmente de concert ale lui Cornel Angelescu (sucevenii ar trebui să-l vadă şi să-l asculte mai des, până nu e prea târziu – în fond, spre deosebire de creatori, sucevenii mai şi mor) şi consistând din momente ale autorilor suceveni de cărţi, Tiberiu Cosovan şi Constantin Horbovanu, apoi din momente ale poeţilor din Ierusalim, Hamutal Bar-Yosef şi Menachem M. Falek, festivalul nu a avut nimic eroic în el, fiind ursit doar banalului umanism, care caracterizează, dintotdeauna, locuirile de meleaguri moldoveneşti. Vai de noi, că nici bundiţe cu prim de dihor n-am avut pentru a impresiona măreaţa Europă, care, cum simte iz de dihor, cum cade în posterioare de admiraţie! De la Corlata nu poţi pleca aşa, ca un neom şi ca un fur, fără să guşti din bucate, în cadrul unui ospăţ şi el ritualic, săvârşit pe înălţimi, după datina veche, ca să te poţi bucura de frumuseţea perspectivei spre valea luminoasă a Moldovei şi spre munţii de dincolo de ea, începând de la cei ai Rarăului şi până la cei ai Stânişoarei. În Corlata, dacă nu te numeşti Hogea – semn că ai descins din cea mai veche familie a satului, atunci cu siguranţă te tragi din Gavriil Persiec, grănicer năsăudean din Leşu Ilvei, stabilit aici în anul 1762, şi te cheamă Piersic. Există, desigur, şi alte familii, dar cu străbuni mai puţin viguroşi în iubire şi care nu au împărtăşit optica viceprimarului Florin Hogea, care are de gând să mai facă încă doi gemeni la 99 de ani (acum e flăcău tânăr şi săltăreţ, de doar 57 de primăveri – de asta are doar o fată şi o nepoţică), şi-abia după aceea să-şi facă bagajele finale. Lăsând gluma deoparte, petrecerile de după poezie, la Corlata, sunt de toată frumuseţea. De data asta, am fost duşi la o stână turistică, undeva, între Corlata şi Berchişeşti, pe un deal-păşune, unde un domn Florin (rar prenume, la Corlata!) şi soţia domniei sale (blondă, frumoasă şi vrednică – leit Florin) a pus bazele unei stâni turistice, care, dacă nu ar fi hăituirea instituţională necontenită, de care suferă turismul românesc, ar putea avea un viitor demn de toată admiraţia. Mâncarea, făcută numai la ceaun, nu are egal, aşa cum nu are egal nici urda de Berchişeşti, din care eu, de regulă nemâncător de urdă, m-am înfruptat temeinic. Nu mai vorbesc de celelalte bunătăţuri, pentru că mi-au căzut cu tronc plăcintele „poale-n brâu”, pe care le-am recomandat băieţelului prietenei noastre Liliana Widocks cu un categoric „THE BEST!”, iar băieţelul, englez get-beget, dar care adoră, în România, peisajele şi mâncarea, mi-ar fi dat dreptate, desigur, dacă nu s-ar fi împotmolit în ordefuri, tocăniţă de miel, mititei la grătar şi aşa mai departe şi mai îndepărtate produse de neaoşa noastră „poale-n brâu”.

[1] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul I, Bucureşti 1898, p. 142

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 346

[3] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 266

[4] Călători, X, Partea a II-a, p. 822

[5] Archiv für österreichische Geschichte, Wien 1899, pp 709, 710

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] Albina Carpaţilor, Nr. 11, Anul III, Sibiu 15 martie 1879 p. 166

[8] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 36, 1876 p. 53, 1907 p. 94

[9] Apărarea Naţională, Nr. 95, Anul II, duminică 22 decembrie stil nou 1907, p. 5

[10] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 72

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 43, 5 iulie nou 1919, p. 2

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 81, 15 noiembrie nou 1919, p. 13

