(Fotografiile au fost preluate din Lapedatu, Alex., Antichităţile de la Baia ,
în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, No. 2, Anul II, aprilie-iunie 1909, pp. 53-63)
BAIA: Capitolul acesta este povestea unei aşezări. Nu a unei legende, pentru că legendele zac tăinuite sub brazde, aşa cum a probat-o doctorul în arheologie Constantin-Emil Ursu, care a dezgropat, într-un deal situat în partea nord-vestică a aşezării istorice şi – dacă vreţi – legendare Baia o aşezare care datează, conform expertizelor ştiinţifice, din mileniul V înainte de Hristos. Şantierul a fost sistat, din pricina îmbolnăvirii arheologului, în vreme ce alte şi alte mărturii aşteaptă neştiute să ni se mărturisească. Inclusiv despre excesiv de românizata legendă a presupusei descălecări de ţară, săvârşită de Dragoş din Bedeu, căpitan în oastea comitelui secuilor Andrei Lackfy, cel care l-a înfrânt, la Boura, pe Atlamâş (Athalamos), cumnatul Hanului Crimeii, Kutlu Buga (în traducere, Bourul Norocos), care administra, din Şehr al Cedid (Orheiul Nou), şi Moldova, dar tocmai plecase, cu oştile, să lupte cu lituanienii, în baza unei finanţări veneţiene. În oastea comitelui secuilor se afla, în fruntea voluntarilor maramureşeni, şi Dragoş din Bedeu, care, conform unui vechi izvor istoric („Cronica moldo-rus”), „a întemeiat prima cetăţuie pe râul Moldova, apoi a întemeiat oraşul Baia şi alte cetăţi pe râuri şi pâraie” (Baia beneficiase de o primă consemnare, în portulane, în 1334, drept „Civitas Moldaviae”, deci exista, în primul an al incursiunilor ungureşti în nordul moldav, aşa cum exista şi numele de Moldova, probabil din 1206, când valahii munteni şi secuii i-au înfrânt pe tătari). Grigore Ureche, care prelua informaţii vagi din scrierile cronicarilor polonezi şi maghiar, ca şi Cantemir – de altfel („Martin scrie că, pe vremea când a venit Batie, cu tătarii, numai vlahii, adică românii, cu secuii însoţindu-se, nu numai că pe ei s-au apărat, ci încă şi pe tătari din strâmtorile munţilor împingând dinspre acele părţi, să între în ţara ungurească nu i-au lăsat. Şi, singure, numai aceste două neamuri au tâmpit nasul acelor vrăjmaşi şi de toate celelalte ale Europei neamuri, nebiruiţi varvari”)[1], sub semnul aceleiaşi improbabilităţi, că „aşijderea, şi târgul Baia scrie (Marcina Bielski – n. n.) că l-au descălecat nişte saşi, ce au fost olari”, iar afirmaţia a încântat generaţiile de români lustruitoare cu legende, dar total dezinteresate de istorie. Pământul e o carte, care aşteaptă să fie deschisă, răsfoită şi asumată, dar o vom ignora veşnic. Faţă de începuturile legendare, Baia s-a aflat, de-a lungul veacurilor, într-o necontenită ruinare (numai Ştefan cel Mare i-a pus foc în trei rânduri, din interese strategice, până ce a ajuns, în 1712, să arate „ca un sat păcătos, mai degrabă decât ca un oraş”[2]. Abia după aceea, dar nu mai curând de un veac şi jumătate, Baia a prins iarăşi să înflorească, într-o continuă competiţie cu sine.
1431: Exista un Episcop catolic de Baia, care avea să moară în 1438, pe nume Ioan de Ryza.
1455: Fracesco Fielfo, dorind să cerceteze „acea întindere campestră şi pustie a Sciţiei”, ajunge, „cu efort maxim şi pericol extrem, munţii foarte înalţi şi inaccesibili, deasupra oraşului Baia”[3], dar nu oferă şi alte informaţii despre târg.
1466: Mateiaş Corvin, gelos pe victoriile, dar şi pe independenţa lui Ştefan, „a tras spre Moldova” şi „a sosit la Baia, luni, decembrie 14 zile, şi, acolo, cum nu prea avea nici o grijă, din nici o parte, îşi lăsă oastea fără de nici o grijă, nici pază, ci la băuturi şi la prăzi. Unde, având Ştefan Vodă ştire şi prinzând limbă, marţi, noaptea, decembrie 15, a aprins târgul asupra lor, când ei erau fără de nici o grijă. Şi, fiind şi beţi, şi negătiţi de război, i-a lovit Ştefan Vodă, cu oaste, tocmai în revărsatul zorilor, şi multă moarte şi pieire a făcut întrînşii. Că ei, nefiind tocmiţi de război, nici de arme nu s-au apucat, ci de fugă, nici urma să ia care scăpa, că, fiind noaptea, de nu ştiau încotro vor merge, în toate părţile rătăceau, de-i vânau ţăranii, în zăvoaie, prin munţi, unde vreo 12.000 pieriţi s-au aflat. Mai apoi, şi însuşi craiul, rănit de săgeată foarte rău, de-abia a hălăduit pe poteci, de a ieşit la Ardeal”[4].
