Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Frasin

Frasin, în Kaindl

FRASIN. Menţionat ambiguu în „sămile” mănăstirii Voroneţ din 1745, drept „Frasănii”, apoi, odată cu arendarea Stulpicanilor şi a cătunelor din jur, în 17 iulie 1782, unor evrei, Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului,  prin avertizarea acestora că „la Frasin nu se va vinde nici o băutură”, satul Frasin avea, totuşi, în 1774, 21 de familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc, 1 popă şi 15 ţărani, numărul gospodăriilor ajungând, în 1784, la 73.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Frasin „12 – toată suma caselor”, însemnând toţi atâţia birnici, şi anume: ruşii Cozma DRELCIUC, Fodor UTAŞCIUC, Hrihor DRELCIUC, Ivan BUHANIUC, van  KARACIUC, Iacob TANILCIUC,Hrihor PARIGINIUC, Vasile TANILCIUC, Ştefan TANILCIUC, Iacob BUHANIUC, Matei OBLIZNIUC şi Istrati, ungurian.

1804: „Curând a fost fondată colonia de lemnari din Frasin, pe Moldova, și apoi cea din Păltinoasa (1817)”[2]. Alţi coloni germani se stabilesc la Frasin între anii 1841-1843[3], în condiţiile în care, în 1837, erau 57 de familii[4]. „La începutul secolului al XIX-lea, a fost fondată colonia de muncitori germani pentru prelucrarea lemnului din Frasin, pe Moldova (lângă Bucşoaia); dar, la început, știm doar de înființarea unei mici așezări, cu populaţie germano-boemă de lemnari, în acest loc, încă din 1804. Acum (la 1900 – n. n.) trăieşte în Frasin, întărită de imigrația ulterioară, o populaţie de circa 200 de germani majoritari catolici”[5].

În 1820, exista, la Frasin o „rafinărie de potasă”, la care valorificau lemnul coloniştii germani de prin satele din apropiere.

1857: Carl Denarowski, „călătorind la Dorna, în scopul documentării, Denarowski a beneficiat de „toate facilitățile unei excursii montane”, adică de panorama unor „munții înalți, impunători pe ambele părți ale localității, un birou poștal și o stradă comercială foarte bună”[6]. Sosise, prin Gura Humorului, prin satele Bucșoaia și Frasin, care l-au frapat prin faptul că formau „un contrast puternic” cu sud-estul provinciei. De la Gura Humorului începe „lanțul muntos”, cu coline domoale, rareori întrerupte de „ziduri abrupte de stâncă”, acoperite cu păduri de brad și molid, i-au făcut impresia unui adevărat „parc natural”, în care, ici și colo, „se ridică mesteceni și coloanele lor” strălucesc printre „ramurile întunecate” ale conferelor. „Se formează dealuri luxuriante și stufoase, care sunt succesive și cresc mereu în formațiuni conice”, odată cu „ridicarea și înălțarea muntelui”, „în vârful căruia se află, uneori, un singur molid zvelt”, care parcă se bucură singur de „o vedere pitorească originală”[7].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[8].

În 24 iunie 1888, arhiducele Rainer, care inspectase miliţiile din Cernăuţi şi din Suceava, se îndrepta, cu trenul, spre Vatra Dornei. În gara Frasin, arhiducele a zărit un cor de o sută de copii din Bucşoaia, cor dirijat de învăţătorul lor, care purta o medalie de război în piept, şi a ordonat oprirea trenului. Coborând pe peron, arhiducele Rainer a aflat că învăţătorul se numea George Sidorovici şi că dobândise medalia de război în Bosnia. „Apoi, întrebându-l ce fel de populaţiune locuieşte prin părţile acestea şi răspunzându-i-se că Românii, Alteţa Sa s-a bucurat şi îndatori pe dl. Sidorovici ca să mulţumească tuturora pentru primirea ce i s-a făcut”[9].

În 1890, comuna Frasin avea 1.008 locuitori, primar fiind Ioan Caraciuc. „Cea mai nouă fabrică de cherestea din Bucovina este cea din Frasin, care a fost construită în 1899 şi echipată cu toate inovațiile în tehnologie cunoscute până la acel moment. Aceasta preia buștenii direct din pădurile întinse ale Fondului religios şi îl transportă la gaterele menționate anterior, iar de acolo, în gara Frasin; buştenii sunt aduşi pe o cale navigabilă pe larg ramificată, iar după rularea pe o linie cu aburi de fabricare, se furnizează materia primă. Ambele sisteme reprezintă tipuri mai mult sau mai puțin perfecte ale tuturor sistemelor de exploatare forestieră, care se aplică și în pădurile Bucovinei. Cele două cazane cu abur pentru gaterele din Frasin au fost furnizate de Institutul de inginerie mecanică Arhiducele Friedrich din Ostrau. Motorul cu aburi, de la fabrica de mașini Nicolson, din Budapesta, oferă 250 de cai putere și operează opt ferăstraie cu 180 de lame de ferăstrău. Gaterele au fost achiziționate de la Topham din Viena și Nicolson din Budapesta. Patru fierăstraie circulare, trei de tăiat transversal (unele cu funcționare electrică) încă funcționează în fabrica din Frasin, iar sistemul de iluminat electric include 8 becuri cu arc și 180 de becuri normale. Costurile totale de producție ale fierăstrăului din Frasin au fost de aproximativ 350.000 coroane. Consumul de bușteni poate fi estimat la aproximativ 50.000 de metri cubi. Fondul religios are în jur de 25.000 de hectare pe valea Suha, în mare parte păduri, iar producția materială se presupune a fi în jur de 70.000 de metri cubi. De la Drumul împărătesc, din Frasin, un drum lung de aproximativ 18 kilometri duce, prin Stulpicani, către Ostra și constituie ruta principală pentru zona văii Suha; în legătură cu acest drum, a fost înființată o linie pentru transport cu aburi, în vagonete; ea trebuie extinsă în valea principală. Drumuri forestiere, însumând aproximativ 15 kilometri, au fost create pe văile Gemenea, Muncel și Botuşan, iar o potecă forestieră, de 6 kilometri, în Braniştea. Gara Frasin este conectată cu fierăstrăul fabricii, iar aceasta este conectat, cu o pistă industrială, la stația gării locale Frasin. Pista are direcții și condiții de pantă foarte favorabile. Raza minimă este de 80 de metri, cel mai mare gradient, pe linia principală, nu este mai mare de 33 grade 2 minute pe milă, iar pe pistele laterale, de 41 grade 8 minute pe milă”[10].

1897: O colectă publică pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, în decembrie 1897, menţionează, în Frasin, doar un singur donator, pe Ilie CRACIUC[11].

1901, dialectologul Gustav Weigand: „Am petrecut noaptea (de 7 spre 8 august – n. n.) în casa preotului din Bucşoaia[12], la vărsarea râului din Suha în Moldova. Bulgari nu locuiesc pe această vale, după cum s-ar putea presupune, în baza hărții etnografice  Kieperts, dar huţuli, în Ostra, germani în Negrileasa (Schwarztal), iar celelalte comunități de pe valea Suhăi sunt românești sau amestecate cu huţuli, în Gemenea și Frasin”[13].