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi 3 Octombrie nou 1919, pp. 3-5

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70

[17] Monitorul Oficial, Nr. 249,  2o octombrie 1941, pp. 6439 şi următoarele

[18] Monitorul Oficial, Nr. 194, 18 august 1941, p. 4843

[19] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Doi prieteni, între ei şi ai mei: Menachem M. Falek şi Viorel Varvaroi

Primăriţa Naţiunii Poeţilor, Violeta Ţăran

Bătrânica, dansând peste toiagul aruncat

Poetesa Aviva Golan intră în horă

Constantin Mărgineanu, Ioan Cătălin Nechifor, Violeta Ţăran, Tiberiu Brădăţan, Ovidiu Donţu şi Viorel Varvaroi

Preşedintele Nechifor şi artiştii “Cerbului” din Corlata. Artişti, sacerdoţi, nicidecum dansatori!

Cerbul din Corlata (ritual închinat morţii şi învierii Timpului)

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Corceşti

Foto: commons wikimedia org

CORCEŞTI. Satul lui Sima Corcea, de lângă Cupca, întărit lui Sima, de Ştefan cel Mare, în 1462, Corceşti pe Cozancea, învecinat cu Pătrăuţi pe Siret, Frătăuţi, Târnauca şi Cupca, menţionat printre proprietăţile mănăstirii Dragomirna, în 22 martie 1654, devine selişte pustie, în veacurile următoare, apoi, ca moşie, pe jumătate, a mănăstirii Dragomirna, se populează „cu câteva case împrăştiate” abia din 1783, când va fi colonizat cu 76 familii de ruteni.

În martie 1785, 18 familii de ruteni s-au mutat, din Bălcăuţi, la Corceşti, biserica satului, construită din lemn, în 1807,  fiind sfinţită, cu hramul Sfântului Vasile, în 1 ianuarie 1808.

În 1843, biserica Sfântul Vasile din Corceşti, construită în 1815, restaurată în 1848-1850, cu 712 enoriaşi, era slujită de preotul Petre IANOVICI. În 1876, paroh era George HNIDEI, care păstorea peste 1.108 suflete. În 1907, paroh era Dimitrie GRAMATOVICI, născut în 1867, preot din 1898, paroh din 1905, cantor fiind, din 1900, Parftenie TCACIUC, născut în 1858.

1882: “Volumul 8, Raport anual pentru 1881. Pagina XI. (Tumuli, morminte megalitice, descoperire de aur). „Conservatorul Gutter a raportat recentele sale cercetări arheologice în Bucovina, în special în vechiul castel din Suceava. S-a remarcat raportul aceluiași conservator despre tumulii din Pătrăuţi (Petrouts), Siret (Sereth), Corceşti (Korczeschti) și Ropcea (Ropcze), precum și un alt raport, despre așa-numitele morminte megalitice, găsite la Jankulberg (Dealul lui Iancu) și despre un depozit de aur, găsit la Hatna“[1].

În 19 octombrie 1884, a fost inaugurată prima şcoală din satul Corceşti.

1888: La Corceşti funcţiona, din 1888, o şcoală cu 2 clase[2].

În 1890, satul Corceşti avea 1.226 locuitori, primar fiind Petru Şchipor, preot – Leon Zugrav, învăţător – Ştefan Sorocean, iar cantor bisericesc – Parfenie Tcaciuc.

1907: „Cu începutul anului 1907 se va ativa în comuna Corceşti o agenţie poştală cu cerc de activitate lărgit, aşa că această agenţie va putea intima orice fel de expediţiuni poştale, precum şi mandate poştale şi scrisori de valoare până la suma de 50 coroane”[3].

