Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Gemenea

Gemenea – Wikipedia, foto: Tudormrc

GEMENEA. Amintit în izvodul moşiilor mănăstirii Voroneţ din 24 iunie 1775, drept cătunul Gemine, Gemenea avea, în 1774, 21 familii ţărăneşti, iar în 1775, menţionat drept Gemenea, din Ocolul Câmpulung Moldovenesc, era un sat populat cu 2 popi şi 83 ţărani, trei familii ţărăneşti provenind din Ardeal, cea a lui Iosif UNGUREAN, sosit din Sângeorz, în 1761, cea a lui Titian UNGOCI, venit din Maier, în 1763, şi cea a lui Istrate UNGUREAN, sosit din Borşa, în 1765. Sporul uriaş de populaţie se datorează colonizării, din acel an, 1775, cu populaţie ruteană.

În perioada 1782-1787, câţiva agricultori şi meşteşugari germani, proveniţi din Franconia şi din  Bavaria, se stabilesc la Gemenea.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[1].

1874: Biserica Sfinţilor Petru şi Pavel din Gemenea a fost construită, în 1874, de Costan MAZERE şi Nistor FLOCEA, dar a fost sfinţită abia în 1890. În 1907, paroh era Policarp POPESCUL, născut în 1857, preot din 1887, paroh din 1898, iar cantor, din 1900, Ilie HUTU.

În 1890, satul „Gemine” avea 673 locuitori, păstoriţi de parohul Policarp Popescul şi de cantorul bisericesc Samuil Şindilariu. Primar era Iosif Bucovschi, iar învăţător – Georgie Gramatovici.

1894: O şcoală cu o clasă a funcţionat, la Gemenea, din 1894[2].

1899: „Drumuri forestiere, însumând aproximativ 15 kilometri, au fost create pe văile Gemenea, Muncel și Botuşan, iar o potecă forestieră, de 6 kilometri, în Braniştea. Gara Frasin este conectată cu fierăstrăul fabricii, iar aceasta este conectat, cu o pistă industrială, la stația gării locale Frasin. Pista are direcții și condiții de pantă foarte favorabile. Raza minimă este de 80 de metri, cel mai mare gradient, pe linia principală, nu este mai mare de 33 grade 2 minute pe milă, iar pe pistele laterale, de 41 grade 8 minute pe milă”[3].

1907: „Nu de mult, erau păreţii crâşmelor din Valea Suhei împestriţaţi de afişuri, care anunţau că Aurel Onciul vine să predea alegătorilor fericirea. Cinci zile a petrecut Aurel Onciul în valea Suhei şi ţinea câte 2 adunări pe zi; în urmă, însă, i-a părut rău că a fost prin Valea Suhei… În Gemene, nu a aflat pe nimene acasă şi s-a dus de acolo fără ispravă, supărat că s-a stâlci pe tarniţa muntenească – îmblă călare –, fără să aibă vreun folos”[4].

18 aprilie 1907: „S-a ales, cu majoritate mare, contele Bellegarde, cu 4.653 voturi; Onciul a obţinut 2.755, iar Stefanelli, 1.014”. La „Gemine”, Bellegarde a obţinut 184 voturi, Aurel Onciul – nici un vot, iar T. V. Stefanelli, doar 14 voturi. „Cine e Bellegarde acesta, care a pu­tut obţine un succes atât de frumos, în cel mai conştient cerc electoral românesc?, vor întreba mulţi. Bellegarde e neamţ de origine romanică, om cu mare avere; venit, de câţiva ani, ca prefect la Câmpulung, şi-a câştigat, prin purtarea sa blândă cu ţăranii, prin jertfele materiale ce le-a făcut (ca epitrop a o mulţime de copii orfani, a scăpat de ruină o mul­ţime de gospodării ţărăneşti, plăteşte permanent un avocat pentru ţă­rani, scurt a făcut minuni) încrederea ţărănimii, părăsită de conducătorii ei şi tratată brutal de administraţie. N-a candidat, ci a fost rugat să pri­mească candidatura; a părăsit, îndată ce s-a decis să primească candi­datura, judeţul şi a petrecut, până câteva zile înainte de alegeri, la Viena; când s-a întors în ţară, însă, n-a trecut pe teritoriul districtului Câmpu­lung, credincios cuvântului dat, până după alegeri. Contra lui n-a putut răzbi nici unul dintre candidaţi, nici chiar Onciul, care se bucură desi­gur de multe simpatii în district, căci pentru acela (pentru Bellegarde – n. n.) au agitat faptele sale şi cei mai buni agitatori ai maselor: ţăranii înşişi. Se povesteşte că ţăranii din Câmpulung au inundat comunele cercului electoral şi au agitat cu deosebită căldură pentru Bellegarde. Care va fi ţinuta lui în parlament?, e întrebarea ce şi-o pun mulţi, îngrijaţi. Deocamdată se ştie că a promis să se înscrie în Clubul Românilor şi că va sprijini reformele lui Aurel Onciul. Mulţi aşteaptă de la activitatea lui o eră de aur pentru Câmpulung; deşi mulţi alţii consideră mandatul ca pierdut pentru 6 ani… Viitorul va dezlega această interesantă enigmă”[5].

1907: „Vânzarea pădurilor din Gemene. În luna Septemvrie 1905, au prezentat mai mulţi comercianţi oferte pentru cumpărarea lemnului de construcţie, aflător în pădurile comunei Gemene. Între aceste oferte, se afla şi aceea a lui Israel Gottmann, din Gurahumorului, care oferise 21 coroane pe copac sănătos; adică un preţ de dă Doamne. Comitetul comunal, în şedinţa sa din 18 Septemviie 1905, a ţinut însă să respingă aceste oferte făcute, şi anume pe motivul că ea nu intenţionează vânzarea lemnului, ci doreşte a da lemnul în schimb pentru un munte cu păscătoare mănoasă. La această şedinţă, se prezintă şi Moses Eisenkraft, din Vama, care făcuse următoarea ofertă: „Pentru 15.000 copaci sănătoşi, în diametru de cel puţin 40 cm, din revirul Chicera şi Măgura, mă oblig a da în posesiune comunei Muncelul Mic, Arşiţa Filimonu etc. (sau) solvind ca plată pe fiecare copac, de calitatea de mai sus, suma de 10 coroane şi depun, pentru împlinirea schimbului proiectat, drept garauţă, suma de 6.000 coroane; declar însă că muntele amintit este proprietatea fondului religionar gr. or. şi ca am înaintat direcţiunii bunurilor fond. relig. gr.-or o ofertă de a schimba acest munte pentru alte locuri, care sunt în posesiunea mea şi de care numitul fond are mare lipsă. În caz să nu-mi succeadă acest schimb, eu mă oblig a plăti comunei o amendă de 5.000 coroane. Pentru finalizarea acestei tranzacţiuni, pretind un timp de 6 luni”. Acest proces verbal s-a făcut noaptea, fiindcă Eisenkraft avea nevoie şi grabă mare de a finaliza aceasta afacere încă în aceeaşi seară… Consiliul comunal a hotărât, în şedinţa lui din 18 Septemvrie 1905, a face un schimb cu Moses Eisenkraft, sub următoarele condiţiuni: Eisenkraft are să ia în primire de la comună 15.000 copaci sănătoşi, în diametru de cel puţin 40 cm, în revirul Chicera şi Măgură, şi se obligă a da în proprietatea comunei muntele Muncelul Mic etc. sau a solvi 10 coroane pentru fiecare copac… Ivinduse, faţă de acest proces verbal, nedumeriri întemeiate, s-a iniţiat în chestiune, din partea comitetului ţării, o cercetare penală prin tribunalul din Suceavă. Tribunalul a sistat, în urmă, pe baza stării lucrurilor, urmărirea afacerii şi comitetul ţării, neînaintându-se, până la moment, din nici o parte, protest contra acestei vânzări, somează, în fine, consiliul comunal de a încheia contractul de vânzare cu Moses Eisenkraft, care are are să solvească 10 coroane pentru cei 15.000 copaci până cel târziu în 14 zile şi să înainteze, în acelaşi timp, prefecturii petiţia pentru încuviinţarea tăierii lemnelor vândute… Comuna Gemene primeşte, deci, după hotărîrea comitetului ţării, pentru 15.000 copaci, suma de 150.000 coroane, plus 5.000 coroane penalizare, plus 10.000 coroane dăruşag, prin urmare, în total, 165.000 coroane; pierde însă, în acelaşi timp, neacceptând oferta lui Guttman a 21 coroane copacul, prin urmare, în total 315.000 şi neprimind muntele promis de la Eisenkraft, fiind falsificat procesul verbal, încâl el nu mai are dătorinţa de a-l da în sama comunei, suma bagatelă de 150.000 coroane. Dacă o comună, la o unică vânzare, pierde o sumă atât de considerabilă, cu ştirea comitetului ţării, atunci să ne mirăm că singuraticii indivizi sunt cu trupul viu prada vampirilor străini în însăşi ţara lor?”[6].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[7], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Policarp POPESCU (paroh, 45 ani în 1908) din Gemenea.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Gemine, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată pe o mare întin­dere, de-a lungul pârâului cu acelaşi nume, afluent al pârâului Suha. Suprafaţa: 53,01 kmp; popu­laţia: 673 locuitori, în majori­tate huţani, de religie gr. or. Se compune din vatra sa­tului, cu 434 locuitori, şi din cătunele: Junci, Mesteceni, Mestişoara, Runcul, Şipota şi Ur­zica. Este legat de Stulpicani printr-un drum neîntreţinut. Are o şcoală populară, cu o clasă (deci, 30 şcolari – n. n.) şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, de care depind biseri­cile filiale din Slătioara şi Ostra. Aparţinea, la 1776, mănăstirii Voroneţ. În privinţa numelui său, sunt două tradiţiuni. Dupa una, comuna îşi derivă numele de la primii locuitori ai săi, care erau gemeni; iar după cealaltă, de la întemeietorul ei, numit Geman, un monah fugit din mănăstirea Rarău şi pripăşit acolo (toponimul exista şi pe la 1500, dar legenda-i legendă – n. n.). Populaţia, formată din huţani şi din colonişti români transilvăneni, se ocupă cu prăsila de oi şi cu exploatarea pădurilor. Comuna posedă 74 hectare pământ arabil, 944 hectare fânaţuri, 8 hectare grădini, 387 hec­tare imaşuri, 3.820 hectare pă­duri. Se găsesc 51 cai, 462 vite cor­nute, 1.500 oi, 260 porci şi 72 stupi de albine. Gemine, afluent al pârâului Suha, ce se varsă în Moldova. Răsare de sub poa­lele munţilor Sturzi şi Căpăţâna, aproape de hotarul României, şi, trecând prin satul Gemine, mai primeşte pârâiaşul Plotoniţa, cu Slătioara, şi pârâul Adina. Ocolind culmea Dealul Grosului şi partea de Est a Opcinei Ursului, se revarsă în Suha, mai jos de comuna Stulpicani. Jundi, cătun, pendinte de comuna Gemine, are 4 case şi 16 locuitori. Mesteceni, cătun, are 3 case şi 8 locuitori. Mestişoara, cătun, are 2 case şi 10 locuitori. Runcul are 7 case şi 34 locuitori. Şipota are 10 case şi 47 locuitori. Urzica are 16 case şi 65 de locuitori”[8].

1913: „Înainte de doi ani (1911 – n. n.) s-a alcătuit în Gemene o şcoală particulară românească, care dă rezultate foarte bune şi, odată cu înfiinţarea acestei şcoale, au înaintat locuitorii o cerere către autori­tatea şcolară pentru revizuirea uricului de fondare a şcoalei publice („Überprüfung der Stiftungsurkunde”). Doi ani aşteaptă însă au­toritatea şcolară pentru a ordona revizuirea uricului de fondare, cerută de majoritatea locuitorilor din Gemene, pe când falsificatele cu care operează ucrainii se rezolvă în câteva săptămâni… Înainte de 3 săptămâni, dumineca dimineaţă, în 24 August, pe când poporul adunat în biserică asculta încă sfânta liturghie, se întâmplase în cancelaria comunală din Gemene ceva neobişnuit. Vornicul satului şi învăţătcriul Antoniuc (amândoi duşmani neîm­păcaţi ai românilor) umblau ba încoace, ba încolo, punând la cale lucruri vajnice. Deodată, intră în cancelaria comunală un domnişor, de care se zicea că e de la căpitănie (prefectura din Câmpulung – n. n.). Mai mulţi bătăuşi se postaseră la uşa cancelariei de afară. Domnişorul de la căpitănie se puse la masă, să scrie, şi vornicul strigă mai mulţi gospodari, pe nume, să intre înăuntru câte unul. Trecând cel strigat printre bă­tăuşi, aceştia îi ghionteau cu pumnii în mod bestial, din amândouă părţile, şi-i ziceau: „Caje şo te rusen!” („Spune că eşti rus!”). Aşa au trecut 40 de inşi printre rândurile bătăuşilor, cu toţii căpătând ghionturile de rigoare. Se poate prea lesne înţelege că puţini vor fi avut tăria să înfrunte sălbătăcia haidamahilor, plătiţi de ucraini, şi să rostească înaintea comisarului că voiesc şcoală româ­nească, unde se vedeau înconjuraţi numai de duşmani şi n-aveau pe nimeni cine să-i ia în scut, dacă se gândeau că au să treacă şi la ieşire prin ceata de bătăuşi. Dar nici în cancelarie, în faţa comisarului, nu erau scutiţi cei citaţi. Aici, vornicul şi cu învăţătorul dezvoltau un terorism nemaipomenit. Astfel, la răspunsul hotărât al unui gospodar: „Sunt român şi vreu ca şi copilul meu să înveţe româneşte, în şcoală!”, se repezi vornicul, cu mâna rădi­cată în mod ameninţător asupra gospodariului, strigând furios: „Tu vrei româneşte, eu te-oi învăţa nemţeşte!”. Supt împrejurările acestea, numai 11 din cei 40 citaţi au glăsuit pentru şcoală românească, ceilalţi, vrând-nevrând, şi-au dat con­simţământul pentru „şcoala ucraină”. Dar noi putem fi mândri de curajul celor 11 inşi, care, cu toată teroarea exercitată asupra lor, cu toate loviturile aplicate în coastele lor de bătăuşii năimiţi cu bani ruseşti, n-au vrut să se lepede de naţia şi limba lor. Ei au avut de suferit un adevărat martiraj, pentru că n-au vrut să-şi vândă neamul şi trecutul lor. Aceste le-a aflat numai din întâmplare secrearul Societăţii pentru cultură şi le-a adus la cunoştinţa comitetului. Comitetul a ru­gat pe domnii deputaţi Bejan şi Sârbu ca să facă demersuri ener­gice la reprezentanţa guvernului din Cernăuţi La intervenţia deputaţilor, s-au făcut capăt nelegiuirilor ce se comiteau în Gemene şi s-a sistat „revizuirea uricului şcoalei”. Va să zică, la revizuirea uricului de fondare a şcolii (căci de aceasta era vorba mai sus), în loc să se purceadă în mod nepărtini­tor, pentru a se împlini dorinţa şi a românilor, se convoacă par­tidele, în taină, pe timpul liturghiei, aşa ca unul să nu ştie de altul, şi se admite ca rutenii să-şi organizeze bande de bătăuşi, pen­tru a silui voinţa sătenilor, se admite ca rutenii – vornicul şi învăţătorul – să dezvolte o agitaţie pe faţă, chiar în prezenţa delegatului căpităniei”[9].