1910: Flondor, care ieşea rar, dar însoţit de „muzicanți, călăreți și steaguri” [14], din conacul de lângă Storojineţ, conac înconjurat de slujitori, care s-au stabilit în preajma care, mai târziu, avea să se numească Flondoreni, folosindu-se, ca de atâtea alte ori, „și de o înțelegere cu liderul partidului evreilor din Bucovina, Dr. Straucher” [15], supărat fiind pe faptul că muntenii „s-au hotărât să treacă şi ei peste voinţa partidului şi a căpitanului Iancu Flondor” [16], „trădat şi vândut pe contele Bellegarde ca luda pe Hristos” [17], impunând candidatura lui Stefanelli, care, „unanim proclamat de candidat pentru senatul imperial” la fiecare adunare electorală în parte, organizate la Frasin, Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Câmpulung, Fundu Moldovei, Pojorâta etc. „s-a hotărât a lucra din răsputeri contra candidaturii contelui Bellegarde”, deşi, peste tot, câte „o ceată mică de Bellegardişti, seduşi prin nişte agitaţiuni condamnabile, au încercat să conturbe adunarea”[18]. La Frasin[19], la Stulpicani[20], unde „adunarea hotărăşte cu unanimitate de voturi să-l provoace pe contele Bellegarde, care e străin de lege şi de neam, ca să-şi retragă candidatura”, T. V. Stefanelli, „unanim proclamat de candidat pentru senatul imperial” la Bucşoaia, mai ales după ce „dl exarh Ioan Procopovici, care a desfăşurat poporenilor daunele cele mari şi ruşinea nemaipomenită pentru întreg neamul românesc, dacă ar fi ales în parlament, din partea românilor câmpulungeni, un bărbat de un neam străin, precum este dl conte Bellegarde”, a rostit, desigur, numai „cuvinte pline de dragoste faţă de poporul românesc”. Dar, în ciuda propagandei ostile, contele Bellegarde câştiga alegerile în Frasin[21], cu 296 de voturi, faţă de 50 ale lui Stefanelli şi 0 (zero!) voturi ale lui Onciul şi, astfel, Frasin pătrundea în mit.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Frasini, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată pe partea dreaptă a văii Suha, la con­fluenţa sa cu râul Moldova, şi lipită, în partea de Nord, de comuna rurală Bucşoaea. Suprafaţa: 17,62 kmp; po­pulaţia: 1.008 locuitori, jumă­tate ruteni şi germani, de religie gr. or. pentru majoritate. Este străbătută de drumul districtual şi de linia ferată indus­trială Bucşooea-Ostra; peste marginea de nord a comunei trece drumul mare Gurahumora-Câmpulung, precum şi linia fe­rată Hatna-Câmpulung. Este staţie de drum de fier, are un oficiu telegrafic; ţine de şcoala şi de biserica din Bucşoaea. La 1776, era în posesia mănăstirii Voroneţ. Are o fabrică mare de scânduri. Populaţia se ocupă cu ex­ploatarea pădurilor şi cu lu­crul în fabrică; parte însă se ocupă cu prăsila de oi şi de vite mari. Comuna posedă 112 hectare pământ arabil, 287 hectare fânaţuri, 4 hectare grădini, 289 hectare izlaz, 1.070 hectare pădure. Se găsesc 47 cai, 349 vite cornute, 369 oi, 249 porci, 48 stupi de albine”[22].

1914-1918: Au depus jertfa de sînge pe altarul Bucovinei „Infanteristul Dumitru Pircu, Frasin, Regimentul 22, mort”[23]; „Corporalul Ion Piteiciuc, Frasin, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[24]; „Infanteristul Ilie Chiş, Frasin, Regimentul 22, rănit”[25]; „Ioan a Mariei Drelciuc, din Frasin, a participat la război şi ar fi picat, în anul 1915, pe frontul rusesc, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Susana a lui Ioan Drelciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[26].

1922: Într-un ordin al Ministrului secretar de Stat la Departamentul Economiei Naţionale, referitor la crearea de stocuri pentru CFR de către fabricile de cherestea din România, aflăm numele fabricilor din Bucovina[27] şi a proprietarilor lor: Fabricile din Găineşti şi Suha, jud. Baia, şi din Frasin şi Vatra Dornei, din jud. Câmpulung, ale Societăţii „Dacia”, cu sediul în Bucureşti.

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării, a). în calitate de învăţători superiori: Dimitrie Mihalaş la Frasin”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[28], următorii învăţători şi învăţătoare: Scutelnicu Emilia, comuna Frasin-Bucşoaia, jud. Câmpulung, media 7,06”.

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Frasinul”, comuna Frasin, judeţul Câmpulung.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[29], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Manolache Gheorghe, de la Frasin, la Bucşoaia; Gorea Dumitru, de la Bucşoaia, la Frasin; Petrescu Cornelia, de la Cârlibaba, la Frasin.

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[30], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Dolliner şi Dauber”, cu sediul în Frasin; „Domeniile Bucovina”, cu sediul în Frasin”.

1949: A fost numit Tiţă Constantin, director la Şcoala elementară Frasin, în învăţământul elementar, ciclul I, iar Drelciuc Petru, director la Şcoala profesională forestieră Frasin, „şcoală de calificare”[31].

La Frasin s-au născut scriitorul George SIDOROVICI (13 februarie 1920), sculptorul Vasile PÎNZAR (19 decembrie 1926) şi prozatorul Radu MAREŞ (3 martie 1941).

Frasin, biserica rusească, înainte de 1914

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 244

[2] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 21

[3] Ibidem, p. 66

[4] Ibidem, p. 137

[5] Ibidem, p. 384

[6] Capitolul „Reise nach Dorna” (O excursie la Dorna), pp. 1 și următoarele.

[7] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868

[8] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[9] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 13, 15 iunie 1888, p. 7

[10] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[11] DEŞTEPTAREA, Nr. 4/1898, p. 30

[12] La Bucşoaia, au cântat Domnica Grigoraş, de 55 ani (Frunză verde de-alunică), şi Nicolai a lui Petrea Flocea (41 ani).

[13] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[14] Revista Politică, nr. 5, Anul VI, Suceava, în 13 noiembrie 1910, p. 3

[15] Ibidem, p. 2

[16] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[17] Revista Politică, Nr. 26, Anul VII, Suceava, în 23 aprilie 1911, p. 4

[18] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, p. 2

[19] „Aici erau adunaţi, în număr impozant, poporenii din comunele Frasin, Doroteea şi Bucşoaia, în frunte cu zelosul paroh Truţă Popescu, vrednicul primar Sahleanu şi secretarul comunal Sidorovici” – p. 2

[20] „Peste 300 de poporeni din satele învecinate Negrileasa, Gemenea, Slătioara şi din Ostra erau deja adunaţi într-o sală spaţioasă, când intră dl Stefanelli, aclamat fiind de cei prezenţi cu multă însufleţire” – p. 2

[21] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[22] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 96, 97

[23] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[24] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[25] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[26] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[27] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, pp. 4872-4874

[28] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[29] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[30] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052

[31] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Fogodišten, în Iacobeşti

Din László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar, Centrul Cultural „Bucovina” 2019, Imperium