1907: „Din isprăvile candidatului de deputăţie Ioan cav. de Cuparenco. Ferwalterul Ioan Cuparenco, supărat în inima sa că n-a avut fericirea a fi ales deputat în sfatul împărătesc, voieşte să dea dovadă de simpatiile sale pentru popor şi se arată, din când în când, prin cele comune, spre a fi primit cu alai de către aderenţii săi. Măcar aşa voieşte dl Cuparenco să guste câteva momente de fericire, închipuindu-şi că e ales deputat şi vine să-şi dea seama de cele făcute. Îi puteai ceti de pe faţă dlui Cuparenco bucuria cea mare, ce a avut-o, când a văzut, Duminică, în 22 Septembrie, la gara din Cupca, pe ucenicii săi politici, adunaţi spre întâmpinare mai că in corpore (erau mai mulţi străini, decât de ai noştri). La sunetele muzicei „Siciului” din Corceşti, care fericire n-au avut-o cupcenii până la venirea „mântuitorului” Cuparenco, plecă ultimul, petrecut de „Sicianii” din Corceşti, aderenţii săi cei mai înfocaţi, spre şcoală, locul pentru ţinerea adunării, unde dl Cuparenco, cu lacrimi de crocodil în ochi, începe a vorbi la verzi şi uscate poporului adunat mai mult de curiozitate. Mai e de observat că, în acea zi, avea să se ţină adunarea generală a băncii din Cupca. Începe a spune poporului că nu află destule cuvinte, ca să-şi exprime părerea de rău că nu a putut fi ales deputat, căci, ca atare, ar fi dat gratuit vădanelor care apăruseră la adunare, în număr mare, lemne din pădurea fondului religionar; vorbeşte şi despre starea materială a poporului şi intonează că, „din cauza străinilor”, e silit ţăranul nostru să emigreze la Canada. Îndeamnă pe cei prezenţi să nu deznădăjduiască, căci el va veni în Cupca ca deputat, dacă nu mai degrabă, apoi cel târziu la Crăciun, căci a făcut recurs contra alegerii dlui Isopescu şi trebuie să fie alegere sau va rămâne el (Cuparenco) deputat. Dă expresie vie întristării sale, faţă de procedura comisiunii de alegere din Budeniţ, care i-a nimicit câteva voturi de ale sale, care nu erau corecte. La comanda unui gospodar, strigă poporul „Ttrăiască!”, în buna speranţă că cei ce strigă vor căpăta de băut, ca la alegere. Dar ce să vezi! Dl Cuparenco e condus, cu tămbălău, la locuinţa gospodarului Bicer, unde era pregătit un prânz la care au lucrat vreo cinci şvăboaice din Cupca, peste 3 zile, gratuit. La prânz sunt invitaţi toţi cei mai înfocaţi aderenţi, cea mai mare parte străini. S-a băut şi mâncat şi, apoi, a plecat dl Cuparenco, mulţămit în pântecele său, spre gară, condus de „Sicianii” din Corceşti şi de câţiva călăreţi, care, temându-se să nu întârzie trenul şi să le rămână dl Cuparenco încă câtva timp în Cupca, mânau în galop, iar dintr-înşii vedeai cum cădea câte unul de pe cal, de credeai că e o luptă. Cupcenii însă au noroc şi apucă trenul. Vreo patru aderenţi îl apucă şi-l urcă pe dl Cuparenco în tren – se vede că singur nu se putea urca. Asta e finea comediei. Acuma începe tragedia. Cupcenii îşi fac cruce şi se întreabă unul, pe altul: „Oare ce caută la noi ruşii din Corceşti, ce vreau cozacii?”. Căci cupcenii erau uimiţi de alergăturile rutenilor după dl Cuparenco ca după o menajerie. A urmat un joc, unde ai putut vedea, spre cea mai mare ruşine, cum veneticii, toţi boici, mazuri, şvabii şi siciani, jucau în ograda unui gospodar „român” jocuri ca „Krakowiaka”, „Kolomeika”, „Katzenpolka” şi altele, iar feciorii români din Cupca, dedaţi cu legănatele hore, stăteau deoparte şi se mirau de săriturile veneticilor şi nu cutezau a spune muzicii, care era a „Sicianilor” din Corceşti, să cânte o horă, spre a se scuti eventual de răspunsul grobian a vreunui mazur. Ba, ce e şi mai trist, toţi aceşti venetici, să fi fost invitaţi personal de oameni de ai noştri, prin membrii comitetului aranjator, ca să participe la sărbătorirea dlui Cuparenco, iar aceştia au urmat invitării, căci aveau deosebită bucurie că „naş pan preşou” (domnul nostru a venit). Asupra „Sicianilor” e poporul român din Cupca foarte întărâtat şi nu-şi poate explica la ce au venit ei, cu ciurda, şi au făcut vuiet şi larmă în comună. Dl Cuparenco, care însuşi a spus că poporul nostru, „din cauza străinilor”, pleacă la Canada, dă anză ca poporul nostru, care, din natură, are plăcere pentru tot ce e străin, să convie cu străinii, să înveţe jocuri şi cântece străine, iar comitetul aranjator n-a putut prevedea răul ce urmează, din convenirea cu „Sicianii” corceşteni, care, cu toate că cunosc şi limba română, nu voiesc să vorbească decât ruseşte. Ţi se frînge inima de jale, când vezi că mazurii joacă „Krakowiaka” şi ai noştri stau deoparte, necutezători. Atâta litfă străină, câtă a fost, în 22 Septembrie, n-a fost în Cupca nicicând. Laudă se cuvine comitetului aranjator, pentru aste fapte „naţionale”, laudă dlui Cuparenco. Te credem, domnule Cuparenco, că amar te doare inima după miile pierdute şi ai voi să te distrugi, ca să-ţi mai treacă din durere, dar astfel de distracţii, spre răul poporului român, ai putea să întrelaşi şi să-ţi cauţi distracţie la aerul proaspăt din pădurea Cuciurului. Astfel s-a bucurat comitetul aranjator, în frunte, cu superiorul local şi Vasile Bicer, cei ce au înscenat totul, privind cum jucau veneticii jocurile „Krakowianka” etc. Astfel s-a petrecut dl Cuparenco, câteva ore, bând, mâncând şi ascultînd cu plăcere cântecul „Tam na hory”, intonat cu multă măiestrie de capela „Sicianilor” din Corceşti. Cu acestea voieşte dl Cuparenco şi aderenţii săi să rădice popoporul. Mare v-a fost bucuria, amarnice vor fi afuriseniile pronunţate asupra voastră din partea celor vinovaţi, care, în neştiinţa lor, se lasă acuma seduşi. / Haşomer”[4].