1581, septembrie 14: „Toader Ponici, nepot Sturzei, cu fiul său Ionaşco aprodul, şi Adam vistiernicul, ginere lui Alexa Roşca, nepoţi Sturzei, pârăsc înaintea domnului pe Egumenul şi pe toţi fraţii din mănăstirea Moldoviţa, pentru căci călugării ar fi stăpânind părţile lor din satul Răciuleni cu morile, arătând ei uric de cumpărătură de la Bogdan Voevod, unchiul domnului, şi uric de schimb pentru satele Bouceanii şi… şi Dajbogoaia ce au fost date mănăstirii. Iar călugării au arătat uricele ce au avut dânşii de la Alexandru Voevod. Iar uricul de schimb ce l-au fost avut ei de la Bogdan Voevod, moşul domnului, l-au luat Sturza, ce au fost mare postelnic, în zilele lui Ştefan Voevod, ce s-au numit Lăcustă, precum se mărturiseşte în uricul ce l-au avut ei de la Alexandru Voevod. Atunci domnul şi boierii, văzând marea lor îndreptare şi întăritură şi mărturie cu pravile domneşti, au însărcinat pe Ghedeon, marele vătav al ţinutului Sucevei, să meargă la Răciuleni, cu megieşii din sus şi din jos, a acelui sat, şi cu şoltuzul şi cu pârgarii şi cu toţi bătrânii târgului Baia şi să găsească cu sufletele lor de este dreaptă ocină a mănăstirii Moldoviţa şi dacă călugării stăpânesc hotarul aşezat de Ştefan Voevod cel Bătrân. Şi văzând mărturia făcută pe sufletele lor de Ghedeon şi de megieşii Răciuleni şi de şoltuz, cu pârgarii săi, domnul dă putere mănăstirii să stăpânească acele părţi de sat, cu moşiile şi cu tot venitul, punând pre călugări să dea 110 zloţi ferue (sau ferae, adică taxă de judecată – n. n.) în visteria domnească; iar pe Ponici şi pe rudele lui i-au dat rămaşi de orice drept”[5]. Există multe astfel de urice, care vizează alte aşezări, întărite de şoltuzul şi pârgarii de Baia, care probează o împuternicire judecătorească aparte pentru liderii străvechiului târg, De pildă, în septembrie 1581, „Nicoară şoltuz cu 12 pârgari din Baia”[6].
1602: Bernardino Quirini scria că „Baia, oraş situat în apropierea Carpaţilor, e locuit de saşi şi unguri catolici, şi de un mic număr de moldoveni schismatici; se află, aici, o biserică parohială romano-catolică, de zid, mare şi frumoasă, clădită, odinioară, de soţia (Margareta de Losongz) unuia din acei principi catolici ai ţării, şi care e înmormântată aici. Această biserică era mai bogată decât celelalte, dar Mihai (Viteazul) a despuiat-o de odăjdiile preţioase şi de argintul mult, ce-l avea; pe vremuri, îşi avea preotul său anume, dar acum nu mai are nici un slujitor; mai este una mică, dar e părăginită”[7].
1623: Minoritul Andrei Bagoslavic nota, în însemnările sale de călătorie, că „Baia poate să aibă vreo 300 de case şi este unul dintre oraşele vechi din Moldova”[8].
1643: Minoritul Bartolomeo Basseti avea să lase o descriere mai temeinică a aşezării Baia: „Biserica din Baia este de zid, e închinată Adormirii Fecioarei Maria. A fost ridicată de prea luminatul domn Alexandru (cel Bun – n.n.), după cum se vede dintr-un epitaf, în corul acelei biserici, pe stânga, şi care are următorul cuprins: „În anul Domnului 1410, s-a închinat această biserică în cinstea Fericitei Fecioare Maria; a fost ridicată de prea luminatul principe Alexandru Voievod, odată cu mănăstirea din Baia. Soţia sa, Margareta, de sfântă amintire, este îngropată sub cristelniţă”. / Biserica este lungă de 30 de paşi, largă de 10. Sunt 4 altare. / La altarul cel mare, este chipul Fericitei Fecioare, la dreapta, Sfântul Petru, la stânga, Sfântul Ioan; deasupra, Sfânta Treime. / Al doilea altar este închinat Sfintei Ecaterina cu roata, are, la mijloc, chipul ei, la dreapta, Sfânta Varvara, la stânga, Sfânta Dorotea, deasupra, Încoronarea Fecioarei Maria. / La al treilea altar, care este închinat Sfântului Nicolae, în mijloc, este Isus pe cruce, deasupra, Adormirea Fecioarei Maria şi viaţa acestui sfânt. / La al patrulea altar, este chipul Fecioarei Maria, cu Fiul în braţe, Naşterea lui Hristos şi Adormirea Mariei. / Mai este şi o capelă, închinată prea Sfintei Treimi, care aparţine domnilor Gross, saşi; e lungă de 8 paşi, largă de 4 paşi şi jumătate… / Mai este şi o altă biserică, afară din oraş, închinată Sfântului Petru, de zid; fiind ruinată din vechime, slujeşte drept biserică sacristia, care este lungă de 10 paşi, largă de 6, cu un singur altar, fără icoane. / În sus numita capelă, închinată prea Sfintei Treimi, la altar este înfăţişată prea Sfânta Treime, Încoronarea Fericitei Fecioare, la dreapta, Sfântul Toma, care atinge coasta lui Hristos, la stânga, Învierea. / Paroh este preotul Gheorghe Gross. / Case de catolici sunt 44; suflete, 215; de împărtăşit, 133. / Case de schismatici, 180; suflete, vreo 600. Sunt 4 biserici (ortodoxe – n.n.)”[9].