1914: „În Gemine a existat o şcoală românească, care s-a prefăcut, peste noapte, în şcoală ruteană, în baza unei hotărâri a comitetului comunal, care a fost aprobată, fără întârziere, de con­siliul şcolar de ţară. Câte hotărâri au făcut, până acum, comi­tetele comunale din Mihalcea, Danila, Calineşti şi din alte sate pentru Şcoala românească? De ce nu se execută aceste hotărâri făcute de ani de zile? Sau n-au hotărârile acestor comitete aceiaşi valoare ca a comitetului din Gemene? Cercetările, care au început a se face, în anul acesta, în Gemine, pentru stabilirea raporturilor de limbă la şcoala primară de acolo, odată curat românească, azi curat ruteană, se fac sub presiunea celui mai nemaiauzit terorism, exercitat de comitetul comunal, în frunte cu primarul, şi de învăţătorul rutean, care, cu toate plângerile motivate ce s-au făcut împotriva lui, rămâne şi mai departe în Gemene, spre a tulbura buna înţelegere dintre locuitori”[10].

1916: „Ioan a lui Nicolai Ignătescu, din Gemene, a participat la război şi ar fi căzut pe frontul italian, în anul 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Victoria a lui Ioan Ignătescu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11].

1917: „Cu toate acestea, comunicatul rus din 7 august anunța că două regimente, însărcinate tocmai cu paza acestei răscruci de drum, între Cotârgași și Borca, au abandonat postul, astfel încât linia de apărare trebuia mutată înapoi, în est. Deci, stăpânii răscrucii au ajuns austriecii şi germanii, care s-au stabilit pe Bistrița. Prima lor idee pare să fi fost să-și lărgească poziția acolo, stabilind legătura, în stânga lor, cu coloana care operează la aproximativ 35 de kilometri, în nord, pe valea râului Moldova, care trece prin Câmpulung, spre Gura Humorului. Pe 8 august, de fapt se lupta pe întregul front, de la Câmpulung spre sudul Bistriței, ca și cum cele două coloane ar vrea să efectueze o operațiune concertată. Coloana de la Câmpulung a câștigat un succes la extrema dreaptă, prin apucarea înălțimilor la vest de Gemenea, un sat aflat la o duzină de kilometri sud de râul Moldava; a doua zi, va ajunge un pic mai la est de Gemenea, în Şipot. Interesul acestui moment este de a deschide o cale laterală spre front, spre a-l readuce pe Moldava, printr-o mișcare de învăluire, în spatele rușilor, care se apără acolo din Vama. Într-adevăr, în curând va fi anunțat că înălțimile din jurul Vamei au cedat și că inamicul avansează spre Gura Humorului. Pe scurt, operațiunile pe râul Moldava pot fi rezumate după cum urmează: austro-germanii, care doreau să înainteze spre Gura Humorului, au fost opriți la înălțimile Vamei, la o duzină de kilometri est de Câmpulung; apoi au executat o mișcare de învăluire, pe scară largă, prin dreapta lor, care i-a dus, printr-un ocol, în spatele poziției de apărare a ruşilor; aceste mișcări de cotitură sunt clasice în războiul montan”[12].

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941, Tribunalul Iaşi[13]: Droniuc Dumitru, tâmplar, cu ultimul domiciliu în comuna Gemenea, jud. Câmpulung, născut în comuna Gemenea, jud. Câmpulung, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru ultraj cu violenţă, la 2 ani închisoare corecţională şi un an interdicţie, conform art. 255, 253 şi 254 din codul penal; Ceazan Emilian, muncitor, cu actualul domiciliu în comuna Gemenea, jud. Câmpulung, născut în comuna Gemenea, jud. Câmpulung, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru ultraj cu violenţă, la 6 luni închisoare, conform art. 255, 253 şi 254 din codul penal”.

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9[14], de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Spaniuc Gheorghe, fruntaş, ctg. 1938, cu ultimul domiciliu în com. Gemenea, jud. Câmpulung, mort la 17 iulie 1941”. „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[15]: Soroceanu Victor, fruntaş, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Gemenea, judeţul Câmpulung, mort la 6 iulie 1941”

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[16], următorii învăţători şi învăţătoare: Tudoraş Tatiana, comuna Gemenea, jud. Câmpulung, media 7,11”.

1949: Este numită, în învăţământul elementar, ciclul I[17], Tăbăcaru Elena, directoare la Şcoala elementară Gemenea.

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 97

[3] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[4] Apărarea Naţională, Nr. 33 şi 34, Anul II, sâmbătă 4 mai stil nou 1907, p. 2

[5] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[6] Apărarea Naţională, Nr. 93, Anul II, 15 decembrie stil nou 1907, pp. 2, 3

[7] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 101, 102

[9] Revista Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 6, Anul III, 18 septembrie 1913, pp. 85-89

[10] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 10, Anul III, 26 februarie 1914, p. 150

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[12] L’Ouest-Éclair, 10 août 1917, p. 3

[13] Monitorul Oficial, Nr. 115, 17 mai 1941, pp. 2684-1686

[14] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[15] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[16] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[17] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Gavrileşti

GAVRILEŞTI. Întărit, în 2 iulie 1445, de Petru Aron Vodă, lui Mihail logofăt (cel care va negocia tributul cu turcii), care-l cumpărase de la Manea globnicul, Gavrileştii, „un loc din pustie, aproape de graniţa leşească, anume seliştea Gavrilouţi, ca să-şi întemeieze sat”, a fost populat până în 1446, când logofătului Mihail îi este confirmat „satul la graniţă, aproape de Sneatin, anume Gavrilouţi, ce el însuşi l-a întemeiat în pustie”, o reconfirmare primind şi din partea Alexandru Vodă, în 20 iunie 1453, pentru „un sat lângă Sneatin, anume Gavrilăuţi”.

În 7 mai 1473, când Dragoş Uşar cumpăra de la Cârste, cu 170 zloţi, „a sa moşie şi ocină, satul Ivancăuţi”, în hotarnica satului se menţionează şi Gavrileştii ( „la drumul Suhoversche, de aici la Havrileşti, până la Volhoveţ, cum au stăpânit în timpuri străvechi”).

Gavrileştii, sat pe Şoviţa, în Ţinutul Coţmanilor, megieş cu Cliveşti, Ivancăuţi, Davideşti, Stăuceni şi Malatineţ, încape sub stăpânire călugărească, din 26 august 1503, atunci când Ştefan cel Mare întăreşte Episcopiei din Rădăuţi mai multe sate din acel ţinut, inclusiv Coţmanul.

Din 9 mai 1682, când Stroescul face un schimb de moşii cu Episcopia Rădăuţilor, Gavrileştii scapă de jugul mănăstiresc, dar sunt vânduţi, în 15 februarie 1685, lui Vasile Volcinschi. Peste vremuri, adică în 9 octombrie 1744, Episcopia Rădăuţilor strică schimbul de moşii, făcut în 1682, şi Gavrileştii redevin proprietate episcopală.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Gavrileşti „31 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasile, 2 văduve, Maria preutiasă şi Sinka baba, 1 ţigan, Hrihor, 4 case pustii şi 23 birnici, şi anume: Ioniţă vornic, Fedor TUNCIUK, Ilii CIORNEI, Ivan MARTINIK, Iacob MANGIOC, Mihail MANGIOC, Toader dascăl, Vasile pânzar, Tudose CARALAŞCIUK, Iacob MELOVANSKI, Petrea TUDOSIICIUK, Marchin MANOILCIUK, Ivan SĂMENUC, Ivan ONICIUK, Vasile BĂLAN, Alecsa MANGIOC, Martin TULESCHII, Vasile MUTKO, Fedor MALANCIUK, Dămian BOIKO, Vasile PRISUNSKI, Alecsa LIUŞINKA şi Petro vataman.

În 1774, Gavrileştii aveau 33 de familii, iar în 1784, 58 familii ţărăneşti.

Din 1862, funcţiona, la Gavrileşti, o şcoală cu 3 clase[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[3].

1888: Biserica din Gavrileşti a fost construită între anii 1888-1889, fiind sfinţită abia în 1891. În 1907, paroh era George de TEUTUL, născut în 1860, preot din 1886, paroh din 1894, cantor fiind, din 1905, Nicolai GUTOWSKI, născut în 1871.

În 1890, comuna Gavrileşti avea 1.341 locuitori. Teodor Marteniuc era primar, Georgie de Teutul – paroh, Georgie Aniuk – învăţător, iar Ilie Nuţul – cantor bisericesc.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Havrileşti sau Gavrileşti (ruteneşte Hawryliwce), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă com­pactă, pe partea dreaptă a pârâului Sovica, între Cliveşti şi Ivancăuţi. Supafaţa: 6,40 kmp; popu­laţia: 1.040 locuitori ruteni, de religie gr. or., precum şi puţini izraeliţi. Se află lângă drumul districtual Stăuceni-Nepolocăuţi. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, într-un hrisov al Voevodului Alexandru, purtând data de 2 Iunie 1453, sub numele slav Gawrilovce, cu ocazia cum­părării ei de către Logofătul Mihail. După hrisoavele domneşti, unul din 1503, de la Ştefan cel Mare, şi altul din 1519, de la fiul său, Bogdan, se poate ve­dea că această localitate se afla în posesiunea episcopului de Rădăuţi, şi atunci, ca şi la 1776. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 759 hectare imaşuri, 46 hectare păduri şi 39 hectare pământ arabil, 15 hectare fâna­ţuri, 26 hectare grădini, 29 hectare bălţi şi heleştee. Se găsesc 33 cai, 174 vite cor­nute, 241 oi, 59 porci şi 20 stupi de albine. Havrileşti, moşie, cu administraţie particulară. Suprafaţa: 3,06 kmp; popu­laţia: 50 locuitori germani, po­loni şi izraeliţi”[4].

1914-1918: „Alexa a lui Daniil Malanciuc, născut în Gavrileşti, la 4 martie 1885, a plecat, în 1 august 1914, la război şi, ajungând în captivitate la italieni, se îmbolnăvise şi să fi murit într-un spital din Sassoferrato, Italia, cam în luna mai 1919. Până în prezent, n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Saftei Malanciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[5].

1920: „Deciziune de expropriere No. Ra 173/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Coţmani, cu care s-a decis exproprierea de 85 ha 19 a 12 mp din moşia Gavrileşti, proprietatea lui Iossel Merdinger, Chave Perl Merdinger şi Salomon Merdinger, corpul domicial fasc. No. 68 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Gavrileşti, în folosul „Fondului de pământ bu­covinean”, a devenit definitivă”[6].

1927: „Numărul familiilor (româneşti) înstrăinate şi numărul lor: Arici 7, Balan 8, Bortiuc 5, Costică 2, Carp 10, Gherman 20, Nuţul 7, Pălimar 3, Petruşcă 8, Tropoată 11”[7].