FOGODISTEN, în Iacobeşti. Invitaţi de generalul Spleny, 100 familii de secui şi de ceangăi s-au aşezat, în 1776, la Iacobeşti, pe moşia mănăstirii Sf. Ilie, întemeind satul Fogadjisten sau Fogodisten. „Primul aflux al acestor coloniști în Bucovina și apariția celor mai vechi două colonii, și anume Ţibeni sau Istensegits și Iacobeşti sau Fogodisten, este învăluit în întuneric. În conformitate cu ceea ce pare a fi o opinie nu prea întemeiată, s-a presupus că acești primii coloniști, în jur de 100 de familii, au venit din Moldova, în 1777, sub conducerea misionarului Mauritius Martonfy și au fondat cele două colonii menționate. Nu ştim să existe vreun raport oficial, care ar consfinţi evenimentele în acest sens; de asemenea, a fost contestat, pe bună dreptate, faptul că Martonfy nu s-a creditat, în nici unul dintre rapoartele sale, că ar fi contribuit la înființarea acestor două sate, deși el, mai târziu, după ce a fost trimis în Moldova, în toamna anului 1784, ca agent pentru migrația secuilor, s-a lăudat că a convins 150 dintre bejenari să se întoarcă în Austria. Pe de altă parte, este cert că minoritul Martonfy fusese numit în Bucovina, de către administrația districtului bucovinean, la începutul anului 1777, ceea ce face credibil faptul că imigrarea maghiarilor a început chiar atunci. Începuturile așezării maghiare datează, cu siguranță, de pe vremea guvernatorului Spleny. Fluxul secuiesc a continuat, iar într-o consignaţiune din 3 noiembrie 1778, spune că au sosit în Bucovina nu mai puțin decât 5.018 imigranți din Transilvania, inclusiv 1.768 secui (930 bărbați, iar restul femei). În memoriul său din octombrie 1779, Enzenberg a menționat următoarele despre aceste două așezări vechi: „Secuii sau maghiarii, care au emigrat, din Transilvania, în Moldova, cu ani în urmă, au acum în Bucovina două sate, numite Helf-Gott și Vergelts-Gott sau, în maghiară: Isten-Segitsch și Fogod-Isten, în care s-au stabilit și, întrucât aceste localităţi sunt amenajate corespunzător și o casă este construită lângă cealaltă, această ordine este foarte plăcută chiar și pentru ceilalți bucovineni; numai dacă această contracție (a caselor) ar putea să aibă loc, va fi foarte bună și utilă pentru afacerea (dacă) şi câțiva muncitori calificați din industria construcțiilor, în baza unor schiţe, făcute de ingineri cunoscuți, ar putea ordona satele, la un moment dat”. Enzenberg nu informează şi despre celelalte condiții ale acestor colonii”[1]. „Preotul Mór Antal Mártonffy (3 martie 1739, Șumuleu Ciuc-22 decembrie 1794, Țibeni): Lui se datorează nașterea în anul 1785 a primelor școli în patru colonii maghiare, Iacobești, Țibeni, Dornești și Vorniceni. În ianuarie 1786 raportează guvernatorului Bucovinei înființarea școlilor.[2] În aceste şcoli îşi însuşeau copii cele mai elementare şi necesare cunoştinţe şi cititul. La început nu erau dascăli calificaţi în aceste şcoli, cantorii, unii membri din corul bisericiilor sau după caz sătenii cunoscători de carte au predat copiilor. Conform uzanței, pentru satele maghiare ar fi trebuit să solicite dascăli maghiari din Ardeal. Doarece situația se arăta fără ieşire, Mártonffi a venit cu propunerea să trimită doi băieţi maghiari cu o bursă lunară de 5 forinți la școlarizare în Cernăuţi, care peste 2-3 ani să revină în sate ca dascăli calificaţi. Aceştia i-ar înlocuit pe cantori şi cu timpul toţi cantorii ar fi înlocuiţi de dascăli calificaţi. În mai 1786 guvernatorul Enzenberg solicită învăţător de la statul major al armatei din Ardeal. Drept rezultat în primăvara lui 1787 vine din Ardeal în Bucovina un dascăl şi îşi ocupă postul la Hadikfalva.[3] Anul şcolar era destul de scurt pe atunci, avea numai 14 săptămâni”[4].

1737: Mănăstirea Ilişeşti devine proprietara sfertului de sat şi moşie Iacobeşti, pe care se va stabili, ulterior, o puternică obşte secuiască, în 14 mai 1737, când ctitorul ei, Ionaşco Isăcescul, o înzestrează cu moşii.

1775: Cele 74 familii de secui şi unguri, în bună parte componenţi ai Regimentului I Secuiesc de graniţă, aşezate pe moşia mănăstirii Ilişeşti, între anii 1752-1772, pentru a forma aşezarea Fogodisent, erau, conform Consignaţiunii lui Enzenberg, formare din emiganţi sosiţi „din St. Toma, Moise BIRO (1766), Mihai ANDRAŞ (1765), cizmarul Paul AKON (1768), Ionaş IURKO (1768), Ionaş şi Iacob AKON (1768), Iosif KATUR (1772), Iosif BALOG (1771), Iankli IENE (1770), din Ghilolţ, zidarul Mire MARTON (1764), Iurgo IENI (1770), din Gheorghieni, Ioan MARTON (1758), Ion RENIBI (1771), Petru RACZ (1771), Ştefan BABOR (1772), Michai IONAŞ (1765), Ionaş LORENZ (1770), Matei MESAROŞ (1771) şi Iosepa BOGAV (1762), din Şemniţ (Ungaria), Ion FEKETTE (1750), din Mădaraş, Petru CALMAY (1752), din Sândomocuş, Anton DOBOŞ (1771) şi Anton BIRO (1771), din Şoimeni, Teodor BAOG (1771), din Ditrău, Iştvan OROH (1758), Andraş TIBI (1765), Mihai MERA (1768), Adam REHIBI (1771) şi morarul Ferenz MORA (1768), din St. Micloş, Anton KEMINIK (1770), rotarul Gigo MATON (1773) şi fierarul David BATEZ (1773), din Bodogaia, Iosif BATEZ (1772), Iosif NAGY (1773) şi Laslo NAGY (1773), din Râpa de Sus, Ion BODEC (1776), din Cluj, Ianoş TODOK (1774), din Ghelniţa, Petru DARAGAMOŞ (1753), din Ghidfalău, Andorak CATO (1758), din Sândominic, Marton CAŞPAR (1770), Ianoş CAŞPAR (1771), Adam, Samuil şi Iosif POP (1771), Ştefan BATHIE (1772), Petru IANUŞ (1772) şi Albert PATSE (1772), din Mănăştur, Andraş OKOS (1772), din Rachiş, Iodif ZUL (1769), din Sacheihid, Ianoş LASLO (1768), din Hăţuica, Diak ZECH (1771), Ferenz şi Iştvan BATROK (1758), din St. Mihai, Mihai şi Ianus LORENZ (1772), Ianoş LORENZ (1771) şi morarul Mihai ŞANDOR (1763), din Icafalău, Ştefan BURZAN (1772) şi Ianoş KOLOK (1772), din Boiţa, Anton BEKLO (1772), din Vaz, Ianuş FORGACZ (1770), din Horta-Arad, Petru TEPLU (1772), din St. George, Istvan CHERBAM (1777), din St. Simeon, Mihai DALLAK (1772), din Michaza, Ianuş OCOC (1768), iar din CHICHIŞ, morarul Ianoş MATHE (1770)”.

În 2 iunie 1783, se face hotarnica satului Fogodisten, care se învecina cu Meleşeuţii de jos, Româneştii, Călineşti şi Mărăţei, „care ultimul sat se cheamă şi Dănileşti”, iar dincolo de apa Sucevei, cu Părhăuţii şi Hrinceştii. Repere toponimice ale hotarului: gârla morii, unde pârâul Horaiţul se varsă în Suceava, colţul unde pârâul Racova se varsă în Horaiţ, la fântâna putredă, fântâna lui Baloş, valea şi pârâul Racoviţei, opcina Dănileştilor, obărşia Lambi (pârâu), pârâul Dănila, la Tăietura Nemţilor zisă şi Palanca, zisă şi Piciorul vulturului, la Poiana mare, pârâul Neliapca.

1779: „Dacă în 1779 la Țibeni erau 61 de familii, la Iacobești au fost 63, iar în anul 1783 raportul a fost de 71/72. La 1 septembrie 1784 baronul Kapri a cumpărat jumătate din satul Iacobești[5] de la Maria, fiica pârcălabului Constantin cu 2900 de lei. Era jumătatea locuită de către maghiari. De aceea probabil că în anul 1785 coloniștii din Iacobești s-au mutat mai sus pe aceeași vale. Dar cum acolo nu era mult pământ, cei rămași s-au mutat în satul Țibeni, unde erau case părăsite. Și mai știm și că mulți coloniști au plecat odată cu încetarea înlesnirilor fiscale. Astfel că în anul 1808 în Țibeni locuiau 121 de familii, iar la Iacobești 89. Scutirea de taxe a fost pe cinci ani, și după cum ne dăm seama din registrele bisericești, peste jumătate din primii coloniști au plecat din sate după această perioadă. În 1782 deja apare în registre, că s-au stabilit coloniști cu aprobare împărătească sau judecătorească, tocmai pentru a evita cele semnalate mai sus (Facultate Regia Auditorium Sucsavensis, Veniam Cezarus Regiam, Veniam Castore Regia si Veniam Auditoriatus). Exista scutire de taxe, dar plăteau anual 150 de forinți mănăstirii Solca, pentru pământurile folosite”[6].