1646: „În anul Domnului 1646”, mai precis în 17 decembrie, Marco Bandini, cel mai interesant mărturisitor al românilor, sosea la Baia. „Acest orăşel a fost locuit, odinioară de saşi, şi avea mai bine de 1.000 de case, şi mai bine de 6.000 de oameni; acum, abia mai sunt 40 de case şi, în ele, 250 de suflete, cu copii, cu tot. / Locul este vesel, pe un şes, pe malul râului Moldova, care curge de la apus. Dincolo de acesta, la vreo două stadii, încep dealurile şi munţii, până în Transilvania, ce ţin cale de trei zile. / Spre miazănoapte şi spre miazăzi, se întind câmpiile cele mai deschise, spre răsărit – dealurile cele mai fermecătoare şi bogate. Viţa de vie nu se cultivă în acest ţinut, din cauza vântului foarte rece, care suflă din munţii Transilvaniei. Iar ogoarele din jurul oraşului nu sunt atât de mănoase, cum sunt dealurile, aflate la două stadii depărtare. / Totuşi, este un mare belşug de vin şi de pâine, ce se vând pe un preţ foarte ieftin… Aici cresc tot felul de fructe, în afară de cele ale Italiei. Torentele sunt vecine şi Moldova abundă în peşti mici”[10]. / Pietrele de mormânt de la Baia aveau să fie, pentru Marco Bandini, un pretext pentru câteva pagini de istorie obştească vie, deci de memorie cotidiană, de „istorie măruntă” – cum o numea Iorga, care, de regulă se pierde. Relatarea începe de la piatra părintelui Ambrosiu, pe care „cuvintele de pe marginea lespezii, înconjură această reprezentare: Este sculptat părintele Ambrosiu, în rasă franciscană, cu mâna dreaptă ţine, în sus, crucea, cu cea stângă cărţulia regulii sale monahale, prin care poporenii atestau că el a trăit ca iubitor al crucii şi păzitor al regulii ordinului său. / După un părinte atât de evlavios, a urmat părintele Petru Concubinariul, care, neputând să-şi ţină nevasta, în urma reformei predecesorului său, s-a prefăcut că a alungat-o de la el, a trimis-o, deocamdată, în Transilvania, unde se ducea des la ea, sub felurite cuvinte. Dar, când au băgat de seamă, poporenii din Baia l-au silit să plece de tot… Au urmat mai mulţi părinţi vrednici de toată lauda. În sfârşit, a urmat polonul conventual Sigismund franciscanul, despre care poporenii din Baia ziceau: „O, de n-ar fi apărut niciodată la Baia!”. Abia cu forţa a fost dat afară, din pricina purtării sale scandaloase. / În vremea asta, a sosit părintele Cristofor, din tagma Sfântului Francisc, care, adunând ceva bani, când a murit, la Baia, în 1634, poporenii i-au pus această inscripţie: „Sub această piatră zace R. P. Cristofor Delovics al ordinului minoriţilor conventuali ai Sfântului Francisc”. / Moartea acestui părinte a fost urmată de o tragedie jalnică. Acest părinte, după cum i-a mers vestea, a avut un tezaur, al cărui loc nu a vrut să-l arate, nici chiar la moarte. După ce a murit, au căutat fiii bisericii şi au găsit 82 de lei imperiali. / Aflând despre descoperirea tezaurului, bătrâna bucătăreasă a defunctului părinte a dat de ştire părintelui Sigismund polonul, care se afla, atunci, în trecere, prin Baia, şi el şi-a cerut partea din banii descoperiţi, iar „edilii” i-au răspuns că aceşti bani nu le aparţin lor, ci sunt pentru nevoile bisericii. / Înfuriat, părintele Sigismund s-a grăbit să meargă la principe şi i-a acuzat pe fiii bisericii din Baia că ar fi găsit 80.000 de imperiali, împreună cu o cruce mare de aur, împodobită cu mărgăritare mari. / Principele porunceşte să fie aduşi, îndată, fiii bisericii, împreună cu catolicii mai de samă, şi ordonă să i se aducă, îndată, cei 80.000 de imperiali sau scuzi. Aceia tăgăduiesc că ar fi văzut o asemenea sumă de bani şi mărturisesc sincer că nu au fost mai mult de 82 de lei şi că ei nu şi i-au păstrat pentru sine, ci pentru biserică. / Principele (Vasile Lupu – n.n.) porunceşte ca acei nevinovaţi să fie căzniţi cu caznele cele mai grozave: să fie pârliţi cu facle, să fie traşi pe banca de tortură, să li se dezarticuleze mădularele, şi nu a lăsat nimic neîncercat, pentru a se face stăpân pe un asemenea tezaur. Iar aceia nu încetau să se jure şi să se declare gata să sufere cele mai grave osânde, dacă s-ar găsi ceva peste cele arătate. / Între timp, au fost raportate toate acestea principelui înţelept, care, auzindu-le, a poruncit să fie chemat părintele Sigismund, pentru ca să descopere adevărul, şi l-a întrebat dacă a văzut crucea mare de aur a răposatului părinte. El a răspuns că a văzut-o. / Atunci principele i-a arătat acea cruce, abia mai mare de degetul mijlociu, şi de argint poleit, şi i-a zis: „Asta este?”. / Acela nici nu a îndrăznit şi nici nu a putut să tăgăduiască, ci, vrând, nevrând, a zis că da. / Auzind acestea, principele, cuprins de ruşine pentru că fusese atât de încrezător, şi că la ponegrirea unui călugăr vagabond, poruncise să fie chinuiţi atât de crunt bieţii orăşeni, a dat ordin, aşadar, ca ei să fie sloboziţi: însă unul, în grozăvia chinurilor, şi-a pierdut aproape de tot vederea şi, până acum, abia vede, lipsit de lumina limpede a ochilor”[11].