1946: Este menţionat „Ştefan Fochi, refugiat de la parohia Gavrileşti, Cernăuţi”[8].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 411

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 105

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 108

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[7] Ţopa, Preotul Dimitrie, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din Fosta Bucovina, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, p. 91

[8] Monitorul Oficial, Nr. 292, 17 decembrie 1946, p. 12979

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Gălăneşti

GĂLĂNEŞTI. Gălăneştii par să însemne o localitate relativ nouă în istoria românilor bucovineni, menţionată, drept cătun al Vicovului de Jos, abia în harta cadastrală a anului 1783, când, după secularizarea averilor mănăstireşti (ale Putnei, în cazul acesta), s-au constituit domeniile obşteşti (pădure comunală, imaş comunal, fâneţe) şi s-a pus în practică o primă reformă agrară, ţăranii bucovineni fiind împroprietăriţi cu „cât aveau în lucru“, o împroprietărire săvârşită de ocupantul austriac şi, tocmai de aceea, despre care nu se prea vorbeşte în istoriografia românească, decât în formule esenţializate, dar derutante, de genul „domenii composesorale”. Moşia obştească, proaspăt constituită, era numită, în harta cadastrală, „Gallinestie”, iar cătunul – Galaneşti, de la neamurile care, prigonite de călugării putneni, au întemeiat vatra de sat, după 21 aprilie 1786. Iobagii mănăstirii Putna, din rândurile cărora se trag şi gălăneştenii, au avut mult de suferit, de-a lungul timpului, datorită asupririi şi prigoanei la care-i supuneau egumenii, aşa că mulţi au fugit unde au văzut cu ochii, în căutarea libertăţii, răzbind până la cazaci, până la Ţarul Rusiei sau până la Regele Poloniei, cum a fost acel Apostol Chirgheci, din Putila, care, însoţit de 500 de iobagi, a fugit la Moscova, apoi, când iobagii aceia ajunseseră un corp militar de elită, s-a pus în slujba lui Ian Sobiecki, pe care l-a însoţit şi în incursiunea din Moldova, luând în stăpânire şi guvernând Câmpulungul Moldovenesc, în vremea ocupaţiei polone.

1750: În anii anteriori „adunării” vetrei de sat a Gălăneştilor, denunţurile egumeneşti, la domnie, s-au ţinut lanţ. În 10 ianuarie 1750, egumenul Dositei Herescu, viitorul episcop, s-a plâns voievodului Racoviţă, cerându-i să trimită ispravnicii de ţinut pe urmele iobagilor neascultători, ca „să-i înfrâneze şi să-i supue ca să slujască la toate cele ce vor fi de trebuinţă mănăstirii, pe obiceiu vechiu”.

1754: Un iobag din Vicovu de Jos, Gligoraş Calance, a izbutit să păzească poala codrului şi să trăiască în linişte, dar a fost, iarăşi, pârât la domnie, în 19 octombrie 1754, iar ispravnicii vin şi îi risipesc casa, ajutându-i pe cucernicii călugări să smulgă, de la familii, câte doi lei pentru fiecare membru al unei familii, care îl urmase pe Grigoraş Calance.

În 12 octombrie 1765, egumenul Putnei s-a plâns divanului domnesc de disperarea unui alt iobag din Vicovul de Jos, Vasile Savul, care „i-a rupt barba proigumenului de Putna, care a plecat la Vicovul de jos pentru posluşanie”, apoi a luat calea codrului.

În 27 martie 1766, anticipând parcă înfiinţarea vetrei gălăneştene de sat, egumenul Pahomie s-a jeluit împotriva iobagilor care locuiau la marginea fânaţului mănăstirii, producând, cu vitele, „mare pagubă şi stricăciune”. Ispravnicul Sucevei, primind poruncă să ia măsuri, i-a avertizat să se mute urgent în vetre de sat pe „Grigore Coroamă, Ion Coroamă, Ghenie baba, Grigor şi Vasile Motrescu, Odochia baba şi Nastasia baba Motrescu”, din Vicovu de Jos, şi pe „Pătraş Urmă, Grigore fiul lui Urmă, Chirilă Răuţu cu feciorul său, Ivan Rusu, Ştefan Rusu, Schiporenii şi Motreştii din Vicovul de Sus, care, având case lângă fănaţurile mânăstirii, fac mare pagubă şi stricăciune. În 10 octombrie 1766, Ilie Savul, „ţăran din Gicovul de Jos… l-au tras de barbă şi l-au necinstit cu batjocură” pe proegumenul Putnei, care ţăran, ca şi Vasile Savu, cel care a smuls barba proegumenului, părea să moştenească un bun obicei de familie împotriva prigonitorilor în sutană.

În 18 iunie  1767, egumenul Putnei s-a jeluit şi voievodului Grigore Callimah (descendent al neamului câmpulungean al Călmaşilor) împotriva iobagilor din Frătăuţi, Gicove şi Straja „care nu s-au obişnuit a trăi la vatra satului, unde este sălişte şi biserică, ce trăiesc împrăştiaţi pe aceste moşii, aducând cu bucatele lor stricăciune şi pagubă mănăstirii”.

1768: Fără voia lor ctitori de vatră de sat, Petre Gălan, Toader Gălan, Pavel – fiul lui Toader, Lupul Botnar – ginerele lui Petre Gălan „şi tot cutul Gălăneştilor”, deci întregul cătun, pun degetul pe zapisul întocmit de ispravnicul de Suceava, în 21 aprilie 1768, confirmând că au luat cunoştinţă de „porunca lui Vodă” de a se aşeza în vatra satului, ieşind din arături şi din fâneţe, dar cer păsuire, fiind aşezaţi acolo „de câtăva vreme”. Desigur că ei veneau de pe vetrele risipite pe uriaşa moşia a mănăstirii Putna, a cărei biserică era, pe atunci, o ruină, cu ziduri de până la un metru şi ceva, înnegrite de vreme şi nepăsare.

1783: După reforma agrară din 1783, înfăptuită cu păduri, păşuni, fâneţe şi ţarini confiscate proprietarului ecleziast, încep să fie consemnate şi toponimele, unele vechi, poate din vremea acelui Herman, fratele lui Iaţco, de la care avea să cumpere Ştefan cel Mare Voitinelul, „unde este casa lor, la Voitinu, unde aceasta iese din pădure şi din poiană şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit, sub brădet”. Iar dintre toponime, cele mai interesante şi mai tăinatice par să fie cele care se referă la ţarini, care pot permanentiza nume de oameni de demult (Barc, Bărcuţ, Boicu sau Dealul Ungureanului) sau pot sugera diverse înţelegeri funciare în timp (Lanul Tocmitură, Locurile nemţeşti, Ţarina Popii sau Unghiul Popii).

1849: Biserica din Gălăneşti a fost construită, între anii 1849-1850, de Mihail BODNARESCUL, fiind sfinţită în 1852 şi împodobită cu un iconostas în 1857. În 1876, parohia avea 1.343 enoriaşi, paroh fiind Mihail GRAMATOVICI. În 1907, preot era Leon ABAGER, născut în 1873, preot din 1897, iar cantor, din 1902, Gavriil SPÂNUL, născut în 1865.

Din 1882, funcţiona, la Gălăneşti, o şcoală cu 2 clase[1].

1891: În această localitate se află un monument comemorativ al vizitei făcute, în 1888, de ar­hiducele Rudolf al Austriei.1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în septembrie 1891, de „Samuil SAUCIUC, preot în Galaneşti”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Ermolaie PRELIPCEANU, Gheorghi CÂRSTEANU, Ştefan CÂRSTEANU, Dimitrie BĂBĂLEAN, Alexandru GALAN, Ioan CUCIUREANU, Ioan BODNARIU, Ostafie BODNARIU, Meliton BUJDEIU, Simion HRIŞCA, Ioan CÂRŞTEANU, Iftemi BUJDEIU, Mafteiu GALAN, Niculaiu BODNARIU, Ioan alui Constantin BUJDEIU, Ioan UNGUREAN, Gavril SPÂNU şi Andrei PRECOP[2].

În 1895, Gălăneştii aveau 1.341 locuitori, conduşi de primarul Nicolai Bodnariu şi îndrumaţi spiritual de parohul Lazăr Grigorovici, de învăţătorul Iftimie Prelipcean şi de cantorul Gavril Spânul.

1900: Banca raiffeisiană din Gălăneşti a fost înfiinţată, în anul 1900, de preotul Lazăr Grigorovici, de învăţătorul Iftimie Prelipcean şi de primarul Nicolai Bodnariu.

În 1902, „având comuna Gălăneşti, situată pe moşia Fondului ort. Or. religionar, o bisericuţă de tot îngustă şi disolantă şi nefiind cu putinţă o activitate religionară-morală fără o biserică potrivită, din iniţiativa parohului Ambrosie GRIBOVICI, sătenii au pus bani pentru construirea unei noi biserici şi, astfel, sunt menţionaţi gospodarii Gălăneştilor de la 1902, aceştia fiind: Ioan BODNAR, George CĂRSTEAN, Vasile BUJDEI, Agrepina GALAN, Maria GALAN, Petru HRIŞCĂ, George GALAN, Ioan alui Filip BUJDEI, Simion BODNAR, Alexandru GALAN, Petrea UNGUREAN, Andrei PRECOP, Eugen GALAN, Teodor BUJDEI, Teodor CĂRSTEAN, Meliton CĂRSTEAN, directorul şcolar Iftemi PRELIPCEAN, cantorul bisericesc Gavril SPÂNUL, Ioan alui George CUCIUREANU, Simion CUCIUREAN, Ştefan CĂRSTEAN, Maxim GALAN, Teodor GALAN, Vasile UNGUREAN, Elisei GALAN, Ioan UNGUREAN, Miron GALAN, Ioan CĂRSTEAN, Mihai CUCIUREAN, Constantin GALAN, Petrea BODNARIU, Ioan GALAN, Alexandru alui Gavril GALAN, Titus BODNARI, Gavril alui Precop GALAN, Simion alui Ilie BODNARI, Anton GALAN, Andrei BUJDEI, Marco GALAN, Iftemi BUJDEI, Iftemi ŞORODOC, Petrea CUCIUREANU, Vasile UNGUREAN, Nicolai GALAN, Grigorie ILIUŢ, Pamfil alui Vasile GALAN, Ilie BABALEANU, Onufrei HURJUI, Parftemi HURJUI, Constantin GALAN, Trifon GALAN, Spiridon BODNAR, George ROTARI, Ilie BODNARI, Ioan alui Simion GALAN, Teodor PRECOP, Iftemi GALAN, Meliton BUJDEI, David GALAN, Lazăr BODNAR, Mihai CĂRSTEAN, Eufrosina CĂRSTEAN, Zaharie GALAN, Pentelei alui Andrei GALAN, Vasile UNGUREAN, Maxim ILIUŢ şi Ioan BODNARI[3].

1907: „O colectă iniţiată de prea Venerabilitatea Sa părintele Gribovici, în comuna Galaneşti, a avut următorul rezultat: 3 saci barabule, 2 pătrări fasole şi 4 saci ciocălăi. La această colectă a adaus părintele Gribovici, din propria Dumisale economie, 1 coreţ grăunţe de păpuşoi”[4].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[5], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la gălăneşteanul Vasile CUCIUREAN (cantor, 24 ani în 1909).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Gălăneşti, comună rurală, districtul Ră­dăuţi, aşezată pe malul drept al Sucevei, între Vicovul de Jos, la Vest, şi Frătăuţul Nou, la Est. Suprafaţa: 17,72 kmp, îm­preună cu Voitinel; populaţia: 627 locuitori români, de religie gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra sa­tului, şi târla Mesteceni. Este străbătută de drumul districtual Frălăuţul Vechi – Vicovul de Jos, care se uneşte aci cu cel districtual, ce vine de la Ră­dăuţi; staţie a liniei fe­rate Rădăuţi. Are o şcoală populară, cu o clasă (deci, 30 şcolari – n. n.) şi o biserică locală, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. La ocuparea Bucovinei nu exista. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Are 56 cai, 450 vite cornute, 303 oi, 240 porci, 30 stupi. Gălăneşti, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particular Hardegthal, districtul Rădăuţi. Are 2 case şi 15 locuitori, cuprinzând pe lângă sine şi herghelia Mesteceni”[6].

1915: „Fiul învăţătorului din Gălăneşti, cadetul George Prelipcean, de la Batalionul 18 de vânători, şi-a aflat moarte în 8 Noiembrie 1915… La 1 Aprilie, a fost rănit la Dobronăuţ, în Bucovina… După vindecarea rănii, fu iarăşi trimis la front. În noapte din 7 spre 8 Noiembrie, pe când se afla în tranşeu, un glonţ îl nimeri, prin braţul stâng, în piept. În dimineaţa zilei de 8 Noiembrie 1915, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului”[7].[8]

1916: Au contribuit la „Colecta pentru cei amputaţi şi orfanii celor căzuţi în luptă”[9] geniştii (Arbeiter Abtig I/41) Micu Pavel, din Gălăneşti, cu 1 coroană, şi Botuşan Precup Vasile, din Gălăneşti, cu 1 coroană.

1914-1918: Au depus jertfa de sânge pentru Bucovina „Infanteristul Spiridon Ungurean, Gălăneşti, Regimentul 22, rănit”[10]; „Infanteristul Ilie Bujdei, Gălăneşti, Regimentul 22, rănit”[11]; „Gheorghe a lui Maftei Pârghie, din Gălăneşti, a participat la război şi ar fi căzut într-o luptă, pe frontul rusesc, în anul 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Magdalina a lui Gheorghe Pârghie, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[12].

1919: din Comisiunea agrară centrală  făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi George Un­gurean, agricultor Gălăneşti[13].

1920: „Deciziune de expropriere No. 323/20/3. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Ră­dăuţi, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 314, Voitinel-Gălăneşti, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 296 ha 18 a 53 mp, proprietatea Fondului bisericesc, în folosul „Fondului de pă­mânt bucovinean”, a devenit definitivă”[14].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[15]: Galan Ştefan, zidar, domiciliat în Gălăneşti; Galan Silvestru, tâmplar, domiciliat în Gălăneşti; Galan Vasile, tâmplar, domiciliat în Gălăneşti.