„18 octombrie 1801. Cele doua gâște dispărute de la Antal Kovács erau una la János Csernik cealaltă la István Galambos. În decembrie, József Begyhárd din Iacobești a primit 60 de lovituri de bețe, iar Miska Fejér și János Csernik din Dornești câte 25 de lovituri pentru furt”[7].

1810-1816: Din Fogodisten au plecat 207 maghiari[8].

În 20 iunie 1812, stăpân al satelor Iacobeşti şi Fogadjisten, cumpărate de Ivan Căprăi, devine Ariton baron Kapri, iar din 22 iulie 1833, fiii lui Ariton, Iohann, Zadur şi Emanuel baron Kapri. „Satul nu a avut preot, parohia aparținea de Țibeni ca filială. Odată pe lună se ținea liturgie în sat, în celelalte duminici mergeau enoriașii la Țibeni. În cazuri mai speciale se deplasa preotul din Țibeni la sat. Nu s-a construit Biserică ci numai o capelă mai mare în jurul anului 1812, care în zilele noastre nu mai există.  Câteva icoane și altarul sunt păstrate foarte bine în actuala bisericuță ortodoxă”[9].

1831: „La Țibeni și la Iacobești epidemia de holeră din anul 1831 a făcut 72 de victime, dintre care 30 locuiau la numerele 75-80, deci 42%. În anul 1848 au fost 68 de victime și în anul 1866 erau 81”[10].

1865: „Fiecare om şi-a păstrat cele mai interesante amintiri despre foamete. Mulţi au măcinat ştiuletele de porumb cu tot cu cocean. La casa în care se gătea sau se făcea mămăliga se încuia uşa, până terminau de mâncat. Mâncarea pentru zilierii de pe câmp era trimisă numai prin adulţi, să nu se fure pe drum. Cel care era prins la furat de porumb, era bătut cu bâtele. De sărbătoarea hramului bisericii din Tibeni[11] erau familii care mâncau numai seminţe de in. Alţii mâncau făina goală. Gergely István Meichel din Iacobești era copil pe atunci și păzea vitele. Seara, când venea cu vacile de pe câmp, copiii înfometaţi îl aşteptau la marginea satului. Mulgea vacile în pălării (colopuri) şi dădea laptele la copii. Este de ştiut, că orătăniile nu mănâncă boabe de fasole uscată. Însă dacă vedeau vreun bob în timpul foametei, găinile le înghiţeau şi pe acelea.[12] Foametea din satele maghiare din Bucovina a avut un ecou puternic în ziarele din Ungaria şi Ardeal. În aceste zile triste, preot în Țibeni era György Druzsbáczky, despre care celălalt preot, István László îşi aduce foarte frumos aminte în „Memorii.[13]” Druzsbáczky (numit „preotul alb” din cauza sutanei) în 1865 a cerut în scris ajutor pentru satele din Bucovina de la clericii maghiari din Ungaria, cât şi fonduri pentru construirea bisericii (pro sublevandis inopiae destitus et pro aedificatione ecclesia Istensegíts)”[14].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[15].

1883: „În data de 30 martie 1883 a plecat primul tren din gara de la Dornești cu 600 de oameni, majoritatea erau reformați din Măneuți. La 2 aprilie a plecat a doua garnitură din halta Țibeni, cu 900 de locuitori din Țibeni și Iacobești, iar în ziua de 3 aprilie o altă garnitură din Dornești. În prima fază în total au plecat cu trenul 2200 de maghiari, 1150 de bărbați și 1050 de copii și femei. La 18 aprilie au plecat 41 de căruțe din Țibeni, ei urmând traseul Bistrița, Târgu Mureș, Deva, Lugoj și comitatul Torontal. În 7 mai găsim pe drum încă 33 de căruțe din Țibeni, iar la data de 11 mai au plecat 220 de persoane din Vorniceni, ei îmbarcându-se la Suceava. În scurt timp numărul celor plecați din cele cinci localități maghiare din Bucovina a ajuns la 4000 de persoane”[16].

1895: „În anul 1895 episcopul vicar Ferenc Robitsek, fostul secretar al Asociației a efectuat o vizită în Bucovina. A oficiat o liturghie festivă cu ocazia sfințirii bisericii din Vorniceni și a redactat un raport despre situația satelor. Cu acel prilej a remarcat că fiecare sat are biserică din piatră și cărămidă, preot și dascăl, mai puțin satul Iacobești… La Iacobești erau câteva sute de maghiari, iar acolo se ține liturghie odată pe lună, deoarece este filiala Țibeniului. Satul are o bisericuță din lemn, foarte modestă”[17].

1901, dialectologul Gustav Weigand: „A doua zi (26 august – n. n.), pentru a cunoaște așa-numiţii ceangăi din Bucovina, m-am dus la Ištenšegitš (Ţibeni – n. n.), o comunitate mare, frumoasă. Datorez câteva informații despre acest sat pastorului László. Imediat ce am intrat în sat, am observat că locuitorii nu arătau ca tipul de ceangău ușor de recunoscut, așa cum mă așteptam, ci pur și simplu cu tipul de meseriaş, care includea şi constructorul de case, și, așa cum am văzut mai târziu, amenajarea interioară a caselor este corectă. Când am auzit oamenii vorbind, nu mai exista nici o îndoială că nu am avut de-a face cu ceangăi, ci cu secui. În Transilvania, denumirea „Csango” este folosită și pentru oamenii, de exemplu în Hosszufalu-Sacele, care sunt complet diferiți, ca limbă și tip, de ceangăii adevăraţi din Moldova, care abia în 1764 au emigrat din Transilvania. Se presupune că ar fi fost forțați de autoritățile austriece să lupte cu prusienii, deşi, ca grăniceri secui, nu erau obligați să o facă, aşa că au trecut în Moldova, sub conducerea pastorului lor, Mauritius Martonfi, şi s-au aşezat, pentru prima dată, pe valea Trotuşului, unde se spune că existau așezările mai vechi de coloniști secui încă din vremea lui Ștefan cel Mare. După zece ani de la ocuparea Bucovinei, o parte dintre ei au acceptat invitația contelui Hadik András și au venit în Bucovina, unde au întemeiat satele Hadikfalva[18] și Andrásfalva[19], în Valea Siretului, lângă Rădăuţi, în plus Ištenšegitš (Ištenšegitš = Dumnezeu ajută!)[20], unde exista deja o așezare românească mai mică, Ţibeni, care s-a contopit complet cu cea maghiară, și Iacobești[21], care se numea Fogodišten, Iosiffalva[22], este situată în apropierea graniței cu România, la aproximativ 18 km sud-vest de Suceava. Inițial, localitățile, la fel ca cele ale grănicerilor transilvani în general, au fost administrate militar și îngrijirea pastorală a fost efectuată din Transilvania. Începând cu anul 1800, au fost anexate la eparhia de Lemberg și administrația a fost înființată ca și în celelalte parohii. Comunitatea din Ţibeni a crescut, de la 80 de familii, la peste 3.000 de oameni, deși, în 1883, peste 1.000 de rezidenți au urmat ispitelor maghiare și s-au stabilit în sudul Banatului, lângă Panciova, unde nu se descurcă foarte bine. Oamenii sunt muncitori, ordonați, curați și cu caracter blând, în timp ce despre cei din Hadikfalva se spune că sunt controversați și dependenți de băutură. Mănâncă carne și legume, pe care le cultivă singuri, așa că trăiesc mult mai bine decât ţăranii români, a căror mâncare principală este mămăliga. Prosperitatea este de asemenea mai bună decât cea din ​​rândul românilor din satele vecine. Cu toate acestea, au și mai multe terenuri, ceea ce nu este singurul motiv. Din 360 de copii de vârstă școlară, 280 – un număr foarte mare pentru condițiile locale, frecventează școală în mod regulat”[23].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Fogodisten, supranumire dată comunei Iacobeşti, districul Suceava, după colonia de secui din Transilvania, ce a fost fondată acolo, la ocuparea Bucovinei. Acest nume înseamnă, în limba maghiară, Bine primit de Dumnezeu”[24].