1908: În Corceşti, unde, „după conscripţia din anul 1900, locuitorii români erau la număr 986, deci în majoritate absolută, iară cei ruteni numai 219 la număr”, „inspectorul şcolar districtual Ion Nuţu” măsluia statisticele şcolare în dauna românilor[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Corceşti, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe pârâul Corceatca, afluent, pe dreapta, al Siretului Mic. Suprafaţa: 10,55 kmp; po­pulaţia: 1.126 locuitori, astăzi aproape toţi români, deşi, într-o vreme, majoritatea era ruteană; religia gr. or. Se află lângă drumul comu­nal Pătrăuţi-Frătăuţi; are o şcoală populară, cu o clasă, un cabinet de lectură, „Luceafărul”, şi o biserică parohială, cu hra­mul „Sfântul Vasile”. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor, precum şi cu exploatarea pă­durilor. Comuna posedă 695 hectare pământ arabil, 194 hectare fânaţuri, 7 hectare grădini, 914 hectare izlaz, 718 hectare pădure. Se găsesc 57 cai, 316 vite cornute, 120 porci, 45 stupi. Corceşti, moşie, atenenţă a moşiei Cupca, districtul Storojineţ. Are 10 locuitori. Corciatca, pârâu, afluent, pe dreapta, al râuleţului Siretul Mic, izvorăşte la Sud de satul Corceşti, luând naştere din pâraiele Hului şi Bereni, şi, după ce udă comuna Corceşti, se varsă în Siretul Mic, mai jos de localitatea Pătrăuţul de Jos, districtul Rădăuţi”[6].