1942: „Având în vedere dispoziţiunile art. 55 din legea pentru reorganizarea Centrului Naţional de Românizare Nr. 175, publicată în Monitorul Oficial Nr. 56 din 6 Martie 1942”, se aprobă „ratificarea angajării de personal temporar pentru administrarea, paza conservarea acestor bunuri (păduri, fabrici de cherestea, exploatări, materiale lemnoase etc.), personal numit şi angajat din Noemvrie 1940 şi până la 5 Martie 1942 inclusiv”[16]: Otopila Dumitru, paznic, bunul expropriat pădurea Gălănesti, comuna Gălăneşti, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 1.800 lei; Hutupila Dumitru, paznic, bunul expropriat pădurea Gălăneşti, comuna Brodina, judetul Rădăuţi, salariul lunar 1.800 lei”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[17], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Bujdei Victor, de la Voitinel, la Gălăneşti; Duduman Viorica, de la Gălăneşti, la Falcău; Cârstea Eleonora, de la Vicovu de Jos, Centru, la Gălăneşti.

Gălăneştii de astăzi, aidoma Gălăneştilor din perioada Bucovinei istorice, este perla celui mai bogat ţinut al Bucovinei, ţinutul Rădăuţilor. Un amestec interesant de tradiţie şi de modernitate, de sat tipic bucovinean şi de „oraş agro-industrial”, schiţat pe planşele arhitectului sucevean Florin Duduţă, definesc o localitate relativ nouă, dar cu resurse inepuizabile de înnoire.

[1] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1876 p. 61, 1907 p. 168

[2] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 45/1891, p. 6

[3] DEŞTEPTAREA, Nr. 99/1902, p. 2

[4] Apărarea Naţională, Nr. 49 şi 50, Anul II, duminică 7 iulie stil nou 1907, p. 5

[5] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 101

[7] VIAŢA NOUĂ, Anul III, nr. 169, 19 decembrie 1915, p. 4

[8]

[9] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

[10] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[11] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[15] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[16] Monotorul Oficial, Nr. 154, 6 iulie 1942, pp. 5488 şi următoarele

[17] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Fürstenthal sau Voivodeasa

1894: Kleines deutsches Bauernhaus in Fürstenthal (Voivodeasa)

FÜRSTENTHAL. Colonia germană de la Suceviţa, de pe valea Voivodesei, înfiinţată în 1792, cu germani din Boemia, s-a numit Fürstenthal. Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, susţinea că „importante sunt sticlăriile de la Crasna-Ilski, de la mănăstirea Putna şi de la Voivodeasa, de lângă Suceviţa, ale căror produse de sticlă sunt trimise până la Constantinopol”[1]. Dar „eforturile statului de a atrage coloniști străini (în special germani) în țară s-au oprit în 1803… Chiar la începutul primului an de la întemeierea localităţii Fürstenthal, a apărut „Ordonanța guvernamentală din 4 martie 1803. Nr. 5.302, care se aplică tuturor domeniilor și instanțelor municipale care se află deja în țară, precum și coloniștilor germani care se vor stabili aici în viitor, adică. Meseriaşii și fermierii trebuie tratați cu decență. Cernăuţi, 26 martie 1803. Josef Vogel, comisar districtual”. De atunci, însă, nu a fost făcut niciun pas decisiv, pe parcursul a mai multor zeci de ani, pentru continuarea colonizării provinciei de către stat”[2].

În 24 octombrie 1802, „Inspectoratul bunurilor bucovinene de stat din Rădăuţi raporta că biroul în cauză a încheiat un aord, în baza cererii din august, cu producătorii de sticlă de masă Joh. Weber, Ant. Fuchs, cu care a convenit asupra fabricii de sticlă care urmează să fie construită la Fürsteuthal şi a locuinţelor pentru sticlari”[3], dar şi pentru constructorii Wenceslaus Feldigel, Franz Weber şi Franz Keller. Fiecare familie de stclar urma să primească gratuit câte o casă, câte un teren de grădină și câte două pajiști de câte jugăr, sticlarii şi zidarii urmând să primească salarii diferenţiate, dar şi câte o indemnizaţie de călătorie, care, de asemenea, diferea, de la 60 florini pentru muncitori, până la 30 florini pentru ucenici, dar acest avans pentru mutare urma să fie returnat eşalonat, în termen de 5 ani.

În fabrica de sticlă de la Fürstenthal, axată pe producţia de geamuri, la care lucrau, sub coordonarea maistrului geamgiu Sebastian Schuster, care, în 1803, se va muta la Marginea, apoi la Rădăuţi, sticlarii Wenzel Feldigel, Anton Fuchs, Joseph Gaschler, Matthias Gaschler, Franz Keller, Martin Stoiber, Franz Weber şi Johann Weber, a început să producă efectiv în vara anului 1803, cu o mulţime de dificultăţi. Mâna de muncă promisă şi aşteptată să vină din Boemia germană s-a răzgândit, ca şi maistrul sticlar Anton Aschenbrenner, din părţile Pragăi, care a refuzat să mai vină, deşi fratele său, Georg, era deja în Fürstenthal. Avansul călătorie părea să fie insuficient, dar, în cele din urmă, au acceptat să semneze contractul şi să încaseze avansurile sticlarii B. Schuster, din ţinutul Praga, maistrul sticlar Hauer din Frankenberg şi Albert Tremel din Cercul Pisek[4]. „O  Ordonanță a Inspectoratului de Domeniu aferent, din 12 aprilie 1804, stabilește că sticlarii Anton Aschenbrenner, Lorenz Kolberter și Andreas Fuchs din Boemia sunt angajaţi la Fürstenthaler Glashütte (Sticlăria din Voivodeasa). Vo primi câte o locuinţă (casă din lemn), vor utiliza gratuit lemnul de foc, vor avea în folosinţă trei jugări de teren agricol şi vor câştiga 30 coroane și 1 florin rata la casă. Toată lumea primește 60 de florini pentru călătorie și, la sosire, 100 flori, bani avansați cu garanţia unei rambursări eşalonate din câștiguri. Pentru fiecare pahar produs, primeau 21 kr. Pe de altă parte, aceștia trebuie să muncească câțiva ani pentru aceleași salarii, ca și alți lucrători de sticlă sau, dacă voiau să renunțe înainte de această dată, să anuleze îndemnizația de călătorie”[5].

1811: Potrivit registrul de evidenţă a pământurilor, în 1822, parcelele din Fürstenthal, dinspre Marginea, au fost folosite de lucrătorii fabricii de sticlă Jakob Stadler, Franz Bauer, Martin Bauer, Paul Fischer, Michael Weinfurter şi Christof Gaschler.

1836: După According to the assessment of November 2, 1836 these lands had been incorporated into the community of Mardzina in error, whereby it also happened that the Domain glass factory workers from the community of Mardzina were assessed a property tax on the basis of their rural-land tax-subtaxation sheet. 2 noiembrie 1836, aceste terenuri au fost încorporate în Marginea.

1855: Din cele 20 de familii, stabilite iniţial în casele de lemn din Fürstenthal, cu contracte de muncă din 24 octombrie 1802, se mai aflau acolo, în 1855, doar trei familii, şi anume Josef Gnad, Franz Geschwendner, care avea să plece în 1858, și Johann Wapowa[6].

1858: În July 26, 1858. 26 iulie 1858, prin „Protocolul privind statutul terenurilor în Fürstenthal”, se stabilea statutul juridic al domeniilor Fondului Religionar şi al parcelelor de teren aflate în proprietatea sticlarilor. Din protocol, se pot afla numele celor mai vechi membri ai comunităţii germane, precum Joseph Gnad, de 75 ani, şi Franz Geschwentner, de 69 ani, în 1858, amândoi invitaţi să facă parte din conducerea comunală. Ceilalţi germani, înşiruiţi în ordinea numerelor caselor şi ale terenurilor, aparţineau lui Jakob Schuster (de 16 ani, sticlar), Michel Hagel (de 11 ani), Martin Mühlhäuser (11 ani), Franz Weber (15 ani), Karl Gaschler 15 ani), Michel Stadler (14 ani), Jakob Gnad (2 ani), Iosif Stadler (30 ani), Simon Fischer  (zidar, de 30 ani), Joseph Weber (sticlar, de 24 ani), Johann Gaschler, Karl Gaschler (sticlar, de 35 ani), Johann Pongratz  (sticlar, de 25 ani), Friedrich Gaschler (sticlar, de 25 ani), Joseph Gaschler (sticlar, de 23 ani), Karl Gaschler (dulgher, de 7 ani), Ambros Weinfurter, Jakob Neumann (21 ani), Josef Feldigel (12 ani), Josef Stadler (geamgiu, de 25 ani), Jakob Gnad (22 ani), Karl Stadler (geamgiu, de 16 ani), Karl Kohlmann (sticlar, de 12 ani). Primii muncitori ai fabricii de sticlă au fost: Jakob Schuster, Franz Weber, Karl Gaschler cel Tânăr, Michel Stadler, Iosif Stadler cel Bătrân, Simon Fischer, Joseph Weber, Johann Gaschler, Karl Gaschler, Johann Pongratz, Friedrich Gaschler, Joseph Gaschler, Karl Gaschler, Ambros Weinfurter, Joseph Feldigel, Joseph Stadler şi Karl Stadler, dintre care Josef Weber şi Johann Pongratz[7].

1890: În 1890, comuna Fürstenthal avea 1.000 locuitori. Primar era Iohann Baumgarten, iar învăţători, la şcoala în care învăţase şi Iraclie Porumbescu, Iosif Hustyn şi Maria Bacinsca.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Fürstenthal (româneşte Voivodeasa), comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată, în lungime, pe pârâul Voivodeasa, afluent al Suceviţei, între localităţile Margi­nea şi Suceviţa. Populaţia: 982 locuitori ger­mani romano-catolici. Este lângă drumul districtual Marginea-Suceviţa; are o şcoală primară germană şi o bise­rică romano-catolică. Colonie, întemeiată, la 1803, de numeroase familii germane, venite din Boemia aici, cu ocazia înfiinţării unei fabrici de sticlă, care arse în anul 1888 şi nu s-a mai reînfiinţat. În această localitate se află un monument comemorativ al vizitei făcute, în 1888, de ar­hiducele Rudolf al Austriei. Populaţia se ocupă în spe­cial cu exploatarea de pă­duri. Comuna posedă 123 hectare pământ arabil, 58 hectare fânaţuri, 7 hectare 50 ari grădini, 211 hectare izlaz, 175 hectare pădure. Se găsesc 88 cai, 262 vite cornute, 230 porci, 38 stupi. Fürstenthal, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Margi­nea, districtul Rădăuţi. Are 13 case şi 96 locuitori, cuprinzând pe lângă sine şi te­ritoriul numit Fabrica de sti­clă (Glashütle)”[8].

1914-1918: „Franz a lui Josef Pöllmann, din Voivodeasa, a participat la război şi ar fi căzut pe câmpul de luptă, în anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea fratelui său, Josef a lui Josef Pöllmann, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Rădăuţi  făcea parte, ca Reprezentant al proprietarilor expropriaţi: „Valerian Mironovici, consilier silvic Voivodeasa”[10].

1920: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 30 August 1920, privitor la însoţirea „Spar- und Darlehensknssen-verein für Fürstenhal und die deutschen Einwohner von Margina reg. G. m. u. H. in Fürstenthal”, următoarele schimbări: membrii în direcţiune Ferdinand Stadler şi Ignatz Aschenbrenner ştersi; membrii în direcţiune Ru­dolf Pankratz ca preşedinte, Johann Gaschler ca vice­preşedinte, şi Sigmund Weber şi Gaschler Filip introduşi. / Tribunalul Suceava. Secţia II, la 30 Septemvrie 1920”[11].

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9[12], de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Tomşa Ioan, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Voivodeasa, jud. Rădăuţi, mort la 17 iulie 1941”.

1942: Având în vedere dispoziţiunile art. 55 din legea pentru reorganizarea Centrului Naţional de Românizare Nr. 175, publicată în Monitorul Oficial Nr. 56 din 6 Martie 1942”, se aprobă „ratificarea angajării de personal temporar pentru administrarea, paza conservarea acestor bunuri (păduri, fabrici de cherestea, exploatări, materiale lemnoase etc.), personal numit şi angajat din Noemvrie 1940 şi până la 5 Martie 1942 inclusiv”[13]: Pomârlan Dumitru, paznic, bunul expropriat fabrica Adelştein, comuna Voivodeasa, judeţul Rădăuţi, salariul lunar 500 lei”.

1945: „Dl Iosif Filip Rossman, născut în comuna Voivodeasa, judeţul Rădăuţi, la 20 Februarie 1910, domiciliat în comuna Piscu-Sadova, judeţul Dolj, a facut cerere acestui minister, de a fi autorizat să schimbe numele său patronimic de Rossmann în acela de Roman, spre a se numi Iosif Filip Roman”[14].

1947: „Prin Decizia Nr. 11.761 din 14 Octomvrie 1947, următorul personal temporar din  administraţia centrală şi serviciile exterioare ale Oficiului Naţional al Colonizărilor, i se fixează, cu începere de la 15 August 1947, până la sfârşitul exerciţiului bugetar, diurnele lunare, specificate în dreptul fiecăruia: Chelba Adam, în funcţiunea de administrator de imobile, Putna, Gura Putnei şi Voivodeasa, cu o diurnă lunară de lei 1.500, plus accesoriile, Rădăuţi-Bucovina”[15].