1908: „Comuna Iacobeşti numără abia 400 de locuitori, între care sunt la vreo 300 români şi români rutenizaţi, iar numai 100 (una sută) unguri. Cu toate acestea, a fost în acest sat, până mai dăunăzi, o şcoală curat ungurească, de o clasă. Înfiiinţându-se mai apoi şi şcoala română, tot de o singură clasă (adică de 30 şcolari – n. n.), i s-a dat postul de învăţător la această şcoală unei domnişoare, care, sub firma numelui românesc „Moga”, ascundea tendinţele ei şoviniste maghiare. Această domnişoară uitase într-atîta că este fiica unui preot gr. cat. român din Ardeal, încât începuse a învăţa copiii de român a se se ruga în limba maghiară. În urma plângerii câtorva gospodari români, a trebuit să-şi schimbe numita domnişoară postul, iar în locul ei este, acum, învăţător dl Ohrenciuc, un om tânăr, destoinic, care îşi înţelege misiunea sa de apostol naţional. Copiii de român, care vorbeau până acum aproape numai în limba maghiară, încep a răspunde acum dulce şi blând în scumpa noastră limbă moldovenească. Laudă i se cu cuvine unui astfel de învăţător / I. Ionaşcu”[25].

1941: Din Fogodisten pleacă în patria-mumă 47 familii de maghiari[26].

Din László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar, Centrul Cultural „Bucovina” 2019, Imperium

[1] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, pp. 244, 245

[2] Polek J: Die Anfänge des Volksschulwesens in der Bukowina, Czernowitz, 1891. cap.XIV.

[3] Boethy János Alajos

[4] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 92

[5] Inițial satul se afla pe locul în care este astăzi localitatea Unirea Sloboziei.

[6] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 21

[7] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 26

[8] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 10

[9] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 89

[10] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 71

[11] Pe atunci era de Rusalii, după sfinţirea bisericii noi, în 1898, s-a ţinut de Sf. Maria Mica – n. t.

[12] Relatările lui Dobondi Ferenc (Măneuți, 9. sept. 1937.), Ambrus András (Iacobești, 5.febr. 1936.), Szentes József (Țibeni, 18. mart. 1936.), Vántsa M. Antal (Țibeni, 30.aug. 1936.), Kuruc János (Iacobești, 5. febr. 1936.), Májkel István Gergely (Iacobești, 5. febr. 1936.) și soţia lui Sántha Jordán născută Antalfi Mária din Țibeni, în cartea lui Sántha Alajos, Bukovinai magyarok, Szőts Lajos könynyomdája, Kolozsvárt, 1942, pagina 75.

[13] László István – Jegyzetek életem nevezetesebb eseményeiből, memorii.

[14] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 62

[15] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[16] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 37

[17] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 101

[18] Colonie în satul Dorneşti, care în 1775 avea 26 de familii de ţărani români, sat care se va numi Hadicfalva (de la numele guvernatorului Galiţiei, Hadik), harta cadastrală a satului, din 1785, cuprinzând, pe lângă vechile toponime, şi câteva toponime de hotar ungureşti, precum Boenke, Diak Hud, Felso Mesur, Hossu Gniunasch, Hossu Niel, Koreck Hold etc. – n. n.

[19] Andreasfalva, „sau satul lui Andraş”, s-a întemeiat, după 19 ianuarie 1785, când Consiliul Aulic de Război aprobă o contribuţie pentru emigranţii ceangăi, care vor construi 56 de gospodării, pe teritoriul satului Măneuţi, „lângă râul Sucevii, în apropiere de Frătăuţii Vechi, la nord de oraşul Rădăuţi” – Grămadă, Nicolai, Toponimia minoră a Bucovinei, vol. I, p. 336 – n. n.

[20] Colonia maghiară de la Ţibeni, Ištenšegitš , pe moşia Satu Mare, a fost înfiinţată între anii 1771-1773, dar numele de Istensegits (Dumnezeu să ne ajute), propus de Mártonfi Mór, va fi menţionat, pentru prima dată, abia în 1776 – n. n.

[21] În 1775, satul Iacobeşti, din Ocolul Vicovilor, avea 20 familii de ţărani, plus 74 familii de secui şi unguri, în bună parte componenţi ai Regimentului I Secuiesc de graniţă, aşezate pe moşia mănăstirii Ilişeşti, între anii 1752-1772. Numele acestor emigranţi au fost consemnate în recensământul lui Rumeanţev, publicat de ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 341 – n. n.

[22] Colonia Ioseffalva, numită astăzi Vorniceni, a fost înfiinţată pe seliştea pustie Tolva a moşiei mănăstirii Slatina, în 1783, fiind populată cu 60 de familii de secui, venite din Scaunul Csik, în 1785, în partea sudică a seliştii – n. n.

[23] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[24] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 96

[25] Apărarea Naâională, Nr. 49, A nul III, duminică 23 august stil nou 1908, p. 3

[26] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 33

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Fântâna Albă

1899: Lippowanerhaus in Fantana-Alba

FÂNTÂNA ALBĂ. Satul numit, de austrieci, Fontina Alba, a fost înfiinţat, în 1784, în poiana Varniţa, din apropierea Climăuţilor, de o localitate de ruşi lipoveni. „A doua colonie, care era constituită dintr-un neam cu totul ciudat, a venit de la Marea Neagră. Ei se numesc lipoveni sau filipoveni. Numele vine de la cuvântul slav „lipparva” sau tei (De fapt, aşa cum o demonstrează Dimitrie Dan, vine de la ierarhul conservator rus Filip – n.n.), căci toate lucrurile lor din casă nu sunt făcute decât din acest lemn alb. Numele cel dintâi (lipoveni), din cele două amintite mai sus, l-au primit doar de la vecinii lor, tătarii, căci ei nu-şi zic decât filipoveni. Aceşti oameni alcătuiesc o sectă cu totul deosebită şi în privinţa felului de viaţă şi a religiei. Se poate spune că ei sunt pietiştii (protestanţi, adepţi ai doctrinei sacerdoţiului universal şi preconizând ascetismul) ortodocşilor… Ei îşi aleg, din comunitate, un popă, se închină la icoanele pe care le au în biserică şi în casele lor… Ei îşi ard morţii, ei se scaldă în fiecare zi, bărbatul cu femeia, împreună, şi aşa mai departe. / În tot timpul anului, nu mănâncă decât de opt ori carne, nu fumează şi nu trag pe nas tutun. Îndeosebi, ei trăiesc retraşi în satele lor, dar, afară din sate, lucrul se petrece cu totul altfel. Cum sunt foarte misterioşi, cu privire la practicile lor religioase şi nu prea lasă pe ceilalţi să pătrundă în bisericile lor, nu se ştie tot ce se întâmplă la această slujbă bisericească. / Botezul pare că s-ar face numai atunci când copilul are o judecată formată, ceea ce nu este rău, căci, atunci când se face botezul iarna, cu apă rece, asupra unor copii nou născuţi, ce au creierul acoperit de un înveliş foarte subţire încă, el este adesea vătămător şi poate fi chiar ucigător, după cum am constatat din experienţă. / A înjura, a bate, a apuca arma sau a vărsa sânge şi aşa mai departe sunt, la ei, ca şi la „păzitorii Domnului” (sectă olandeză), un mare păcat, oprit cu desăvârşire, ca şi folosirea unor băuturi spirtoase. Dar, deşi aceşti făţarnici vor să treacă nişte oameni virtuoşi şi asceţi, ei sunt departe de a fi astfel, căci sunt foarte dezmăţaţi. Când interesul lor le-o cere, atunci aceşti fanatici devin fioroşi, dar să apere statul e oprit de legile lor. / Cum le place să trăiască mai ascunşi, preferă să locuiască în ţinuturi păduroase. Aşa este şi locul lor de aşezare, de acum, din Bucovina, la Varniţa sau Fântâna Albă. În anul 1784, două sute de familii hotărâseră să imigreze în ţară, dar au fost împiedicate de han (Şahin Ghirai, ultimul han al tătarilor di Crimeea, între anii 1777-1783) şi de domn (Alexandru Mavrocordat, Deli Bei, domn al Moldovei între anii 1782-1785); au trecut, totuşi, douăzeci şi patru de familii încoace şi, împreună cu ele, şi alţi capi de familie. Dar cum, din partea cealaltă, nu au fost lăsate femeile să-i urmeze, s-au întors, aşadar, înapoi… / Aceşti oameni au primit, sub garanţie împărătească, o deplină libertate religioasă. Ei nu au admis nici chiar să li se numeroteze casele şi li s-a făcut voia. Ei mai sunt scutiţi, pe veci, de slujba militară şi, timp de douăzeci de ani, nu au de plătit nici o dare. Dar ei nu au primit nici un fel de ajutor de la Curte. Cum au adus cu ei, şi aşa, multă avere, nici nu aveau nevoie de el. Îndeletnicirea lor principală este ţesutul inului şi facerea de frânghii etc. / Aşa cum tot felul lor de viaţă are ceva deosebit, tot astfel este şi îmbrăcămintea lor, care este simplă şi cuviincioasă. Bărbatul îşi poartă părul tuns pe jumătate. Pe cam are o căciulă neagră ţuguiată, de blană de oaie, la bărbie poartă barbă, iar în jurul gâtului, nimic. Cămaşa lui este lungă şi o poartă peste nădragi, după obiceiul moldovenilor. Trupul e înveşmântat într-o haină albă de lână, încheiată cu năsturei mici. În jurul trupului sunt încinşi cu o legătură de piele albastră, roşie sau neagră, au nădragi lungi, în picioare au încălţăminte de coajă de copac dau de funie („Hadaki”). / Femeile îşi ascund de tot părul, fetele nu. Pe frunte poartă o bandă lată, brodată, care stă în sus, ca un turban, în faţă, iar la spate e mai îngustă şi împodobită cu bani de aur. Peste ea se pune un văl alb, care trece pe sub bărbie şi atârnă la spate, ceea ce arată foarte frumos. Probabil pentru a nu trezi, la vecini, pofta de jaf, la care erau aşa de expuşi sub tătari. Gâtul este lăsat liber. Pe trup poartă o cămaşă, care este cusută, la încheieturi şi în jurul gâtului, cu lână de mai multe culori. Peste aceasta, un veşmânt lungă, de o ţesătură de lână mai aleasă, care se încheie, în faţă, de sus, până jos, cu năsturei mici. Partea inferioară a trupului e îmbrăcată în nişte pantaloni lungi de in. În picioare poartă ciorapi şi un fel de sandale roşii, iar iarna, cizme. Cum acest popor este, îndeobşte, foarte chipeş şi cu o înfăţişare plăcută, îmbrăcămintea aceasta ca de amazoană le lasă femeilor un aer cuviincios şi modest… / Preoţii, la aceşti oameni, nu se deosebesc printr-o îmbrăcăminte anume. Ei poartă, pe umeri, o mantie cenuşie şi ţin în mână un toiag lung”[1].