1942: „Având în vedere raportul dlui judecător al Judecătoriei mixte Storojineţ Nr. 12.063 din 1942, din care se constată ca numitul Catargiu Vasile din comuna Corceşti, jud. Storojineţ, sub ocupaţiunea rusească a avut o atitudine ostilă populaţiunii şi Statului Român; / Ţinând seama de depoziţiile martorilor, aflate în dosarul cauzei, din care rezultă că susnumitul, fiind în serviciul bolşevicilor, a silit populaţiunea română să subscrie bani pentru înzestrarea armatei roşii, spunând, în acelaşi timp, că este foarte mulţumit de viaţa dusă sub regimul sovietic; / Decidem: / Se retrage naţionalitatea română numitului Catargiu Vasile, din comuna Corceşti, jud. Storojineţ, pentru că, în timpul ocupaţiunii ruseşti, a săvârşit acte de duşmănie împotriva populaţiunii române sşi a manifestat în public sentimente ostile neamului şi ţării”[7]. „Având în vedere raportul dlui judecător al Judecătoriei mixte Storojineţ Nr. 12.065 din 1942, din care se constată că numitul Moldovan Dumitru, din comuna Corceşti, judeţul Storojineţ, sub ocupaţiunea rusească a avut o atitudine ostilă populaţiunii şi Statului român; / Ţinând seama de dispoziţiunile martorilor, aflate în dosarul cauzei, din care rezultă că susnumitul, ca funcţionar numit de ruşi, a terorizat populaţiunea română, pe care o forţa să dea cai şi căruţe pentra armata rusească şi să sape tranşee de apărare împotriva românilor, şi a adus ofense armatei şi guvernării române, lăudând, în acelasi timp, armata şi organizaţiunea bolşevică; / Decidem: / Se retrage naţionalitatea română numitului Moldovan Dumitru, din comuna Corceşti”[8]. „Având in vedere raportul dlui judecător al Judecătoriei mixte Storojineţ Nr. 9.592 din 1942, din care se constată că numitul Berezovschi Ilie din comuna Corceşti, jud. Storojineţ, sub ocupaţiunea rusească, a avut o atitudine duşmănoasă împotriva populaţiunii române şi ostilă Statului Român; / Ţinând seama de depoziţiile martorilor, aflate în dosarul cauzei, din care rezultă că susnumitul, ca primar numit de ruşi în comuna sa, s-a purtat aspru cu populaţiunea română, pe care o punea la munci grele şi a contribuit la prinderea şi împuşcarea, în Aprilie 1941, a unui mare număr de români bucovineni, care organizaseră să treacă în masă în România liberă, aducând, în acelaşi timp, injurii Neamului românesc; / Se retrage naţionalitatea română numitului Berezovschi Ilie din comuna Corceşti”[9].

1943: „Tribunalul Storojineţ / Sentinţa civilă nr. 72, / În numele legii, hotărăşte: / Admite cererea lui Motrescu Loghin, din comuna Pătrăuţii de Sus, jud. Storojineţ, înregistrată sub Nr. 4.873 din 1943, şi stabileşte că Mihai, fiul lui Motrescu Loghin, s-a născut, în ziua de 28 Aprilie 1923, şi Victoria, fiica lui Motrescu Loghin, s-a născut în ziua de 26 Martie 1925, în comuna Corceşti, jud. Storojineţ. Dată şi citită în camera de consiliu, la 21 Iunie 1943”[10].