1650: Cele două biserici catolice din Suceava şi una din Baia „au fost arse de tătari” şi de cazacii lui Hmelniţchi, care „şi-au unit în grabă forţele lor din acea clipă cu cele ale tătarilor şi au năvălit, deodată, în Moldova, au ruinat totul pe unde au trecut şi au ars Iaşul până la pământ”, dar şi mănăstirile din nordul Moldovei, mai ales Dragomirna şi Putna[12].
1653: „În afară de distrugerea făcută, la început, de către Timuş şi de cazaci, oştile, ba cea maghiară, ba cea muntenească sau polonă, ba mai ales cea moldovenească, au pricinuit numeroase pagube ţării. Turcii, precum şi tătarii, ce mişunau în bande, cu prilejul venirii unui nou domn, au chinuit pe oamenii ce fuseseră nespus de loviţi, încă mai înainte, de alţii: foarte multe sate au fost dărâmate din temelie, oraşele şi cetăţile au fost supuse prădăciunii, mănăstirile şi locaşurile sfinte, atât cele moldoveneşti, cât şi cele mai însemnate greceşti, au fost jefuite, ceea ce s-a întâmplat şi locaşului nostru catolic de la Baia. / Aceşti oameni nenorociţi, îngrijindu-se doar să scape cu viaţa, au umplut pădurile, munţii şi peşterile, în aşa fel, încât părea să se fi adus, în aceste ascunzişuri, adevărate colonii, şi numai cei mai îndrăzneţi mai obişnuiau să iasă de prin păduri, să-şi vadă casele pustiite”[13].
1669 (7177): Sunt menţionaţi câţiva locuitori din Baia, cu ocazia vânzării unor jirebii „în Merăşăni”, în zapisul lui „Neculai şi frate-său Hanos, şi frate-său Giurgea, feciorii lui Ianoş din târgul Baia, nepoţi Hancei din Suceava şi cu seminţia lor”[14].
1670, noiembrie: Giovanni-Battista del Mote Santa Maria, preocupat doar de bunurile catolicismului şi vorbind arar şi despre străbunii noştri, scria: „Suceava: Biserica este făcută din zid, dar a fost pârjolită de tătari; acum este restaurată. Are vii şi are şi bani în oraşul Cotnari, şi Cotnărenii îngrijesc acele bunuri. Ca paroh este acolo Don Giorgio Gross, fiu al oraşului Baia, elev al sacrei congregaţii; ca venit anual, îi dau 50 de taleri imperiali. Acea biserică are potire şi o cruce de argint; în acel oraş sunt numai două case de catolici. / Baia: biserica este construită din zid şi înăuntru se află cinci altare bine rânduite, au destule odăjdii de altar, două cruci de argint, şi au vii la Cotnari. Ca paroh este părintele prefect apostolic Vito Piluzzi, care a rămas acolo 18 ani; are 80 de taleri imperiali pe an ca „elemosină” de la biserică; mai înainte, mai era încă o obligaţie de două slujbe pe săptămână, înfiinţată de un preot din familia lui Gross, de unde veneau 18 taleri imperiali pe an, dar acum, fiind vorba de un preot din acea familie (Grigore Gross), acela se bucură de acea fundaţie; în acel oraş sunt 40 de case de catolici”[15].
1671: Sunt menţionaţi, într-un zapis, „Simion şoltuzul cu doisprezece pârgari din târgul Baia, pârgarii Marin, Ionaşco şi Pătraşco, şi cu alţi oameni buni”[16].
1685: În războiul polono-turc din 1685, desfăşurat pe teritoriul Moldovei, fratele lui Miron Costin, Velicico, hatman al oştirii, a ieşit, „cu puţina oaste ce o avea, spre ţinutul Sucevii, împotriva a multor poghiazuri leşeşti, ce umblau de stricau în ţară. Găsit-a, atunci, un poghiaz mare, la Baia. Şi s-a lovit hatmanul Velicico cu dânşii prea tare şi l-au lovit dintr-un sineţ, de i-au rupt zaua de pe lângă grumaz. Velicico năvălise în război singur, cu suliţa în mână, şi altul l-a lovit de i-a rupt spogârniceala de la frâul calului, şi altul l-a lovit, din sineţ, dârlogul de la şea, şi n-a putut să izbândească, şi au purces moldovenii în risipă, şi a fugit hatmanul, şi multă stricăciune a făcut acel poghiaz leşesc. Şi şi alte multe poghiazuri leşeşti, loveau prin alte locuri, de stricau în ţară”[17].