1838: Ales, de călugării Pavel şi Gherontie, drept loc al unei viitoare, în 1838, şi înzestrat cu o mănăstire şi cu un preot, Ieronim, în 1844, pus sub ascultarea unui mitropolit, în 28 octombrie 1846, adus de la Constantinopol, Ambrosie Popovici, fostul mitropolit al Bosniei, satul Fântâna Albă a devenit, curând, vatra autorităţilor ierarhice din întreaga lume a ortodocşilor ruşi de rit vechi.

1839: Ieromonahul rus Partenie, care sihăstrise prin Carpaţii Moldovei, vine, cu mult înainte de anul 1839, când avea deja vechime, iarăşi, în Moldova, „în părţile stăpânirii austriece, în Bucovina, la ruşii mei”, şi povesteşte: „De la Suceava, cinci mile ori cale de opt ceasuri, iar pe ruseşte 40 de verste, este un sat mare rusesc, numit Belaia Kriniţa (Fântâna Albă). Ajuns acolo, am intrat în mănăstire, în casa răposatului ţăran Larion Petrovici Korovih-Nojek, care este şi întemeietorul acelui sat. Acolo am găsit, atât între monahi, ca şi între mireni, tot felul de tâlcuri şi neînţelegeri, dar, în vremea şederii mele acolo, s-au unit toate locurile şi, în mijlocul satului, au făcut biserică şi au căpătat un popă fugar”[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[3].

1876: „Această mică ţărişoară a Bucovinei, uitată sau abia cunoscută între Galiţia și Moldova, este țara binecuvântată și refugiul sectanților, atât a creștinilor, cât și a evreilor. Cam la aceeași distanță de Cernăuţi și Suceava se află Fântâna-Albă, unde locuiește Mitropolitul Arhiepiscop Staro-vera sau Vechiul Credincios. El este cel care consacră popii pentru toată Rusia, acolo unde prezența sa nu ar fi tolerată. Mă limitez la această precizare, pentru a mă întoarce la Vechii Credincioși atunci când cursul călătoriilor mele mă va aduce să vorbesc special despre lumea slavă. Să notăm, pur și simplu, că guvernul rus a intrat pe o cale de toleranță față de Bătrânii Credincioși, iar sediul de la Fântâna-Albă este expus pierderii din importanța sa, care a fost foarte mare, până acum, deşi estimează la aproximativ zece milioane numărul credincioşilor răspândiţi prin Rusia. Dar trebuie să vorbesc aici despre Biserica românească sau moldovenească din Austria, ale cărei destine au fost legate, până în ultimii ani, de scaunul patriarhal sârb de la Carlovitz”[4].

1900: Între anii 1900-1908, a fost construită superba Catedrală „Uspenia”, întru pomenirea lui Alexandru Ovsiannikov, banii necesari construcţiei fiind donaţi de părinţii lui Alexandru, Gleb şi Olga, Gleb Ovsiannikov fiind unul dintre cei mai renumiţi negustori moscoviţi ai vremii.

1906: „Confiscare de arme. De un timp îndelungat nu mai încetau arătările la prefectura şi pretura din Siret că locuitorii lipoveni din Fântâna Albă şi Climăuţi, care sunt cunoscuţi de puşcaşi perfecţi, devastează pădurile fondului religionar şi ale particularilor de tot felul de animale sălbatice. Spre a pune capăt acestor devastări, prefectura din Siret a dat ordin ca toate armele de foc de la locuitorii acestor comune să fie confiscate. Joi, în 25 octombrie 1906, comisarul din Siret Kesseldorfer, ajutat fiind de secretarul Mlodniţchi şi de 18 jandarmi, au făcut percheziţie în locuinţele acestor locuitori şi au confiscat vreo 35 puşti şi mai multe revolvere. Ori de va avea măsura aceasta efectul dorit nu credem, deoarece lipovenii din aceste comune sunt puşcaşi pătimaşi şi, ca atare, vor afla ei modul necesar pentru procurarea altor arme. Mai astă-vară, chiar jandarmeria a fost atacată de ei, când a încercat să pună capăt braconajului din aceste comune”[5].