[1] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 36, 1876 p. 64, 1907 p. 165

[3] Apărarea Naţională, Nr. 25, Anul I, duminică 30 decembrie stil nou 1906, p. 3

[4] Apărarea Naţională, Nr. 71 şi 72, Anul II, marţi 24 septembrie stil nou 1907, p. 5

[5] Apărarea Naţională, Nr. 37, Anul III, duminică 31 mai stil nou 1908, p. 2

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 72

[7] Monitorul Oficial, Nr. 197, 25 august 1942, p. 7071

[8] Monitorul Oficial, Nr. 197, 25 august 1942, p. 7072

[9] Monitorul Oficial, Nr. 170, 24 iulie 1942, p. 6189

[10] Monitorul Oficial, Nr. 222, 22 septembrie 1943, p. 6407

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Coniatin

CONIATIN. Sat de graniţă, aflat în apropiere de Putila, situat, pe Ceremuşul Alb, între Câmpulung Rusesc şi Iabloniţa, cu populaţie huţănească, din 20 mai 1762, când egumenul Putnei, Vartolomii, încurajează exodul huţănesc spre proprietăţile mănăstireşti, Coniatinul avea, în 1774, 94 familii de huţani, numărul acestora sporind, până în 1784, la 119.

În 8 iulie 1793, Vasile Balş vindea lui Iacob Romaşcan un sfert din satele Coniatin, Stebnic Iabloniţa şi un sfert din Ispas.

În 24 iunie 1795, când se împart moşiile lui Mihalachi Giurgiuvan, conform voinţei sale testamentare, „parte din Conetin” rămâne văduvei sale, Maria, fata lui Ioniţă Potlog.

1803: „În 1803, comunitățile Câmpulungul Rusesc, Iabloniţa, Coniatin și Spetki au dat în judecată pe proprietarul Aiwas, pentru că ar fi cerut de la ei taxe ilegale, cum ar fi brânză sărată de oaie, caş, sculuri de lână toarsă, piei de oaie și, în pls, robotă. Cancelaria judecătorească le-a dat dreptate sătenilor, în sensul hrisovului lui Duka-Vodă, contractele voluntare ulterior încheiate nefiind luate în considerare. Cu toate acestea, în 1807, comunitățile menționate mai sus s-au angajat să plătească 1.000 florini dobânzi anuale şi să angajeze câte un căruţaş, din fiecare sat, pentru a aduce produsele manuale la Vijniţa… Procese similare au avut loc și în anii 1814, 1815 și 1825. Țăranii au cerut respectarea hrisovului și asigurarea terenurilor, pădurilor și pășunilor necesare. Proprietarii munţilor au răspuns că subiecții nu au dat zeciuiala; taxa pe fiecare oaie este o compensație pentru faptul că ei își pasc oile pe pășunile întinse și pentru lemnul luat din pădurile impunătoare. Decretul din 22 mai 1826 a stabilit că se vor aplica numai acele obligații, care corespund celor din hrisovul lui Duka-Vodă, plus cele pe care muntenii și le-au asumat în mod voluntar. De asemenea, s-a subliniat faptul că, în 1814, ei erau încă liberi să folosească pajiști și păduri, astfel încât li se permitea să obțină gratuit lemn de plută, pentru vânzare. Întrucât guvernul nu și-a pus în aplicare în mod ferm ordinele, disputele au continuat, astfel că, la începutul anilor 1940, a existat o răscoală, care a determinat, în ​​1843, încartiruirea a 900 de soldați în aceste zone. Răsculații au fost pedepsiți, iar liderii lor închiși. Printre ei a fost și Lucyan Kobylica”[1].

În 1843, biserica Sfântul Vasile din Coniatin, cu 830 enoriaşi, patronată de Mihail de ROMAŞCAN, Ioan de GAFENCO şi Grigore de AIVAS, avea neocupat postul de paroh. În 1876, patron al bisericii era Gudenus GORDIAN, paroh fiind Vasile HIMEN, numărul enoriaşilor rămânând aproximativ acelaşi (859). În 1907, comuna bisericească Coniatin şi Semacova, cu biserică în Coniatin, număra 1.199 enoriaşi, patron al bisericii find Ladislaus Graf BAWOROWSKI. Paroh în Coniatin, dar şi în Iabloniţa, era Ştefan HALIP, iar cantor, din 1902, Vasile TOUSTIUK, născut în 1872.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa – Putila cu Stroroneţ (district), Chiseliţeni, Toraki și Sergi, Plosca, Dihteniţa, Dolhopole sau Câmpulung rusesc, Jabloniţa, Koniatyn, Petrasza sau Petriceni, Rostoki, Stebny cu Stepki, Uscie-Putilla cu Mariniceni”[2].