Monumentul închinat Arhiducelui Rudolf, în 1886 – desen de Rudolf Bernt (1844-1914), amplasat la Voivodeasa

[1] Călători, XIX, I, pp. 779-783

[2] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 22

[3] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 360

[4] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 364

[5] Ibidem

[6] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 382

[7] Raimund Friedrich Kaindl,Das Ansiedlungswesen in der Bukowina seit der Besitzergreifung durch Österreich , Das Ansiedlungswesen in der Bucovina seit der durch Besitzergreifung Österreich,trans. Innsbruck: Verlag der Universitäts Wagner’schen-Buchhandlung, 1902, pp.. 535-537

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 99

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 6, 21 februarie 1921, Supliment 61

[12] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[13] Monotorul Oficial, Nr. 154, 6 iulie 1942, pp. 5488 şi următoarele

[14] Monitorul Oficial, Nr. 203, 7 septembrie 1945, p. 7873

[15] Monitorul Oficial, Nr. 255, 4 noiembrie 1947, p. 9837

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Fundu Moldovei

Înmormântare, la Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

FUNDU MOLDOVEI. Una dintre cele mai vechi sărbători ale străbunilor, „Amuţitul Cucului”, prin care se omagia, cu ocazia Echinocţiului de primăvară, văzduhul – ca legătură între Cer şi Pământ, prin regăsire în jurul vetrei părinteşti (şi-atunci înstrăinatul, aidoma cucului, nu-şi mai strigă singurătatea), sărbătoare numită, în creştinism, „Buna Vestire” s-au „Blagoveştenia”, prilejuieşte, de vreo optsprezece ani, organizarea unui impresionant Festival Naţional de Muzică Religioasă, la care participă, într-un interesant concurs, coruri parohiale, seminariale şi laice. Această regăsire creştină, prin cântec imnic, în jurul vetrei străbunilor se petrece în inima munţilor, la Fundu Moldovei. Fundu Moldovei face parte din formaţiunea răzăşească a Câmpulungului Moldovenesc, împreună cu „satele înfrăţite” Sadova şi Pojorâta, iar numele localităţii vine de la statutul pe care l-a avut în vechime de ultimă aşezare moldovenească pe drumul spre Maramureş. Tradiţia spune, iar mărturiile călătorilor străini de mai târziu confirmă, într-un anume fel, această tradiţie, că prin Fundu Moldovei au început cele două aventuri ale descălecării de ţară: „Dragoş Vodă… când dete însă cu ochii de bourelul cel cu trei stele în frunte, atât el, cât şi tovarăşii săi, se ţinură lipcă de dânsul, ca să nu-l peardă din vederi, urmărindu-l necontenit atât pe vârvurile munţilor celor mai înalţi, cât şi prin prăpăstiile cele mai adânci şi mai primejdioase, atât prin văgăuni şi vâlcele, cât şi prin poeni şi preluci, până ce ajunseră la apa Moldovei”. Accesibilitatea dintre Maramureş şi nordul Moldovei, pe care doar cu multă imaginaţie o putem numi drum, făcea legătura între Borşa şi Fundu Moldovei, trecând prin pustietăţile periculoase ale Gârlei Babei (Cârlibaba).

1705: Primii care par să fi descris această accesibilitate par să fie solii lui Francisc Rakoczi la hanul Gazi Ghirai, Michaly Bay şi Gaspar Papay, care, în noaptea de 2 spre 3 decembrie 1705, au pornit din Borşa spre Câmpulung, pe un „drum de 15 mile bune”, pe care îl descriu în amănunţime: „Pe la trei după miezul nopţii, am plecat şi noi şi, pe la prânz, am trecut apa Cibou, pârâu care desparte Munţii Maramureşului de Munţii Moldovei. Am mers pe al patrulea munte, al cărui nume este Ţapul. Trecând şi pe acesta, am luat-o pe al cincilea munte, care se numeşte Cârlibaba. Pe sub muntele acesta curg două pâraie, unul se numeşte, după munte, Cârlibaba, al doilea Licav. Al şaselea munte pe care l-am urcat se numeşte Găina, la poalele acestuia curge râul Tătarca. Al şaptelea munte pe care l-am urcat este Glodul, râul acestuia se numeşte Tătărcuţa. Al optulea munte pe care a trebuit să-l urcăm se numeşte Tâmpa, apa care curge pe sub el se numeşte Moldova; ajungând pe întuneric, de la ora 3 am poposit aici, pe zăpadă, şi, aici, toată noaptea a bătut viforul. În 4 decembrie, vineri, sculându-ne până în ziuă, am ieşit din munţi, mergând de-a lungul râului Moldova… Munţii Maramureşului au, de la Borşa până la Câmpulung, 15 mile bune, în care nu se găsesc nici sate, nici nimic altceva”.

1709: Aparenta nepopulare a văii Moldovei, de la Câmpulung în sus, este contrazisă, la sfârşitul lunii august a anului 1709, de suedezul Johann Wendel Bardili, care se întorcea din tabăra lui Carol al XII-lea de la Bender, şi care mărturiseşte că, deşi „sate întregi nu se găsesc aici”, de-a lungul apei Moldovei, „pe munte, pe amândouă părţile, se găseşte, ici şi colea, câte o căsuţă, unde valea are doar atâta lărgime şi atâta pământ încât să poată hrăni câteva capete de vaci. Spre seară, am poposit lângă o asemenea colibă mică şi ne-am aşezat sub streaşină, de jur împrejur… Ni s-a spus că aici ar fi ultima locuinţă din Moldova”. De la această căsuţă, până la a începe traversarea munţilor, suedezul a mai „trecut râul şi apoi l-am părăsit, în sfârşit, la dreapta, iar noi am luat-o dimpotrivă, spre stânga… Sus de tot începe o pădure… După aceea am ajuns la o stână de oi, care atunci era goală şi părăsită. Am aflat de la moldovenii noştri (călăuzele) că locuitorii de la multe mile distanţă îşi mână oile aici, la păşune, pentru o vară întreagă, iar colibele acestea le serveau pentru prelucrarea şi păstrarea laptelui şi a brânzei”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează în Fundu Moldovii „88 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 panţir, 3 femei sărace şi 83 birnici, şi anume: Dumitru, ungurian (UNGUREAN), Grigori, şălvar (ŞALVARI), Ion sin lui (Grigori ŞALVARI), Toader, ungurian, Petrea sin ungurian, Gavril sin şălvar, Petrea sin şălvar, Iacob sin şălvar, ion sin Nicolai  ŞUIUL, Constantin ŞUIUL, Georgii ŞUIUL, Ion ŞUIUL, Ştefan sin Ion STURZA, Gavril RUSANUL, Grigori ŞUIUL, Grigori TONIGAR, Ştefan HAGHIA, Vasile HAGHIA, Simion, dornian (DORNIAN), Grigori CHECHERIŢĂ, Grigori sin Ion CHECHERIŢĂ, Nichita CLIM, Petrea ŢIMPĂU, Simion ŢIMPĂU, Petria ŢIMPĂU, Simion zet Petrea ŢIMPĂU, Ion sin Dumitraş ŢIMPĂU, Vasile ŢIMPĂU, Iacob GEORGIESCU, Toader LEHACI, Ion LEHACI, vornicel, Ion CAZAC, Vasile MEDRIHAN, Grigori LEHACI, Toader CAZAC, Ion URSACHE, Ion ANDRONICESCU, Grigori ANDRONICESCU, Nichita ANDRONICESCU, Nistor GAVRILEI, Toader FÂŞCU, Ion FÂŞCU, Gavril zet FÂŞCU, Nichita LIŢUL, Ion, ungurian, Simion, ungurian, Toader CAZAC, Gavril CAZAC, Ilie GLIGA, Petrea GEORGIESCU, Gavril, ungurian, Vasile, ungurian, Ştefan LIŢUL, Miftodi LEHACI, Grigori URSACHI, Ion GLIGA, Petrea GLIGA, Vasile GLIGA; Petrea POENARU, Pintelei POENARU, Ion sin NICHITEI, Grigori HOLUŢĂ, Pintelei, ungurian, Ion STURZA, Grigori ŢĂRAN, Ion DOROFTEI, Gavril HOLUŢĂ, Roman HOLUŢĂ, Ion sin popii, Petrea HOLUŢĂ, Andronic DOROFTEI, Ion MIŞINĂ ot Pojorâta, Simion PÂŢUL ot tam, Toadir MEDRIHAN ot tam, Nicolai BOGATU ot tam, Simion sin TĂPŞOAII, Vasile MÂNDRILĂ ot tam, Ion ŞUIUL, Nistor URĂTAR ot Sadova, Toader ŞUIUL ot tam, Petrea CRAINIC ot Vatră (Câmpulung) şi Lupul TONIGAR. Rufeturile erau: popa Georgiţă HASNĂŞ, Ion ŞĂLVAR, panţir ot Vatră (Câmpulung), Porfira, săracă, Lupa, fată săracă, Măricuţa, săracă.

Familie din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

1783: Documentele câmpulungene, toate scrise în limba română, dar cu buchii slavone, deci monumente de limbă română veche încă neconştientizate ca atare, menţionează multe proprietăţi montane ale câmpulungenilor, până în hotarul moşiei mănăstirii Putna, la Moldova Suliţa, unde, pe creasta muntelui, Ursu Mănăilă îşi ridicase „casă din brad verde”. De altfel, aşa apar toate satele din Ocolul domnesc al Câmpulungului: celui mai mare dintre feciorii unui câmpulungean i se făcea casă în vecinătatea unei „moşii”, a unui loc defrişat (laz, în limba vremii) de neamul lui. Când vor veni „vremuri de tihnă şi linişte” (Grămadă), adică după ocuparea Bucovinei de către austrieci, cei din munţi se vor grupa pe malul Moldovei, dar aproape de „locurile de hrană”, adică de poienile şi lazurile lor. Aşa se face că primul document explicit despre Fundu Moldovei datează abia din 16 august 1783, când Franz von Kollowrat propune constituirea şi exploatarea de către Aerariu a minelor din Fundu Moldovei, odată cu cele din Pojorâta şi din Iacobeni. Toate cărţile de privilegii pentru câmpulungeni, emise de cancelariile voievodale, îi vizau pe muntenii din toate satele aflate sub judecia Câmpulungului, satele acestea având o origine comună şi o aceeaşi atestare documentară, adică hotarnica uricului de danie din 14 aprilie 1411, prin care Alexandru cel Bun dăruia mănăstirii Moldoviţa „Vama Moldaviţei”. Deci şi Câmpulung, şi Fundu Moldovei, şi Pojorâta, şi Sadova pot şi trebuie să-şi asume aceiaşi sărbătoare.

1788, Hacquet: „Atelierul de la Iacobeni este punctul central pentru toată activitatea de spălare a aurului din acest râu, căci se spală aur şi în josul, şi în susul său… Numai la două ore de Iacobeni, s-a şi pornit o exploatare, la care s-au pierdut banii, căci minereurile conţineau prea puţin aur. Exploatarea a fost pornită în valea Fundu Moldovei, unde s-au săpat câteva galerii, spre nord-est”[2].

1819: Biserica Sfântului Dimitrie din Fundu Moldovei „de jos”, ctitorită între anii 1819-1822 (cea veche, din lemn, fiind ulterior dăruită nou înfiinţatei comune Breaza) de Nistor DOROTEI, dotată cu un iconostas nou, în 1837, de Miron CIUPERCĂ, Vasile HASNAŞ şi Parascheva TONIGARIU, apoi, în 1890 cu o clopotniţă nouă, era slujită, în 1843, de Grigorie CIUPERCOVICI, numărul enoriaşilor fiind 692. Biserica Sfântului Nicolai, din „Fundu Moldovei de sus”, construită în 1809 de Ioniţă ŞUIU, de George ŞALVARI şi de protopresviterul Gavriil CIUPERCĂ, dotată cu un iconostas, în 1836, de Ioniţă ŞALVARI, era slujită, în 1843, când avea 736 enoriaşi, de Vasilie CIUPERCOVICI. În 1876, cele două biserici din Fundu Moldovei, cu 1.934 enoriaşi, îl aveau paroh pe protopresviterul Dimitrie ŢURFCAN, preot cooperator fiind Ilie de ANDROCHOVICI. În 1907, comuna bisericească Fundul-Moldovei de sus şi de jos, cu Handal (Luisenthal)  şi Tatarca, îl avea paroh pe Ioan POPOVICI, născut în 1861, preot din 1891, paroh din 1906, preot cooperator fiind Ioan MACOVEI, născut în 1876, preot din 1905, iar cantor, din 1900, Grigorie TONIGARIU, născut în 1864.

1862: În Fundu Moldovei funcţiona o şcoală, cu 5 clase (deci 150 şcolari), din 1862, şcoala nemţească din Luisenthal, Handal – cum îi spuneau românii noului sat, fiind înfiinţată în 1805[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Câmpulung – Câmpulung (Târg cu judecătorie) cu Breaza, Gropana, Frumoasa, Fundu Moldovei şi Luisenthal, Pojorâta, Rus pe Boul cu Freudenthal şi Vatra Moldoviţei, Rus Moldoviţa cu Ciumârna şi Argel, Sadova (Ulma), Valea Putnei, Vama cu Eisenau”[4].