1907: „Satele Lipoveni, Climăuţ şi Fântâna Albă în scurt timp vor fi despopulate de locuitorii lor. La îndemnul mai multor emisari din Rusia, peste 400 de familii şi-au vândut averea şi sunt gata să emigreze în Manciuria asiatică, o regiune aproape despopulată prin răzbelul ruso-japonez, de acu trei ani. Guvernul rusesc acordă fiecărui emigrant 12 fălci de pămînt, 300 de ruble, pentru cumpărarea uneltelor de economie, 500 de copaci de construcţie şi parcurs liber până la locul destinării. Lipovenii, ţinând sfat între ei, au trimis 5 delegaţi la faţa locului, care, reîntorşi, asigură pe consătenii lor că afirmaţiunile şi promisiunile emisarilor ruseşti sunt bazate pe adevăr. Nu va trece mult şi lipovenii vor exista la noi numai în poveşti”[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Fântâna Albă (sau Biala-Kiernica), comună rurală, districtul Siret, aşezată în colţul de Nord-Vest al districtului, la hotarul cu Ră­dăuţi, spre Vest de comuna Climăuţi, şi anume la poalele dea­lului păduros Fundătura. Suprafaţa: 8,16 kmp; po­pulaţia: 997 locuitori lipoveni, ruşi starovierţi (de legea ve­che). Este ultimul punct al dru­mului districtual ce vine de la Siret; prin drumuri de ţară, comunică cu Cuciurmare (Cer­năuţi) şi cu Frătăuţul Nou (distr. Rădăuţi). Are o biserică mare, de rit ortodox rusesc, împreună cu o mănăstire de călugări, în care rezidă mitropolitul lipovenesc, recunoscut nu numai de lipo­venii bucovineni, ci şi de cei din Ţara Românească (Dobrogea). Afara de asta, posedă şi o mănăstire de maici, de acelaşi rit. Această comună este men­ţionată într-un hrisov din 20 Iunie 1463. La 1776, nu exista, probabil fiindcă fusese dis­trusă. A fost, însă, reînteme­iată, în 1784, prin o colonie de lipoveni şi numită dc ei Biala Kiernica. Populaţiunea se ocupă cu agricultura, în special însă cu grădinăritul şi cu cultivarea pometelor, exploatând nu nu­mai pe cele din localitate, ci şi pomete din locuri mari de­părtate, luate în arendă. Este de remarcat că absti­nenţa de băuturi spirtoase şi de tutun, precum şi de orice contact social cu alte naţiona­lităţi, au făcut ca aceşti locui­tori să rămână în obiceiurile lor strămoşeşti, aduse din Ru­sia, şi să ducă o viaţă relativ foarte morală, deşi ignorantă, neavând, până acum, nici măcar şcoală în localitatea lor. Comuna posedă 444 hectare pământ arabil, 108 hectare fânaţuri, 74 hectare grădini, 55 hectare izlaz, 135 hectare pădure. Se găsesc 185 cai, 183 vite mari cornute, 166 porci şi 130 stupi”[7].

1914-1918: „Pavel Alexeiew, născut în anul 1869, în Fântâna Albă, a intrat în armată, cu prilejul mobilizării generale, şi a plecat apoi în război. Pe la finea lui Octombrie 1918, se afla la Belz (Galiţia), unde s-a îmbolnăvit şi să fi murit, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Petre Alexeiew, procedura pentru adeverirea morţii”[8]; „Avram Pawlow, născut la 4 aprilie 1912, în Ciprian Pawlow, născut la 22 septembrie 1913, şi Tatiana Pawlow, născută la 8 aprilie 1917, toţi copiii căsătpriţilor Pawl Alexejow şi a Irinei, născută Nikiforowa, din Fântâna Albă, s-au refugiat, în noiembrie 1918, cu părinţii lor, în Rusia şi locuiau în Bălţi. Acolo ei ar fi murit, în noiembrie 1918, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabile decesele, se dispune, la cererea Irinei Nokiforowa, procedura pentru stabilirea morţii celor dispăruţi”[9];

1940: Renumele spiritual al localităţii Fântâna Albă avea să fie substituit brutal, după 28 iunie 1940, când trupele sovietice ocupă nordul Bucovinei, de o simbolistică a tragismului şi a bestialităţii fiinţei umane. Obligat de sovietici (nu de ruşi, ci de sovietici), mitropolitul ruşilor stavroveri, Siluan Kravţov, deşi bolnav, s-a bejenit la Brăila, iar mănăstirea de la Fântâna Albă a fost desfiinţată.

1941: După mai puţin de un an, români şi ucraineni de prin satele nordului bucovinean au încercat să scape din uriaşa temniţă roşie, încercând să treacă în România, pe la Fântâna Albă, în 1 aprilie 1941, când vreo două sute de oameni, care mărşăluiau în căutarea speranţei, au fost ucişi de grănicerii bolşevici. Responsabili pentru masacrul de la Fântâna Albă: Berezovschi Ilie, din com. Corceşti, jud. Storojineţ, „ca primar, numit de ruşi în comuna sa, s-a purtat aspru cu populaţiunea română, pe care o punea la munci grele şi a contribuit la prinderea şi împuşcarea, în Aprilie 1941, a unui mare număr de români bucovineni, care organizaseră să treacă în masă în România liberă”; Babiuc I. Gheorghe şi Burlă Sofronie, ambii din com. Budineţ, jud. Storojineţ, „ca funcţionari şi oameni de încredere ai regimului sovietic, au denunţat pe locuitorii români care vroiau să treacă graniţa în Vechinl Regat, locuitori care, fiind prinşi de autorităţile ruseşti, au fost împuşcaţi”; Ioan Buhnea şi Tănase Colotelo, din com. Cerepcăuţi, jud. Rădăuţi, „fiind agenţi secreţi ai ruşilor, urmăreau pe bunii români care, neputând îndura viaţa sub regimul bolşevic, vroiau să treacă frontiera în Vechiul Regat şi, după ce-i prădau de tot ce aveau asupra lor, îi dădeau pe mâna autorităţilor sovietice ”; Vasile T. Larionov, Grigorie A. Evseidov, Fadei P. Olimpov, Ermil I. Deiov şi Iacob Micheiu, toţi din com. Fântâna Albă, jud. Rădăuţi, „fiind, sub ruşi, membri în comitetul comunal, s-au purtat rău cu bunii români, indicând autorităţilor sovietice persoanele ce trebuiau deportate, şi au vorbit în public împotriva Statului Român, spunând că românii nu vor mai veni înapoi”[10].

1941: „Mihai I, / Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României, / Conferim Ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa II drapelelor următoarelor unităţi: Drapelului Divizionului 57 Artilerie grea moto, pentru ceurajul, devotamentul şi tenacitatea cu care ofiţerii, subofiţerii şi trupa acestui divizion au sprijinit înaintarea camarazilor infanterişti, atât în luptele de la Negostina-Tereblecea, unde, cu o baterie înaintată, a sprijinit Brigada a 8-a Cavalerie, ce se afla în acoperire, şi a redus la tăcere o bună parte din artileria inamică, zădărnicind retragerea coloanelor motorizate; precum şi în luptele de la Măneuţi, Frătăuţi, Fântâna Albă, Cerepcăuţi, unde, prin trageri masive şi precise, neutralizează cazematele inamice, uşurând înaintarea Diviziei a 7-a”[11].

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[12]: Megera Iaroslava, comuna Baineţ – Fântâna Albă, media 8,12”.

[1] Hacquet, în Călători, II, X, pp. 826, 827

[2] Călători, XIX, III, p. 686

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] D’Avril, Adolphe, De Paris a l’Ille des Serpents, Chapitre VIII / La Boukovine, Paris 1876, pp. 117-145

[5] Apărarea Naţională, Nr. 7, Anul I, Cernăuţi, duminică 28 octombrie stil nou 1906, pp. 4, 5

[6] Apărarea Naţională, Nr. 97, Anul II, duminică 29 decembrie stil nou 1907, pp. 2, 3

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 95, 96

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 53, Cernăuţi în 9 August nou 1919, pp. 3-5

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 86, Cernăuţi în 5 Decemvrie nou 1919, pp. 9, 10

[10] Monitorul Oficial, nr. 199 din 27 august 1942, p. 7130

[11] Monitorul Oficial, Nr. 98, 29 aprilie 1942, p. 3466

[12] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

Fântâna Albă, complexul bisericesc – de Rudolf Bernt

Portul lipovenilor din Bucovina

1894: Lipoveni

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Falcău

FALCĂU. În uricul pentru Braniştea Putnei din 15 martie 1490, „Începându-se hotarul acei Branişte din obârşiile Laurei, opcina până la Falcău şi prin muntele Falcăului, până la potica unde-i vadul lui Alexie”, se face menţiune, deci, şi de toponimul Falcău, dar şi de locuire „până la poteca lui Alexie”, utilitatea braniştei fiind, conform aceluiaşi document, „de prins peşte şi ca să-şi pască vitele, iar altul nimene, fără voia egumenului, ca să nu îndrăznească întru acea Branişte nici a prinde peşte, nici vitele a paşte, nici alt orice lucru a lucra”[1]. În aceste condiţii, „fără voia egumenului”, Falcăul este recunoscut ca o localitate relativ recentă, care, în 1785, avea doar câteva case huţăneşti, risipite pe coaste de munte. Simion Florea Marian povesteşte, într-una din celebrele sale „tradiţii”, că la Falcău ar fi văzut rămăşiţele de ziduri ale unei „cetăţi dacice”, îngropată, încet, încet, în pământ de rădăcinile copacilor.