1884: În Coniatin funcţiona, din 1884, o şcoală cu o clasă[3].

În 1890, comuna Coniatin avea 1.091 locuitori. Primar era Vasile Charabanovici, paroh – George Daşchievici, iar cantor bisericesc – Teodosie Şcraba.

1891: „Moralitatea locuitorilor din munți este rea. La începutul acestui secol, se spune că un fel de comunitate feminină a existat în rândul huzulilor și, de cele mai multe ori, femeile se ofereau străinilor. Sănătatea acestor locuitori de munte era la fel de proastă la acea vreme; orașele întregi au fost contaminate de boli sexuale. Acum, circumstanțele s-au dovedit a fi mai favorabile; cu toate acestea, ele sunt încă de condamnat, în comparație cu cele ale rezidenților învecinați. Cât de departe poate ajunge această aberație morală se poate înţelege din exemplul unui proces, ţinut în fața judecătorilor de la Cernăuţi, în anul 1891, proces din care a rezultat că o huţulcă din Coniatin, în asociere cu iubitul ei, şi-a ucis bărbatul și, în timp ce cadavrul era încă în casă, s-au dedat unei înflăcărate orgii sexuale. Întâmplător, există încă cazuri, în care huţulcele se oferă singure, dar numai dacă sunt bete. Recent, la Seletin, un bărbat a făcut un copil cu fiica sa, iar la Zabie, un huţul, care a făcut o fiică cu o femeie în afara căsătoriei, a avut relații sexuale şi cu ea, apoi și cu nepoata care i s-a născut. De asemenea, este semnificativ faptul că o mamă nu a ezitat să le spună călătorilor că fiica ei a murit de sifilis (poterucha). Un raport oficial spune că femeile huţule cred că este un păcat să te refuzi unui bărbat. Alții împărtăşesc eresul că orice femeie, care este capabilă să nască, dar nu a născut, va trebui să mănânce prunci în cealaltă lume”[4].

1895: Casele din Coniatin, durate din bârne, ca peste tot în Carpaţii Orientali, au „partea exterioară a pereților netencuită cu argilă sau mortar; în mod excepțional, se tencuiesc cel mult cadrele geamurilor. Benzile de tencuială din jurul ferestrelor sunt văruite în alb sau se tencuieşte o suprafaţă dreptunghiulară care cuprinde ambele ferestre; în Coniatin puteți vedea, deseori, dungi orizontale de tencuială între bârnele pereţilor”[5]

1785: În „17 și 18 aprilie, apoi în 1 și 2 mai 1785, furtunile cu grindină de pe valea superioară a Ceremuşului au provocat pagube mari. Apoi locuitorii din Iabloniţa, Coniatin și Câmpulungul Rusesc au ajuns la concluzia „că așa vreme rea a fost adusă de „bătrânele”, adică de așa-numitele vrăjitoare de acolo”. Pe 8 mai, prin urmare, au izbutit să adune toate femeile bătrâne într-un hambar şi le-au cerut să oprească potopul, apoi au început să le ardă părul. Ele ar fi fost, cu siguranţă, ucise, dacă, în ultima clipă, „unii dintre cei mai respectaţi bătrâni de acolo” nu le-ar fi considerat pe aceste bătrâne ca ştiutoare „in futurum”, care pot şti viitorul”[6].