1876: „Al doilea râu principal, Moldova, curge prin zona de șisturi, parcurgând doar lungimea de aproximativ două mile, spre sud, intrând la Botuş (între Breaza și Fundul Moldovei), apoi întorcând spre sud-vest, spre Fundul Moldovei, printr-o vale longitudinală, iar la Pojorâta, în viraj ascuțit spre nord-est, se îndoaie spre marginea mezozoicului… Să luăm în considerare, mai întâi, valea Moldovei, în măsura în care aparține zonei ardezie cristaline. Dacă urmați această vale, din Pojorâta (fostul sediu al Centralei de minereu din Buovina) în sus, spre vest, puteți vedea malurile văii de pe ambele părți ale structurilor cristaline de ardezie, care sunt compuse din mică și cuarț. Această din urmă componentă apare predominant aici, astfel încât roca poate fi menționată ca schistul mic de tip cuarţ, ardezie de cuarțit sau cuarțit, în funcție de gradul diferit al acestei predominanțe. Deoarece valea urmează parcursul acestui complex de straturi destul de uniform ca lungimi, valea trebuie să se întoarcă lateral pentru a întâlni alte formațiuni. Părăsind valea Moldovei, cam pe la mijlocul dintre ultimele case (vestice) din Pojorâta și colonia minieră Louisenthal, urcați, pe versantul nordic al văii, pe creasta stâncoasă a Dealului Cailor, care se întinde, într-un unghi ascuţit, spre vale, precum se vede în imaginea de mai jos… Deasupra se află o rezervă de ardezie şi mică, cu grosimea de aproximativ 12-15 metri, care este destul de bogată în roci și conține și urme de hornblende, în sus. Este acoperit de un strat gros, de 40-45 de picioare de gnei roșcat, cu straturi groase, peste care, din nou şi aproximativ în aceeași grosime, urmează o ardezie de granat, de culoare închisă, exact ca cea care apare sub malul gneisului. Deasupra acestuia se află un strat de conglomerat de cuarț și de gresie de cuarțit, nu mai mare de 12 metri, deasupra căruia, în stânci abrupte, se ridică varul care compune Dealu Cailor; acestea din urmă sunt roșiatice și bulboase, imediat deasupra conglomeratului de cuarț, dar masa lor principală este dolomitică și se contopește în dolomita breccia. Exact aceeași secvență: ardezie, mică de cuarț dedesubt, ardezie, mică cu granat și gneie deasupra, despărțite de un strat subțire de conglomerat de cuarț, var dolomitic, este prezentat și de valea Pârâului Cailor, care se varsă în Moldova, la primele case din Louisenthal, și, de asemenea, mai spre nord-vest de de Neagra sau Parotimithal. În acestea din urmă, se deschid straturi oarecum culcate ale schistului mic de cuarț, mai mult decât în ​​mediile atinse anterior; contin ardezie cu pietricele negre. De la Louisenthal, în sus, valea Moldovei se extinde, într-o direcție de aproximativ o jumătate de milă, şi spre vest, şi spre est, și taie straturile schistului mic, bogate în cuarț, la un unghi de aproximativ 40°; prin urmare, cunoaștem și mai multe straturi aici, decât în ​​Pareutimithale. Mai întâi, vedem în satul propriu-zis, pe versantul drept (sudic), imediat deasupra podului de peste Moldova, o rocă deosebită, alb-gălbuie, moale, foarte ușoară, de structură celular-poroasă, care, la o privire superficială, ar putea aminti de unele structuri asemănătoare cu piceul. Cu toate acestea, la o inspecție mai atentă, se dovedește că avem de-a face cu trenul de șist clorit, bogat în sulf. Se pare că, datorită influenței sulfului atmosferic, pietrișul s-a descompus și s-a scurs un oxid de fier cu acid sulfuric, în timp ce liantul siliceu a rămas ca un schelet celular, reprezentând astfel structura asemănătoare cu pomița. Numeroasele tranziții ce pot fi observate la această structură, care este atât de izbitoare, la prima vedere, cu ardezia neclasată bogată în pietriș, dovedind conexiunea menționată“[5].

1886: Despre traiul muntenilor din Fundu Moldovei a povestit, extrem de convingător, primarul Ioan Merchiş, într-o replică la o delaţiune săvârşită de preotul din Colacu, în 1886: „De ar da Dumnezeu să fie în toate satele gospodării şi gospodari ca în Fundumoldovii, apoi bine ar fi! Poftim! În anul 1880, s-au scris la noi vitele cornute şi s-au aflat la 3.000, şi în anul acesta (1886) s-au scris iarăşi şi s-au aflat peste 4.000, fără de viţei. La noi sunt gospodari care au 100 fălci de loc. Rânduială ca la noi nu-i nicăiri; şcoala noastră a fost şi este cea dintâi din tot ţinutul; 135 copii umblă la şcoală; catechisaţii cu tineretul se ţin în şcoală în toată Duminica şi sărbătorile şi care din tineret nu umblă la şcoală îl globesc, îl împlinesc, că am izvod de la preoţi. Tineretul nu joacă, la noi, la crâşme, ci la case de gospodari, sub priveghiare. Atât că oamenii ţin şi sărbătorile cele mici, dar nu merg atuncea la crâşme, ci dau ajutor cu clacă unul la altul”.

1888: Din acelaşi calendar aniversar al satului nu pot fi excluse zilele de 12 februarie 1888, care este cea a naşterii pictorului bucovinean Haralambie Mercheş, feciorul primarului de atunci, 16 iulie 1891, ziua în care s-a născut pictoriţa Eufrozina Lipeţchi, precum şi zilele de naştere ale celor doi mari rapsozi bucovineni: 14 aprilie 1892 – Sidor Andronicescu, 19 iunie 1903 – Ilie Cazacu.

1889: „Există o serie de gatere cu abur mai mici în Bucovina, în Ursoaia, în Fundu Moldovei, în Păltinoasa (împreună, 135 cai putere) și în Rus pe Boul (120 cai putere)”[6].

1890: Volumul 16, nota 6. Pagina 69 (Descoperiri în Bucovina). „În urma notiţei cu același nume, inclusă Mittheilungen, anul 1889, nota 36, fie-ne permisă raportarea asupra altor descoperiri interesante, nepublicate încă: Patru bucăți mici de cămăși de zale, realizate în același mod, dar care constau din inele de 8 până la 12 mm, în diametru, cu grosimea de 1 până la 2 mm, au fost găsite, acum câțiva ani, în Capu Câmpului, districtul Gura Humorului, şi la Fundu Moldovei, în districtul Câmpulung; Proprietar: Asociația Arheologică Română din Cernăuți”[7].

1890: „Comuna Fundu-Moldovei începe îndată ce treci podul amintit mai sus. Ea formează, mai întâi, o vatră între râul Moldova, cătră amiazăzi, între muntele Dealul-Negru, spre nord-vest, şi-ntre muntele Răchitişul, spre nord-est. Mai departe, se-ntinde comuna aceasta spre nord-vest, pe râul Moldova, în sus, printr-o vale îngustă, de ambe părţile râului, atât de departe, încât trebuie să călătoreşti cum se cade, până ce ajungi în capătul de sus al său. Totuşi, măsuri lungimea comunei cu plăcere şi fără a o simţi, deoarece te vezi petrecut, de o parte şi de alta, cu deosebire, însă, în partea stângă a râului, de culmi de munţi impozanţi, atât prin nălţimea, cât şi prin variele lor forme. Acele culmi şi piscuri sunt parte coperite de codri, până la picioarele lor, parte având coaste fără pădure, ci coperite numai de iarbă, de flori admirabile şi de stânci de feliurite mărimi şi chipuri. Fundul Moldovei are două biserici române, din cari cea din jos e de piatră, o şcoală cu un învăţător şi o învăţătoare… Comerţul cu lemne, trecute prin ferestee, seamănă să fie şi aice foarte însemnat, fiindcă se află în mişcare o mulţime de ferestee, dintre care îl amintim pe acela al fruntaşului român Mercheş. În Fundul Moldovei se află, mai de mult, în lucrare băi de aramă şi de fier, cari lăsară multe semne în urma lor. Cercetat-am, cu părintele Avram, unele ştoluri (galerii de mine), cari fug adânc în coasta muntelui. Movile şi jirezi colosale de zgură şi de feliurite pietre metalice zdrobite şi încă netopite stau lângă găurile minelor. În comuna aceasta, sunt mulţi români cu averi însemnate, ce constau, mai cu samă, din moşii de sute de fălci”[8].

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Dimitrie ŢURCANU, paroch în Fundul-Moldovei”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Costan POPOVICI, Ioniţă HERLE, Dumitru ŢIMPĂU, Pinteleiu TONIGARIU, Costan MÂNDRILĂ, Dumitru DOROFTEIU, Gavril ŞANDRU, Mihaiu COCÂRŢĂ, Vasile FLOCEA, Gavril CAZAC, Nichita CIUPERCOVICI, Chifor MOROŞANU, Ioniţă ŢARAN, Vasile RUSANU, Anna URSU, Mihaiu SAMSON, Dumitru ŞANDRU, Chifor URSESCU, Pavel ŞALVARIU, Vasile URSU, Mihaiu LEHACI, Ilie GRADINSCHI, Gheorgiu BOMEIU, Costan GRIGOREANU, Teoder MIHALI, Teoder COCÂRŢĂ, Mihaiu FRÂNCU şi Dumitru CAZAC. O altă listă, întocmită de preotul cooperator Modest AVRAM, cuprindea numele altor săteni:  Iftemi LIŢU, Costan URSESCU, Dumitru GLIGĂ, Mihaiu MOROŞANU, Spiridon ANDRONICESCU, Teodor URŞESCU, Iacob ŢARAN, Teodor CAZAC, Costan ŢÂMPĂU, Dumitru ANDRONICESCU, Grigori GAVRILEIU, Iacob ANDRONICESCU, Simion ŢÂMPĂU, Casandra ŢÂMPĂU, Ioniţă CIUPERCOVICI, Varvara CIUPERCOVICI şi Teodor LEHACI[9]. O a treia listă de subscripţie, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, întocmită de preoţii Dimitrie ZURCAN (Dimitrie Ţurcanu) şi Simion ŞINDELAR, cuprinde următoarele nume: S. FRÂNCU, D. GLIGA, C. URSESCUL, Maria ANDRONICESCU, Constantin TONIGAR, George ŢIMPĂU, George LEUŞTEAN, Pentelei TONIGAR, Iftimie LIŢUL, Teodor POMOHACI, Dimitrie ANDRONICESCU, învăţător superior Simion MAGHIOR, George TONIGAR, Axenia alui D. CAZACU, George NUŢESCU, George CAZACU, Ilie I. ŢĂRAN, Constantin BURDUHOS, Nicolae ŢĂRAN, Grigore TONIGAR, Simion ŢIMPĂU, Petru ANDONICESCU, Dimitrie URSESCU, Iacob ŢĂRAN, Grigore GAVRILEI, Constantin RAŢU, Artemie POIENARIU, Maria C. URSESCU, Nicolai URSESCU, Vasile COCÂRŢĂ, Teodor ŞALVAR, Petre ANDRONICESCU, Grigore UŢA, Chifor GLIGA, Ilie ŢIMPĂU, Dimitrie COCÂRŢĂ, Teodor RAIA, Teodor  I. CAZACU, Ioan I. RUSU, Teodor ŢIMPĂU, Nicolae LIŢUL, Ambrosie POIENARIU, Ioan FĂŞCU, Petre I. FĂŞCU, Constantin LEHACI, Ioan I. URSU, Teodor ANDRONICESCU, Vasile CAZAC, Teodor POIENARIU, Ioan GLIGA, Spiridon ROPCEANU, George CAZACU, Nistor ANDRONICESCU, Dumitru TONEGARI, Simion alui Neculai POIENARIU, Ilie MÂNDRILĂ, Ilieana lui Ion LEUŞTEAN, Minodora lui Teodor LEUŞTEAN, Areta lui Teodor LEUŞTEAN, Luca lui Teodor LEUŞTEAN, Veronica lui Teodor LEUŞTEAN, Glicheria lui Teodor LEUŞTEAN, Dimitrie T. LEUŞTEAN, Ioan T. LEUŞTEAN, Mihai SAMSON, Ioan HAGHIA, Constantin MÂNDRILĂ, Dumitru COTLEC, Mihai DORNEAN, Ştefan ANDRONICESCU, Teodor V. CAZACU, Dumitru G. ANDRONICESCU, Petrea NUŢESCU, Nicolai DORNEANU, Ioan D. CIUPERCĂ, Ilie POMOHACI, Dumitru C. ŢIMPĂU, Ioan GRĂMADĂ, Nicolae HASNAŞ, Filip I. ŢĂRAN, Ileana C. URSESCU, Grigore UŢA, Maria T. LOSU, George I. ŞUIU, Constantin POIENARIU, Dumitru G. MÂNDRILĂ, George ANDRONICESCU, Vasile MÂNDRILĂ, Spiridon CAZACU, Dumitru COMAN, Petre COMAN, Constantin BACIU, Nicolae TONIGAR, Iacob şi Eufrosina DORNEANU, Dumitru MÂNDRILĂ, Petrea ŢIMPĂU, Ioan MEDRIHAN, Alexandru RUSU, Ioan G. ANDRONICESCU, George RUSU, Constantin GRĂMADĂ, Simion ZUGRAV şi Constantin URSESCU[10].

1895: În „Topographie der Bukowina”, apărută la Cernăuţi, în anul 1895, Daniel Werenka nota: „Fundul-Moldovei: 2.500 locuitori, parochi – Dimitrie Ţurcan şi Modest Avram, învăţători – Samuil Maghior şi Ioan Blându, primar – Ioan Mercheş, cantori – Grigorie şi Costan Tonigariu. În 1774, satul avea 93 familii, iar în 1784 – 130”.

1895: Fundu Moldovei avea, din 1895, şi un cabinet de cetire, „Lumina”, în casa lui Simion Mândrilă, cu 143 membri, 250 cărţi, 6 abonamente la gazete şi o avere de 266 florini şi 46 creiţari. Preşedintele acestei prime biblioteci din sat era Samuil Şindilar, vicepreşedinte – Toader Leuştean, iar secretar Nicolai G. Ţăran.