1686, Iacob Sobiecki: După ce trec Şomuzul, pe la Răciuleni (sat dispărut), polonii Regelui Jan Sobiecki trec pe lângă Baia şi poposesc, luni, 30 septembrie, „lângă satul Oprişeni, lângă un heleşteu (Iazul Călugărilor, de lângă Oprişenii Fălticenilor), care se numeşte Movileşti pe Şomuz (confuzie cu satul Movileni, de lângă Ciumuleşti)”[18]. De ce nu au poposit în Baia, ci „lângă satul Oprişeni”? Întrebarea e retorică.
1691: În anul morţii lui Constantin Cantemir, 1691, Baia e un oraş pustiu, iar „la Suceava sunt garnizoanele domnilor poloni. Au luat o mănăstire, episcopie a armenilor (mănăstirea Zamca), şi şi-au făcut acolo cetate. Comandantul, care se numeşte Diovanni Federico von Harstallen, este luteran, câţiva căpitani ai regimentului sunt catolici şi cei mai mulţi dintre soldaţi sunt catolici. Capelan, acolo, este un preot polon. Într-un ţinut sau comitat, între munţi, numit Câmpulung, sunt diferite case de catolici şi, deoarece acest comitat, de cinci ani, încoace, dă dajdie şi ascultare Poloniei, se află acolo o companie de poloni, drept garnizoană, printre care sunt şi mulţi catolici”, raporta, în 1691, Francesco Antonio Renzi[19].
1700: O solie poloneză, condusă de Rafael Leszczynski, cu jurnal ţinut de Francisc Radzewski, trecuse, în 18 februarie 1700: „21 februarie. După patru mile de drum, abătându-ne de la drumul drept, solul a sosit la Baia, pe râul cu acelaşi nume. În apropiere, se află un râu mare, Moldova, care curge pe sub dealurile de la miază-zi. Spre miază-noapte, se află nişte mănăstiri pustii şi o biserică romano-catolică, adică doar zidurile, urme ale unui oraş odinioară populat” (călători, VIII, pp. 164, 165). Solia pleacă, apoi, la Iaşi, să se întâlnească cu Antioh Cantemir Vodă, iar de acolo, spre Constantinopole. Solia polonă revine pe meleagurile noastre în 15 septembrie 1700, când poposeşte „în câmp, lângă Baia, după şapte mile de drum”, iar în ziua următoare, la Suceava, unde lua masa „în câmp, între oraş şi o mănăstire, după ce am trecut, prin vad, râul Suceava”, deci la Iţcani, unde a şi rămas peste noapte”[20].
1709: Pal Raday a ajuns în munţii Bucovinei, venind din Maramureş, în 3 noiembrie 1709: 7 noiembrie. A doua zi, plecând la ora opt, dimineaţă, am sosit, la ora două, după-amiază, la Baia şi am dormit acolo, în casa preotului. / 8 noiembrie. Plecând, de la Baia, la ora 7, dimineaţă, am ajuns la satul numit Paşcani, pe la ora şapte, seara”[21].
1712: În iarna anului 1712-1713, oastea leşească era cantonată la Cernăuţi „şi făcea multă stricăciune locuitorilor”, aşa că domnitorul şi-a trimis hatmanul Buhuş, care, adunând ceva oaste bucovineană, i-a determinat pe leşi să stea cuminţi, până spre sfârşitul lunii februarie, când vor pleca, supravegheaţi, la Bender, hatmanului îngăduindu-i la iernat, în baza unei straşnice mituiri, despre mituirea aceasta povestind şi Weismantel. „Baia arată ca un sat păcătos, mai degrabă decât ca un oraş; asemenea orăşelului Siret, aşezat pe râul Siret”[22].
1734: Este menţionat, într-un uric, „rugătorul nostru, preotul Crăciun de la Baia”[23].
1775: „Pe 13 septembrie 1775, comisarii de frontieră s-au întâlnit la Baia (în Moldova). Demarcația în curs de desfășurare avea, acum, un curs atât de favorabil, încât întreaga frontieră sudică și, de asemenea, granița de est, până la Cernăuţi, putea fi corectată până la începutul lunii noiembrie. Austria şi-a fost adjudecat, în sud, Candreni (de lângă Dorna-Watra) și Stulpicani (de lângă Câmpulung), precum și întinderi considerabile de pământ, între râurile Siret și Suceava. Dar acum astfel de dispute au izbucnit între comisari, motiv pentru care nu numai că demarcația ulterioară a stagnat, dar Tahir Aga a declarat că o parte din frontierele deja corectate (de exemplu, între râurile Siret și Suceava) sunt îndoielnice. Comisia, tocmai datorită comportamentului inteligent al lui Thugut, în ianuarie 1776, a plecat, din Cernauca, iarăşi la muncă”[24].
1803: Condica liuzilor pe 1803 indică, pentru „Baia-bogată” a logofătului Constantin Balş, din Ocolul Moldovei, numărul oamenilor: 291, banii unui sfert nou de 3 luni: 1.135, suma peste tot a birului anului 4.540, şi 25 de scutelnici – de către cine se scutesc; „de cătră însuşi” logofătul proprietar al satului[25].