În 1787, câteva din cele optzeci de familii, venite în Bucovina din Renania, Bavaria şi Baden-Württemberg, s-au stabilit la Falcău.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[2].

1872, Hacquet: „În pragul munţilor, acolo unde izvorăşte Suceava, am găsit ţinutul de la Straja şi Frasin, îmbrăcat tot cu mesteceni. În pădure se ardea coaja acestor copaci, pentru a se face catran. Pentru aceasta, se procedează în felul următor: Locuitorii, ce se îndeletnicesc cu aceasta, cojesc copacii cei mai bătrâni, dar totuşi plini de sevă, până la tulpină sau îi cioplesc împrejur… Într-un cuptor încap zece care mici de coajă, care dau douăzeci de vase de catran, a zece ocale vasul. Ocaua din Moldova are vreo doi funţi şi jumătate, socotiţi după greutatea de Viena. O asemenea oca de catran curat se vinde cu treisprezece, până la paisprezece parale sau douăzeci, până la douăzeci şi unu de creiţari, iar cea de catran brut, cu şapte parale”[3].

1889: „Fondul religios are, de asemenea, gatere proprii în Falcău (fierăstrău cu aburi), în Brodina și în Rus pe Boul (ferăstrău cu apă), care sunt totuși închiriate”[4].

1908: Direcţia bunurilor fondului religionar gr. or din Bucovina scotea la licitaţie „exploatarea unei suprafeţe de 1.551,39 hectare în cercurile silvice de exploatare Straja şi Bodina, de 9 ani”, cu angajamenul ferm: „Cumpărătorului i se pune la dispoziţiune gratuit ferestreul cu vapor din Falcău”[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Falcăul, localitate, cu fabrică de scânduri, pendinte de moşia Seletin, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Isvor, districtul Ră­dăuţi. Are 6 case şi 94 locuitori de diferite naţionalităţi. Falcăul, cătun, pendinte de comuna rurală Selelin, districtul Rădăuţi. Este aşezat pe pârâul cu acelaşi nume. Are 4 case şi 42 locuitori huţani. Falcăul, târlă, pendinte de va­tra comunei Straja, districtul Ră­dăuţi. Falcăul, afluent, pe stânga Sucevei, izvorăşte din partea de Nord-Est a şirului muntos Tomnaticul şi, cu grind peste Poidna de Sus, se varsă în Suceava, aproape de tot de gura pârâului Tomnati­cul, mai jos de cătunul Frasin, districtul Rădăuţi. Falcăuţul, afluent mic, pe stânga Sucevei, izvorăşte de sub mun­tele Petruşca şi se varsă în Suceava, gură în gură cu pârâul Falcăului, mai jos de cătunul Fra­sin, districtul Rădăuţi”[6].

1921: „Se acordă fabricii de cherestea ce societatea anonimă „Bucovina” din Bucovina doreşte să înfiinţeze în comuna Falcău, judeţul Rădăuţi, înlesnirile şi foloasele legii pentru încurajarea industriei naţionale, specificate mai jos: 1). Scutire de vamă pentru maşini, părţi de maşini şi accesoriile necesare… 2). Reduceri de transpot pe C. F. R. 3). Scutire de orice impozit direct către stat”[7].

1922: Într-un ordin al Ministrului secretar de Stat la Departamentul Economiei Naţionale, referitor la crearea de stocuri pentru CFR de către fabricile de cherestea din România, aflăm numele fabricilor din Bucovina[8] şi a proprietarilor lor: „Fabricile din Falcău, jud. Rădăuţi, Putna, jud. Rădăuţi, şi Moldoviţa, jud. Câmpulung, proprietăţi ale Fondului Bisericesc Ortodox-Român din Bucovina, cu sediul în Cernăuţi”.

1929: „. E frumoasă, măreaţă şi splen­didă această privelişte a munţilor Frunca Stângă, Ciuchilca, Vauţen (?) Şurdiu, Pleaşa, Măgura, Zezeu, Lungul, Rotundul, Ciomirna, Lişniţa, Tomnaticul, Bucova şi Marerca, ce se leagă între ei, profilându-se pe albastra bolta cerească, de la stânga, la dreapta… Tomnaticul, înalt de 1567 m, numit Cubilioara”[9].

1937: „Una din vechile mele dorinţe se îndeplineşte astăzi. E o dimineaţă dulce de iulie în Seletin şi mă pregătesc să pătrund în Ţara Huţulilor… Pornisem de ieri, de la Falcău, cu marile lui fierăstraie. De aici şi de la Brodina vecină, oamenii aceştia ai muntelui încep să fie întâlniţi”[10].

1940: „Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[11]: Winstein Iacob, morar, domiciliat în Falcău.

1942: „În tradiţiile culese de Simion Florea Marian se vorbeşte de vagi cetăţi dacice, de tainice ruine ascunse undeva, în coclauri păduratice, pe la Lucina, pe la Falcău”[12].

1941: „Luţiac Ilie, functionar, cu ultimul domiciliu în comuna Falcău, jud. Rădăuţi, născut în comuna Brodina, jud. Rădăuţi, în anul 1912, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională, conform art. 259, 260 c. p., combinat cu 258 c. p., combinat cu art. 58, 59 c. p., I. D. Nr. 856 din 1938”[13].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[14], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Duduman Viorica, de la Gălăneşti, la Falcău”.

1948: „Personalul notat mai jos, se numeşte, în baza art. 118 din Statutul funcţionarilor publici, pe data de 1 August 1948, în bugetul servicillor exterioare (Corp pază) ale acestui departament – Ocolul silvic Falcău: Cotos Gh. Maftei, pădurar cl. I; Juravle Nic. Vasile, pădurar cl. I; Pitic Leon a Gheorghe, pădurar cl. I; Juravle Vasile a Teofil, pădurar cl. I; Cârciu Toader a Petru, pădurar cl. I; Vilcinschi Vasile a Gheorghe, pădurar cl. I; Bobiuc Vasile a Gavril, pădurar cl. I; Cărciu Ioan a Vasile, pădurar cl. I; Cârdei Toader a Ion, pădurar cl. I; Goian Nicolae, brigadier silvic cl. a 4-a; Cimant Gheorghe, brigadier silvic cl. a 4-a; Usaciuc Ghorghe, brigadier silvic cl. a 4-a; Chira Gheorghe, brigadier silvic cl. a 4-a; Cârciu Valer, brigadier silvic cl. a 4-a; Prelipcean Aurel, brigadier silvic cl. a 4-a; Schitcu Vasile, pădurar cl. I; Stolerciuc Adalbert, pădurar cl. I; Hetca Gheorghe, pădurar cl. I; Obeziriuc Alexandru, pădurar cl. I; Văcăreanu Vasile, pădurar clasa I; Usaciuc Ilie, pădurar cl. I”[15].

[1] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 22

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] Călători, X, II, pp. 816-820

[4] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[5] Apărarea Naţională, Nr. 49, Anul III, duminică 23 august stil nou 1908, p. 6

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 95

[7] Monitorul Oficial, Fascicula 10, 22 martie nou 1921, pp. 36, 37

[8] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, pp. 4872-4874

[9] Lupaşcu-Stejar, Alexandru, general, Paradisul Românesc, Bucureşti 1929, pp. 323-330

[10] Bucuţa, Emanoil, Pietre de vad, vol. I, Bucureşti 1937, p. 23

[11] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[12] Revista Bucovinei, Nr. 8, Anul I, august 1942, p. 318

[13] Monitorul Oficial, Nr. 119, 22 mai 1941, p. 2786

[14] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[15] Monitorul Oficial, Nr. 213, 14 septembrie 1948, p. 7605