1902: „O a treia mină, deținută de Fondul religios greco-oriental Bucovina, este mina de minereuri de cupru din Louisental (Fundul Moldovei), care se află pe un depozit de minereu de sulf, purtător de cupru, care a fost dezvăluit de mai multe fisuri de crăpătură. Materialele miniere care erau în linie, peste tunelul lung de 1 km, perforat cu un puț adânc de 150 de m, au fost deja ridicate complet de proprietarul anterior. Operațiunea curentă a fost sub tunelul moștenit. Odată cu folosirea capacităţii hidroenergetice a râului Moldova, un centru electric a fost pus în funcţiune și energia electrică de înaltă tensiune este introdusă, prin reţele, în mină, unde este utilizată pentru a acționa o linie cu vagoneţi de transport, o pompă subterană, o mașină meteo și forajele de impact Siemens, și, desigur, pentru a ilumina locațiile șinei și răscrucile”[11].

1907: „În vreme ce Francisc Bellegarde şedea liniştit la Viena, „comitelui naţional, împreună cu dl consilier T. V. Stefanelli” s-a deplasat „în comunele Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Pojorâta, Fundul-Moldovei”, participând  şi la „grandioasa şi impozanta adunare electorală, care a aflat loc, luni în 18 martie 1907, în Câmpulung, unde muntenii spătoşi şi cu plete lungi din vechiul ocol, ascultând mai întâi cu multă atenţiune şi plini de încredere referatele comitetului naţional din Cernăuţi, privitor la o organizare trainică a tuturor păturilor sociale, au proclamat cu o însufleţire rară de candidat pentru senatul imperial pe dl consilier T. V. Stefanelli”[12].  Dar „pe când se făcea atâta tărăboi straşnic şi foarte scump pentru candidaţii puşi de cărturari, muntenii mergeau, pe jos sau în căruţele lor sprintene, din sat în sat şi stăteau de vorbă gospodăreşte cu ai lor” [13], şi astfel, deşi „n-a candidat, ci a fost rugat să pri­mească candidatura”[14], tocmai acel „curios, sincer, deși neașteptat prieten al românilor și, mai ales, al alegătorilor săi din Ținutul Câmpulungului, contele vienez cu nume franțuzesc Bellegarde” a câştigat mandatul şi, „în ziua de alegere, a fost chemat telegrafic de munteni, să vină la Câm­pulung, în mijlocul lor. De la gară şi până la locuinţa sa, a fost purtat numai pe braţe şi cuvintele ce le-a rostit alegătorilor români nu le vor uita muntenii nicicând. Contele nu a făcut ca ceilalţi deputaţi, să părăsească ţinutul şi să nu-şi mai arate faţa, ci el s-a aşezat în Câmpulung”[15]… La Fundu Moldovei, „în sala spaţioasă a Casei Naţionale, erau adunaţi aproape 800 de săteni, care l-au primit pe dl consilier Stefanelli, în frunte cu impunătorul primar Leuştean, parohul Popovici, învăţătorul Mercheş şi m. a. cu multă dragoste. Un taraf de lăutari (din Gura Sadovei – n. n.) întonă „Deşteaptă-te Române“ , iar mulţimea izbucni în strigăte însufleţite de „trăiască“. Bătrâni şi tineri se îmbulzeau să-l bineventeze pe binefăcătorul lor cu cuvinte pline de căldură. Rar s-a văzut o manifestaţiune mai impunătoare ca cea din această comună bine organizată. Strigăte însufleţite de „trăiască” nu mai voiau să înceteze, fiind însoţite de împuşcături dese din săcăluşi, care răsunau puternic prin munţi, vestind tuturora sosirea a scumpului şi mult iubitului tată al românilor munteni”[16], apoi, spre finalul întâlnirii, „au încins tineretul, în frunte cu vrednica vorniceasă Leuştean şi dl Dr. Bocance, o horă mare, pe când bătrânii stăteau la sfat cu iubitul şi scumpul lor binefăcător”. Idilic, patriotic, vibrant şi tipologic românesc, mai ales că Stefanelli a trăit satisfacţia de a constata că „chiar şi contrarii politici ai dumisale se îmbulzeau să-i sărute mâna”[17].

18 aprilie 1907: „În 8 aprilie 1907, a aflat loc, în Câmpulung, o adunare electorală, convocată de fracţiunea bellegardistă. La aceasta adunare, a vorbit, între alţii, şi dl Miron Ciupercovici, econom din Fundul Moldovei, zicând cam următoarele: „Contele Bellegarde, devenind deputat, a promis, că va lucra pentru deschiderea frontierei spre România, ca să putem noi, ţăranii, aduce de acolo mai lesne pâine şi vite ieftine. Deschizându-se frontiera, va stărui apoi dl conte ca să fie casate posturile revizorilor de vite, pentru că aceştia sunt năcazul ţăranilor. Mai departe, va lucra dl conte ca locurile Fondului religios să se arendeze numai ţăranilor, iar pădurile să se taie astfel ca oamenii să aibă păscători pentru vite. Mai departe, se va interpune ca legile (Onciuliste??) să fie sancţionate, cea ce se va putea realiza abia după alegeri, căci Majestatea Sa vroieşte mai întâi să vadă ce fel de oameni vor alege românii. Fiind dl conte membru al casei împărăteşti, numai domnia sa e în stare să realizeze toate afacerile acestea, deci datorinţa noastră, a românilor, este să-l alegem numai pe Domnia sa”. Cam astfel a glăsuit, în învălmăşagul aplauzelor celor adunaţi, dl Miron Ciupercovici. În vederea acestui program, desfăşurat de acesta, ne luăm libertatea să-l întrebăm pe aceasta, cât şi pe dl conte Bellegarde, ori de l-a împuternicit Domnia sa pe dl Ciupercovici ca să fie gramofonul programului său. Din scrisoarea ce a primit-o comitetul Partidului Naţional, de la contele Bellegarde, ştim, că Domnia sa nu s-a adresat absolut cătră nimeni, afară de vornicii din diferite sate, cu vreo rugăminte în afacerea alegerii sale. Sperăm, deci, că până la casarea revizorilor de vite, nu va întrelăsa dl conte să delăture mai întâi gramofonii neautorizaţi ai programului său”[18]. Cu o astfel de campanie cuvioasă a prea finţilor părinţi, contele Bellegarde a fost înfrânt de Aurel Onciul, la Fundu Moldovei (249 voturi – Onciul, 217 – Bellegarde, iar Stefanelli – 40)[19], de unde se vede că fudulia şi naivitatea dominau satul, pe acele vremuri.

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[20], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ioana a lui Simion PITICARI (27 ani în 1908), Rahila a lui Vasile CIUMĂU (32 ani în 1908), Acsânia CIUMĂU (74 ani în 1908), Maria TEODOROVICI-FRANCIUC (38 ani în 1908) şi Aniţa HASNAŞ (52 ani în 1908) din Fundu Moldovei.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Fundul-Moldovei, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată, pe o mare întindere, pe ambele maluri ale râului Moldova, în­tre Pojorita şi Breaza. Suprafaţa: 246,10 kmp; po­pulaţia: 2.509 locuitori români, de religie greco-ortodoxă, precum şi puţini germani şi izraeliţi. Se compune din satul Fun­dul Moldovei propriu-zis, cu 1.973 locuitori, şi din cătunele atenente Arseneasa, Botoş, Colacul, Tătarca şi Valea Stânei. Este străbătută de drumul districtual Pojorâta-Breaza. Are un oficiu poştal, o şcoală populară, cu 3 clase (deci 90 ţcolari – n. n.) şi 2 biserici: una parohială, cu hramul „Sfântul Du­mitru”, în Fundul Moldovei de Jos, şi alta filială, cu hramul „Sfântul Nicolae”, în Fundul Moldovei de Sus. Aci există o casă de eco­nomii a românilor. La 1776, era domeniu dom­nesc. Prin apropierea acestei co­mune, şi anume prin văile Tă­tarca şi Tătărcuţa, pare a fi avut loc ultima trecere a tă­tarilor, atât la intrarea lor în Ungaria şi Transilvania, cât şi la întoarcere. De câteva sute de ani, se ex­ploatează aci o mină de cupru, cu mai multe grote, ca Peta, Runcu ş. a. Această mină a fost cauza înfiinţării unei colonii germane, numită Luisenthal, la 1805. Mina era, la început, proprietate a statului, dar, la 1821, trecu în posesia antre­prenorului Manz. Are fierăstraie cu industrie de lemn, o fabrică de argăseală şi mai multe mori. Populaţia, formată din lo­cuitori originari şi din colonişti transilvăneni şi germani, se ocupă cu prăsila dc oi şi de vite mari, precum şi cu stănăria; germanii sunt mineri. Comuna posedă 150 hectare pământ arabil, 5.746 hectare fânaţuri, 24 hectare grădini, 4.106 hectare islaz, 706 hectare poeni şi 13.770 hectare pădure. Se găsesc 4l6 cai, 3.300 vite cornute, 6.500 oi, 415 porci şi 129 stupi de albine. Arseneasca, cătun, pendinte de comuna rurală Fundul Moldovei. Are 29 case şi 113 locuitori români gr. or. Botuşul, cătun, pendinte de comuna Fundul Moldovei. Are 35 de case şi 174 locuitori români gr. or. Colacul, cătun, pendinte de comuna Fundu Moldovei. Are 37 case şi 172 locuitori. Tătarca, târlă, pendinte de comuna Fundul Moldovei. Are 4 case şi 18 locuitori. Valea Stânei, târlă, pendinte de comuna Fundul Moldovei. Are 10 case şi 59 locuitori”[21].

1911, ianuarie 6/19: Teatru sătesc, la Fundu Moldovei, cu două piese în repertoriu „Unirea”, în 2 acte, şi „Barbu Lăutaru”, un singur act: „Invitare. Comitetul, constituit din funcţionarii ferestrăului din Colacu ai firmei dlui „Ballan & Co” şi feciorii plugarilor români din Fundul Moldovei, aranjează o pe­trecere poporală, împreunată cu „teatru sătesc”, concert şi dans, Joi (Botezul Domnului) 6 (19) Ianuarie 1911, la 8 ore şi jumătate seara,  în sala Cabinetul de lectură „Lumina” din comuna Fundul Moldovei, la care are onoare a vă invita cu prea onorata Dvs. Familie. Preţul de intrare: Pentru Domnii intelectuali 1 coroană 50 bani de persoană. Pentru ţărani: bărbatul, cu soţia, 1 coroană în tolal, feciorul, 60 bani, şi fata, 40 bani. Suprasolviri se primesc cu mulţămită. Scopul serbării: 1). Jumătate din venitul curat se ­va da în ajutorul elevilor săraci din comuna Fundul Mol­dovei şi numai acelora care frecventează gimnaziul din Cernăuţi; 2). Un sfert, la dispoziţiunea şcoalelor române din comuna Fundul Moldovei, pentru procurarea rechizi­telor şcolare necesare; 3). Un sfert, pentru crearea şi ali­mentarea unui fond pentru „Teatrul sătesc” din comuna Fundul Moldovei. Programul serbării: 1). Teatru sătesc: „Unirea”, în 2 acte, „boeri şi ţărani”, şi teatru sătesc „Barbu Lăutaru”, un singur act. Concertul cu cântece naţionale, patriotice şi poporale, prin­tre „recitări”, „dialoguri”, „declamaţiuni” şi „anecdote”; 4). Dansul, până la ziuă / Comitetul”[22].

1911: „În luna lui Faur (februarie 1911) s-a revizuit banca sătească din Fundu Moldovei. S-a aflat o lipsă totală de 20.000 coroane. Vina o poartă directorul, prezidentul, consiliul de control şi visternicul”[23].

Un ostaş rus şi o familie de bucovineni – Colecţia Vasile Uresache

1914: Începute înainte de Crăciunul anului 1914 (7 ianuarie stil nou – n.n.), în Bucovina s-au dat lupte grele, la începutul anului 1915. „În noaptea de 3/16 ianuarie, o parte din trupele ruse, înaintând, din punctul Fundu Moldovei, şi ocolind localitatea întărită Mestecăniş, unde se aflau forţele austriece, au trecut muntele Colacul şi au înaintat până la Ciocăneşti, sat situat la 6 km spre nord de Iacobeni. Aceste trupe erau sprijinite de alte două coloane, una care se îndrepta spre muntele Giumalău şi alta, spre Valea Putnei, formând, astfel, un front pe întinderea liniei Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei. Înaintarea acestor trupe se face cu precauţie, pentru a păstra contactul cu restul armatei, ce soseşte din urmă, şi pentru a face faţă trupelor austriece de la Cârlibaba, care pot ameninţa flancul lor drept, în ipoteza că aceştia nu s-au retras spre Ungaria, după cum se zvonea. La rândul lor, trupele austriece, pentru a preveni o mişcare de învăluire, s-au retras din Mestecăniş, loc puternic întărit, spre Iacobeni, luând poziţia în faţa frontului rusesc, pe muntele Giumalău – Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei. Luptele au început din noaptea de 3/16 ianuarie şi au continuat, cu multă violenţă şi fără întrerupere, zi şi noapte, până azi, fără a se sfârşit nici acum. Au căzut, din ambele părţi, mulţi morţi şi răniţi, ofiţeri şi trupă. Astăzi, alte trupe austriece, în forţă de aproximativ o brigadă mixtă, primind două tunuri de calibru mare, au pornit, din Dorna Vatra, spre frontul de luptă. Rezultatul luptei, deşi nu-l am, pare a fi defavorabil austriecilor, judecând după faptul că generalul Silelman, comandantul suprem, cu statul său major, cu două batalioane de infanterie şi 600 de călăreţi, s-au retras din Dorna Vatra, prin Dorna Candreni, la Poiana Stampei”[24].