1855: „Baia. În depărtare de o oră de la Folticeni[26], la poalele munţilor, se află Baia, odinioară numele unei cetăţi, astăzi o mare moşie, proprietatea unui gentilom spaniol, care o dobândi prin căsătorie cu o română. Baia se deosebeşte prin poziţiunea sa pitorească, prin frumoasa aşezare a proprietarului şi prin trei ruine, rămase din timpurile Marelui Ştefan, care iubea a locui în acea cetate. Palatul proprietarului, deşi nu de o arhitectură impozantă, este mare şi frumos şi aşezat în mijlocul unui parc englezesc destul de întins. Prin el curge o ramură a Moldovei, care formează mai multe lacuri frumuşele. O parte a grădinii e mai sălbatică şi primblătorul, străbătând prin strâmte şi întunecoase alei, se află, fără de veste, în mijlocul unor ruine. Acestea înfăţişează toata mărimea trecutului: zidurile de piatră, de o lungime de vreo 15 picioare, înălţimea unor părţi a zidurilor, care se întrec falnic cu înălţimea munţilor din apropiere, pietrele căzute, cu inscripţiunile lor, toate aceste insuflă mirare şi respect. Pe cât se poate presupune, după forma ruinelor, ele trebuie să fi fost, din vechime, o biserică; inscripţiunile de pe pietre sunt în limba slavonă şi un filolog versat în acea limbă ar descoperi, desigur, ştiinţe interesante asupra acestor locuri. / În mijlocul ruinelor se află un mormânt, în care, după cât se lămureşte de pe inscripţiunea grecească, se odihneşte Cantacuzin, un vechi proprietar al moşiei Baia. Acest Cantacuzin, care trăia cu unu secol în urmă, a fost, pe cât povestesc locuitorii din Baia, un bărbat de un caracter straniu şi sălbatic. El nu avea palaturi în capitală, nici nu era servitor al tronului, ca cei mai mulţi boieri; el afla plăcere în singurătate şi în vânat. Pasiunea vânatului era atât de mare în el, încât se acufunda, cu sute de săteni, în adâncul munţilor, unde petrecea, vânând, pătrimi şi jumătăţi de an. Când se cobora în vale, după asemenea vânătoare, aducea cu el mulţime de urşi şi de cerbi ucişi, cu a căror piei şi coarne îşi orna palatul. Când nu vâna, îi plăcea a rătăci singur prin păduri şi se oprea, cu deosebită mulţămire, între ruinele din grădină, care erau locul său favorit. Acest pasionat vânător atinse o înaltă etate. La sfârşitul vieţii, risipise o mare parte din avere; sătenii ce erau sub stăpânirea sa, uitând întrebuinţarea plugului, erau prefăcuţi în sumeţi vânători, şi moştenitorii lui Cantacuzin nu dobândiră, prin testamentul său, decât un mare număr de piei de fiare sălbatice, cu îndatorirea de a-l înmormânta în mijlocul ruinelor atât iubite de el. / Celelalte două ruine, ce se află la Baia, sunt mai bine conservate. Una dintre ele, o biserică părăsita, în care, după superstiţia sătenilor, locuiesc spirite infernale, a rămas întreagă, afară de clopotniţă. A doua, iarăşi o biserică, e conservată şi mai bine, şi a fost prefăcută şi înnoită, aşa încât înfăţoşează un aspect ridicol, cu grandioasele sale ziduri, pe care se reazemă o clopotniţă de lemn. Deşănţat contrast între energicul trecut şi neputinciosul prezent!”[27].
1881: „Tabloul premiaţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zilele de 14, 15 şi 16 octombrie 1881: Vasile N. Muşat , din comuna Baia, pentru dogărie, 30 lei; Costache Lespădau, din comuna Baia, pentru dogărie, 20 lei; Gheorghe Bosînceanu, din comuna Baia, pentru dogărie, 10 lei; Safta defunctului Iordache a Deaconului, din comuna Baia , pentru ţesături de lână şi in, una vacă”[28].