1896: În Coniatin era preot Vasili Kozaricziuc, autor a unor studii monografice, publicate la Viena – în special în Globus, iar în Sergie, Georgi Hanicki, de la care istoricul şi universitarul Raimund Friedrich Kaindl a primit importante informaţii (p. 408) pentru studiul său Der Festkalendar der Rusnaken und Huzulen (Calendarul sărbătoresc la Runaci şi Huţuli)[7]. Povestea aceasta o reia istoricul Kaindl şi în studiul (p. 272) publicat în Globus, intitulat Die volkstümlichen Rechtsanschauungen der Rutenen und Huzulen (Părerile juridice populare ale ruteanului şi Huţulului)[8], aşa că satul Coniatin a ajuns cunoscut în tot imperiul german, în ciuda predispoziţiei spe intimitate şi însingurare a munteanului.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Coniatin (Koniatyn), comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe Ceremuşul Alb, între Dolhopole şi Iabloniţa. Suprafaţa: 21,46 kmp; po­pulaţia: 1.091 locuitori ruteni, de religie gr. or. Se compune: 1). din satul de reşedinţă Coniatin, aşezat la confluenţa pârâului cu acelaşi nume cu Ceremuşul Alb; are 393 locuitori şi având ca că­tune atenenţele Hliboca şi Pleta; şi 2). din satul Semacova. Satul de reşedinţă este lângă drumul de munte Iabloniţa-Stebne; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică paro­hială, cu hramul „Sfântul Vasile”. La 1776, depindea de Câmpulungul Rusesc. Numele său provine de la cuvântul rusesc Konj = cal. Această numire este în legă­tură cu o legendă, care spune că acest loc era cuibul unor renumiţi hoţi de cai. Populaţia, formata din huţani, se ocupă cu prăsila de vite şi cu exploatarea păduri­lor. Comuna posedă 172 hectare pământ arabil, 1.023 hectare fânaţuri, 13 hectare grădini, 382 hectare izlaz, 13 hectare poieni, 1.311 hectare pă­duri. Se găsesc 108 cai, 552 vite mari cornute, 1.117 oi, 270 porci şi 93 stupi. Coniatin (Koniatyn), târlă, pen­dinte de moşia cu administraţie particulară Putila, districtul Vijniţa. Semacova, sat, care, împreună cu satul Coniatin, formează comuna rurală Coniatin, districtul Vijniţa. Este aşezat la Est de satul reşedinţă şi are o populaţie de 626 locuitori. Se compune din vatra satului, cu 410 locuitori, şi cătunele: Hliboca, Pleta şi Rosişnei”[9]. Situat la poalele munţilor Chicerele Roşişnei, Maximeţ, Pleta şi Semacova şi ale dealurilor Bulenca, Hliboca, Lipovăţul, Pohar şi Volşineţ, Coniatinul avea cinci părţi de sat, Chicera, Hliboca, Kipovăţ, Roşişna şi Seneţa, precum şi trei cătune, Hliboca, Pleta şi Semacova.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[10], următorii învăţători şi învăţătoare: Mina Iaroslava, comuna Iabloniţa, Coniatin, jud. Rădăuţi, media, 7,11, şi Martinescu Trandafira, comuna Coniatin – Semacova, media 7,62”.

[1] Archiv für österreichische Geschihte, Wien 1899, pp. 673, 674

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 58, 1876 p. 101, 1907 p. 114

[4] Kaindl, Raimund Friedrich, Die Huzulen, Wien 1894, p. 9

[5] Mitteilungen der anthropologischen Gesellschaft in Wien, Wien 1895, pp. 153, 154

[6] Kaindl, „Hexenprocesse” in der Bukowina (Încercări de vrăjitorie în Bucovina), în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1902, p. 122

[7] Mitteilungen der kaiserlich-königlichen geographischen Gesellschaft, Wien 1896, pp. 401 şi următoarele

[8] Globus, Nr. 17, Anul LXVI, octombrie 1894, pp. 270 şi următoarele

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 71

[10] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552