Dragon austriac din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

1916: „Pe frontul bucovinean, nu se mai întâmpla nimic deosebit, deşi ruşii ocupaseră Fundu Moldovei şi Valea Putnei încă din 8 iulie 1916, deşi prin Suceava încă treceau trenuri cu sute de răniţi ruşi”[25]. „La celălalt capăt al frontului sudic, o operațiune prin care inamicul dorise să respingă trupele care ocupă Bucovina a sfârşit mizerabil. Știm că, prin trecătorile Carpaților, trupe austriece au încercat, prin marşuri forţate în regiunea Câmpulungului, să amenințe flancul stâng al armatei ruseşti. Trecând pe lângă Dornawatra și pe drumul către Iacobeni, ajunseră pe valea Moldovei. După cum credeau jurnalele vieneze, această armată austriacă, formată cu rezerve venite din Balcani şi comandată de generalul Koevess, unul dintre comandanţii din Serbia, urma să facă minuni. Ruşii nu au putut fi surprinşi. Ei îşi întăriseră poziţiile pe culmile munţilor, din vecinătatea satelor Fundul Moldovei şi Valea Putnei. Numai armata lui Letchitzky a capturat, între 23 iunie şi 7 iulie 1916, de pe întreg frontul estic, mai bine de 31.500 soldaţi şi ofiţeri”[26].

Ostaşi austrieci din Fundu Moldovei, în spital – Colecţia Vasile Ursache

1914-1918: Jertfele de sânge pentru Bucovina au fost depuse de „Infanteristul Simion Dornean, Fundu Moldovei, Regimentul 22, mort”[27]; „Glotaşul Gavril Negriş, Fundu Moldovei, Reg. 22, prizonier”[28]; „Legionarul (voluntarul prea tânăr pentru a fi încorporat – n. n.) Ilie Moroşan, Fundu Moldovei, Comp. 2, rănit; Jandarmul Leon Andronicescu, Fundu Moldovei, Batalionul 3, rănit”[29]; „Infanteristul Andron Andronicescul, Fundu Moldovei, Regimentul 22, rănit”[30]; „La propunerea domnului Spiridon Leuştean din Fundul-Moldovei, se îndrumează procedura pentru adeverirea morţii lui Dumitru a lui Jacob Leuştean din Breaza. Domnul Spiridon Leuştean susţine că fratele său Dumitru Leuştean a murit, în anul 1917, la Lemberg / Tribunalul Suceava, Secţia I, la 16 Iulie 1919”[31]; „La propunerea doamnei Ileana Andronicescu, din Fundu Moldovei, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Iacob a lui Dumitru a lui Gavril Andronicescu. Doamna Ileana Andronicescu susţine că soţul ei, Iacob a lui Dumitru a lui Gavril Andronicescu, a repausat, la 13 mai 1915, picând în lupta de la Rava-Volosca; La propunerea domnului Gheorghie Dornean, din Fundu Moldovei, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii fratelui său, Simion a lui Chifor Dornean. Domnul Gheorghie Dornean susţine că fratele său, Simion Dornean, a murit în luna iunie, anul 1916, la Taşchent, ca prizonier la Rosia”[32]; „Iftemi Ropcean din Fundu Moldovei a participat la război, din 1914, şi ar fi murit în spitalul din Körösmezö, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Ioana Ropcean din Fundu Moldovei, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[33].

Bătrânul Raţiu – Colecţia Vasile Ursache

1919: În urma deciziunii ministeriale, semnată de ministrul pentru Bucovina, istoricul Ion I. Nistor, au fost validate comisiile de expropriere şi împroprietărire pentru toate localităţile Bucovinei, iar baza aceasta de date este extrem de importantă, pentru că, pe lângă numele prefecţilor, preşedinţilor de tribunale şi judecători, ale marilor proprietari, experţi etc., întâlnim şi numele unor ţărani legendari, precum Ştefan Blându din Bosanci, membru al Comisiei Centrale sau Isidor Andronicescu, marele scripcar din Fundu Moldovei, cel care, împreună cu fluieraşul Ilie Cazacu şi cu dansatorii din Breaza, avea să farmece Londra, spre sfârşitul perioadei interbelice. În Comisiunea agrară de ocol Câmpu-Lung, figura, ca „Reprezentantul Băncii regionale: Nistor Andronicescu, agricultor, Fundul Moldovei”[34].

1929: „Dimineaţa, pe o vreme splendidă, plec, cu trăsura, mai departe, din Seletin, spre satul Fundul Moldovei. După un parcurs de 9 km, ridicând, pe şosea, în sus, pe strâmta şi frumoasa vale superioară a Sucevei, printre şirurile de munţi nu prea înalţi şi mai puţin despăduriţi, ajung în frumosul sat Şipotele Sucevei, situat la confluenţa celor două mici pârâiaşe, care formează, de aici, în jos, cursul Sucevei; cel dinspre apus, izvorând de sub muntele Tomnaticul, înalt de 1567 m, numit Cubilioara, iar cel dinspre răsărit, izvorând cam de sub muntele Lucinei, înalt de 1597 m., numit Isvor. Satul este, în mare parte, locuit de huţani. Chiar în momentul sosirii mele acolo, întâlnesc o huţană voinică, frumoasă şi bogată, bine şi curat îmbrăcată în costumul ei naţional, care, mi s-a spus, ţinuse, până atunci, trei bărbaţi… gonind bărbăteşte, perfect aşezată în şea, dreaptă şi cu privirea mândră, pe un mare şi frumos cal, într-un trap săltat, ce putea face gelos pe orice bărbat dintre cei mai buni călăreţi. Din Şipotele Sucevei, urmând pe pârâiaşul Isvor în sus, dau în cătunul Izvor, întins de-a lungul apei, cu casele foarte răspândite pe vale şi pe dealuri. În dreapta şi în stânga şoselei şi a pârâului, păşune şi fâneţe cosite, pline de flori violete de brânduşe, semn de toamnă lungă şi frumoasă, aşa cum de fapt a şi fost. Trecând şi de cătunul Isvor, las munţii Papaica şi Rebenul spre răsărit, părăsesc şi pârâul Isvorul, aproape de obârşia lui, ridic dealul, pe o mică şi uşoară serpentină, şi trec, prin „pasul Isvorul” sau „Plaiul Moldovei”, din valea superioară a Sucevei, în valea superioară a râului Moldova, şi chiar pe la izvorul lui, la satul Moldova-Suliţa, după ce, mai întâi, de pe culmea dealului, admir, spre apus, frumoşii munţi Lucina şi Ţapul, cei mai înalţi şi mai măreţi din această regiune, iar spre răsărit, munţii mai puţin înalţi ai râului Moldova. Ieşind din satul Moldova-Suliţa, privesc, spre răsărit, muntele Găina, împă­durit cu brad, mai puţin înalt decât Găina munţilor Apuseni. Tra­versez cătunul Benie, apoi frumosul sat Breaza, la ieşirea de miază-zi a căruia, în punctul numit „Podişul”, munţii, îmbrăcaţi cu frumoase păduri, se apropie, valea, pe fundul căreia, alături de şosea, şerpuieşte limpede, învolburată şi frumoasă apa Moldovei, se strâmtează foarte mult şi, într-amurg, când soarele, aruncându-şi înapoi cele din urmă raze, scaldă în lumină valea cu apa, coastele, coamele şi măgurile munţilor învestmântaţi cu brad, ajung la marele şi frumosul sat Fundul Moldovei. Satul este întins pe o lungime de vreo 15 kn, pe marginile apei Moldovei, bucurându-se de un remarcabil pitoresc şi de o climă foarte dulce şi plăcută, ceea ce-l face propriu şi ca staţiune climatică, fiind, mai cu seamă, capul liniei ferate ce vine dinspre Vatra Rornei şi dinspre Câmpulungul Bucovinei. În general, drumul de la Vijniţa, la Fundul Moldovei, are vreo sută de kilometri. Între Seletin şi Fundul Moldovei sunt 50 km, iar drumul este foarte frumos şi plăcut, străbătând de-a lungul apelor vii, limpezi şi murmurătoare, o regiune muntoasă dintre cele mai frumoase, mai pitoreşti şi mai variate“[35].

Fată din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[36], Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): Hojbotă Dumitru, comerciant, cu ultimul domiciliu în comuna Fundul Moldovei, jud. Câmpulung, născut în comuna Fundul Moldovei, jud. Câmpulung, condamnat de Trib. Mil. C. IV Arm., pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională şi 1 an interdicţie, conform art. 259 şi 260 din codul penal, ord. I. D. Nr. 856 din 1938; Ţimpău Marţian, muncitor, cu ultimul domiciliu în comuna Fundul Moldovei, jud. Câmpulung, născut în comuna Câmpulung-Moldova, condamnat de Trib. Mil, C. IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională, 1 an interdicţie, conform art. 259 şi 260 c. p.; Ursescu Dionisie, învăţător, cu ultimul domiciliu în comuna Fundul Moldovei, jud. Câmpulung, născut în comuna Fundul Moldovei, jud. Câmpulung, condamnat de Trib. Mil. C. IV Armată, pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională, 2 ani interdicţie, conform art. 259 şi 260 c. p., combinat cu art. 157 c. p.”.

1941: „Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941”[37]: Dima N. Ioan, seria 1938, media 7,70, numit în comuna Fundul Modovei de Sus, postul IV, jud. Câmpulung”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[38], următorii învăţători şi învăţătoare: Selişcanu Gavrilescu Elena, comuna Fundul Moldovei, Nr. 2, jud. Câmpulung, media 8,72; Popovici Maria, comuna Fundul Moldovei Nr. 2, jud. Câmpulung, media 7,83”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[39], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Crăiuţă Arghira, de la Cârlibaba, la Fundul Moldovei, Botuş; Popescu Virginia, de la Fundul Moldovei I, la Moldoviţa, Demacusa”.

1949: Sunt numie, în învăţământul elementar, ciclul I[40], Cimpoeş Maria, directoare la Şcoala elementară Fundu Moldovei, Nr. 1, iar Hasnoş Veronica, directoare la Şcoala elementară Fundu Moldovei, Botuş, iar în învăţământul elemenlar, ciclul II, Apetrei Gheorghe, director la Şcoala elementară Fundu Moldovei Nr. 1.

Străvechea biserică din Fundu Moldovei, păstrată la Breaza

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 251

[2] Călători, X, II, pp. 832-834

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 57, 1876 p. 57, 1907 p. 64

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Paul, K. M., Grundzüge der Geologie der Bukowina, în Jahrbuch der k. k. Geologischen Reichsanstalt, volumul XXVI, Viena 1876, pp. 263-270

[6] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[7] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[8] VASILE BUMBAC, Schiţe de excursiuni feriale. Anul 1889, în Revista Politică, Anul V, nr. 16 / 15 august 1890, pg. 10

[9] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 45/1891, p. 6

[10] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 67/1896, p. 3

[11] Die Bergwerks-inspektion in Österreich, Elfter Jahrgand 1902, Wien 1905, pp. 211, 212

[12] Apărarea Națională, Nr. 22, Anul II, Cernăuți, duminică 24 martie stil nou 1907, pp. 1-3

[13] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 2

[14] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, p. 305

[15] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[16] „În numele comitetului naţional din Cernăuţi au mai vorbit domnii exarh Ioan Procopovici, consilier Onesim Ţurcan, Dori Popovici şi Dr. Antonovici, iar din partea comunei Vama a vorbit dl protopop Lumicovschi, care, scoţând în relief meritele multe ale dlui consilier Stefanelli, a salutat cu multă bucurie candidatura unui bărbat atât de devotat cauzei naţionale” – p. 2

[17] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, p. 2

[18] Apărarea Naţională, Nr. 29, Anul II, Cernăuţi,  joi 18 aprilie stil nou 1907, p. 1

[19] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[20] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[21] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 99

[22] Revista Politică, Nr. 14, Anul VII, 15 ianuarie 1911, p. 8

[23] REVISTA POLITICĂ, nr. 21/1911, p. 10

[24] Adevărul, 28, nr. 9993, 7 ianuarie 1915, p. 4

[25] Adevărul, 29, nr. 10531, 5 iulie 1916, p. 2

[26] Le Matin, No. 11.823, Mardi 11 Juillet 1916, p. 1

[27] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[28] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1916, p. 2

[29] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[30] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[31] Monitorul Bucovinei, Fascicula 66, Cernăuți, în 18 Septemvrie nou 1919, pp. 4-7

[32] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi în 20 Martie nou 1919, pp. 4-6

[33] Monitorul Bucovinei, Fascicula 88, Cernăuţi în 18 Decemvrie nou 1919, pp. 7-11

[34] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[35] Lupaşcu-Stejar, Alexandru, general, Paradisul Românesc, Bucureşti 1929, pp. 323-330

[36] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860

[37] Monitorul Oficial, Nr. 249,  2o octombrie 1941, pp. 6439 şi următoarele

[38] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[39] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[40] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Alte fotografii din colecţia Poetului şi istoricului Vasile Ursache:

Răzeşul Raţiu, din Fundu Moldovei (Colecţia Vasile Ursache)

Grupul folcloric din Breaza şi Fundu Moldovei, la Londra, în 1937 – fotografie de presă

Ilie Cazacu, la Londra