1894: „Baia, comună rurală în centrul plasei Moldova de Sus şi cam în centrul judeţului. Se mărgineşte, la Est, cu comuna Fântâna-Mare, la Vest, cu Sasca, despărţindu-se prin semne convenţionale, coasta heleşteului şi râul Moldova, şi la Nord, cu Fălticeni, prin pârâul Buciumeni. Are forma unui patrulater neregulat, înclinat spre râul Moldova. Perimetrul comunei e în lungime de 25.000 m. / Formată dintr-un singur sat, Baia e populată cu 620 capi de familie, ce numără 2.570 suflete sau 1.269 bărbaţi şi 1.301 femei, din care 154 izraeliţi. Contribuabili sunt 687. Are o biserică în sat, cu 2 preoţi şi 2 cântăreţi, şi o şcoală rurală mixtă. / Budgetul comunei, pe anul 1892-1893, are, la venit, 10.843 lei şi, la cheltuieli, 10.807 lei; iar al drumurilor, 1.887 lei venit şi 1.774 lei cheltuieli. În toată comuna sunt 133 cai, 420 boi, 446 vaci, 274 oi, 10 capre, 323 porci şi 200 stupi. În comună sunt 3 mori, 2 pe Moldova şi una pe Şomuzul Băii, o fabrică de spirt a proprietăţii, ce produce, anual, 516.310 litri, al căror preţ, pe loc, e de 5 lei decalitrul. La această fabrică sunt întrebuinţaţi 60 de omeni. Un fierăstrău primitiv, cu 2 pânze, pus în mişcare de apa adusă, pe canalul Velniţei, din Moldova. Mai sunt: 2 fierari buni nemţi şi mai mulţi ţigani, 6 cizmari. Comerţul acestei comune e, ca peste tot locul în judeţ, în mâinile izraeliţilor. Sunt trei cârciumi şi 2 căsăpii. Pe lângă plugărie, cea mai mare parte dintre locuitori se ocupă cu fabricarea doniţelor, cofiţe, budăie, putini şi alte fabricate din brad, pe care le desfac pe la Iaşi, Botoşani, Dorohoi, Vaslui, Roman, etc. / Altitudinea comunei, de la nivelul mării, variază între 400-700 m. E udată de râul Moldova, cu afluenţii săi din dreapta, Bogata, Jerna şi Miclăuşa, iar din stânga, Recea, Şomuzul Băii Mare, unit cu Şomuzul Băii Mic şi două iazuri. / Moşia e a moştenitorilor marchizei Carolina de Betmar. Suprafaţa teritorială a comunii e de 3.853 fălci, din care 1.728 pădure, 1.325 loc de cultură şi 800 netrebnic. Anul acesta, s-au cultivat 825 fălci porumb, 394 fălci ovăz. 69 fălci orz, 12 fălci hrişcă şi 200 fălci fânaţ. Grâul nu se cultivă, fiind locurile prea slabe. / Locuitorii, împroprietăriţi după legea din 1864, sunt 35 fruntaşi, 146 mijlocaşi şi 202 codaşi, stăpânind 1.346 fălci. / În apele comunei se găseşte aproape tot felul de peşte de râu şi iaz; iar în păduri se adăpostesc mistreţi, lupi, căprioare etc. Şesul Băii e renumit pentru faptul că atrage mult vânat de câmp. / Locuri mai însemnate, în comună sunt: Biserica satului, Biserica Albă, Biserica Săsească, Curtea, Cetăţuia şi Groapa lui Hârjab. / La 1803, „Baia-Bogata a dumisale Logofătului Constantin Balş avea 291 liuzi, plătind bir 4.540 lei pe an, fiind şi 25 liuzi de cei fără bir” (Uricar., de T. Codr., VII, p. 249). / La 1850 „Baia-Bogata, la ţinutul Sucevei, Ocolul Moldovei, moşie a răposatului cneaz Alecu Cantacuzino, are sat cu două biserici, cinci preoţi, doi diaconi, patru dascăli, un privilegiat, patruzeci şi unu nevolnici, 57 vădane, un vătav, 37 slujbaşi-volnici. Pe lângă moşiile Cotul Băii, Boroia şi altele. Numărul de 326 locuitori” (Buciumul Rom., An. I, 1875, p. 87).
Baia, sat pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume din plasa Şomuz Moldova. Aşezat pe ţărmul stâng al Moldovei, îşi trage numele de la baia de bani, ce se afla în vechime aci şi în care se fabricau, din metalele scoase din dealul şi pârâul Bogata şi din râul Moldova. Vatra satului ocupă suprafaţa de 342 fălci. / La 15 August, ziua hramului bisericii, se face târg şi joc mare, cu care ocazie salul e vizitat de locuitorii de prin toate satele învecinate şi de târgoveţii din Fălticeni. / Are: o biserică, zidită de Petru Rareş, la 1532. „După întoarcerea din Ţara Ungurească, Petru Vodă Rareş făcu biserica din Baia” (Gr. Ureche., Letop., I, p. 25). Biserica a fost zugrăvită şi pe dinăuntru, şi pe din afară. Înăuntru se văd chipurile lui Petru Rareş Vodă, Ecaterina Doamna şi fiicei lor. Cu vreo doi ani în urmă, s-a văpsit, pe dinafară, şi astfel s-au acoperit tablourile, sfinţii, judecata de apoi şi războaiele ce erau zugrăvite de jur-împrejurul bisericii. E servită de 2 preoţi şi 2 cântăreţi. / O şcoală rurală mixtă, cu un învăţător plătit de stat, înfiinţată la 1865 şi frecventată de 60 şcolari. În marginea nord-vestică a satului, se află ruinele bisericii lui Ştefan Cel Mare, numită Biserica Albă, iar în grădina proprietăţii se văd ruinele unei biserici, ce portă numele de Biserica Săsească. / Alte locuri mai însemnate prin împrejurimi sunt: Cetăţuia, localitate pe un cap de deal, în partea sudică a satului, peste râul Moldova, numită astfel pentru că aşa au apucat şi locuitorii din moşi-strămoşi. Se bănuieşte că sub scoarţa superficială de pământ trebuie să fie ziduri, iar bătrânii povestesc că aci ar fi îngropaţi bani în buţi, precum şi alte odoare vechi. / În oborul primăriei, în maidanul (piaţa) comunei, la locuitorul Nicolae Radu, în livada lui Costache Boz şi în alte localităţi se găsesc temelii de ziduri, de pivniţe, de clădiri mai mult sau mai puţin mari, de subterane etc. Bătrânul Boz spune ca ar fi auzit de la părinţii săi că în livada lor ar fi fost, în vechime, o biserică. Drumurile principale sunt: la Fălticeni (7.000 m,), la Sasca (4.500 m), la Fântâna Mare (7.000 m), la Bogata (3.000 m).
Din trecutul satului. În vechime, Baia a fost un târg mari şi se crede că aci a fost chiar scaunul domniei primului descălecător al Moldovei, Dragoş Vodă. Descreşterea sa începu după mutarea autorităţilor la Suceava. Unii cronicari cred că începutul cetăţii Baia a fost pus de nişte olari: „Aşijderea şi târgul Baia l-au descălecat nişte olari saşi; Olărie săseşte se cheamă Baia” (N. Costin, Letop., I, p. 84 şi Apendice I, p. 379). Oraşul exista însă mai înainte de descălecarea lui Dragoş, după cum arată o geografie rusească anterioară anului 1347, şi se crede că aici, şi anume la Bogata, ar fi fost mine, exploatate de romani (Ist. Rom., de A. D. Xenopol. Vol. I, p. 244). / Din „notiţa asupra minelor”, adresată, la 1832, Mai 31, Guvernului provizoriu rusesc, ce administra atunci Moldova, de către directorul şcolii de arte Mihailic de Hodocin, extragem următoarele: „Netăgăduite dovezi ale exploataţiei minelor se înfăţişează la Baia, pe râul Moldova, din următoarele date şi argumente: 1). Pentru că românii după numele anticei poliţii (de la polis, adică oraş – n. n.) Baia, aşezată lângă Neapole, unde sunt ape minerale şi metale, la colonizarea lor în Galia au numit asemenea loc Baiona şi în Dacia ei, pe acest temei, au dat nume de Baia la toate locurile unde au aflat asemenea producte. De aceea, în Ungaria şi în Transilvania, mai toate minele se cheamă Banja (Baia), după care românii au numit moneta: bani, precum italienii de astăzi o numesc în chipul următor: Bajocco. 2). Baia, în Moldova, a fost, în epoca veche, poliţie însemnată şi locuită de unguri şi saşi transilvani, care nu puteau fi alta decât mineri. Acesta se adevereşte din ruinele aflătoare astăzi la Baia, din bisericile şi mormintele săseşti, din care acel cu inscripţia din anul 1652 este al unul Lupu Bănariu, adică lucrător de bani; de asemenea, a fost şi aproapele sat Sasca locuit de mineri saşi. Se pare încă că ei au dat numele lor şi târgului Neamţ” (Uricar., de T. Codr., Vol. VIII. p. 25). / În prima hartă geografică a României, de Iacov Essler şi George Ubelin, publicată în 1513, „Tabula moderna Sarmatiae sive Hungariae, Poloniae, Russiae, Prussie et Valachie”, E. Ptolemeo Argent, 1513”, Baia este omisă (Archiva ist., de B. P. Hajdău, I, p. 178).
Oraşul Baia a fost locuit de mulţi saşi. „De asemenea, întâlnim în Moldova Baia, încă de prin veacul XV-lea ca locuită de saşi” (D. Xenopol, Ist. Rom., II, p. 233). Mai multe documente pomenesc de saşii din Baia. Aşa, în 1453, Alexandru Vodă hărăzeşte Mănăstirii Probota, între altele „şi i-am dat, cu voia şoltuzului şi pârgarilor de la Baia, ca de la moara lor să aibă a lua mănăstirea noastră, pe tot anul, câte 12 coloade (măsuri) de orz şi 4 coloade de grâu, fără nici o zăbavă; iară dacă saşii din Baia vor călca vreodată această tocmeală, atunci acei saşi ne vor plăti 60 de ruble argint” (Arch. Ist., de B. P. Hajdău, I, p. 103). / La 1407, Alexandru cel Bun regulează taxele vamale pentru mărfurile de import şi export, „iară pentru exportul postavurilor la Bistriţa, în Ungaria, se va plăti, în Suceava, de la 1 grivnă, până la 3 groşi, în Baia, de la 1 grivnă, până la 1 groş şi jumătate, la Moldoviţa, asemenea, şi, la întoarcerea din Ungaria, cu marfa de acolo, se va plăti de la un tărhat, în Moldoviţa, până la 2 groşi, în Baia asemenea”. / „Cumpărând vite sau cârlani în Bacău sau în târgul lui Roman sau în Baia, sau în Neamţ, sau în alte oraşe ale noastre, la locul cumpărăturii se va da vama: de la 1 vită – 1 groş, asemenea de la 10 oi sau de la 10 porci, sau de la 100 piei de miel; de la 100 piei de bou, până la 10 groşi; de la 100 piei crude, până la 2 groşi”. „Importul jderilor ungureşti e liber, plătindu-se vamă, de la 1 grivnă în Baia, până la 1 groş şi jumătate,… din care jderi liber este a se vinde numai după ce noi ne vom alege cât ne va trebui” (Arh. Ist., de B. P. Hajdău, I, pp. 130-132). / Printr-un hrisov al lui Ştefan Vodă, din 31 August 1458, se dă ceara de la toate crâşmele din Baia mănăstirii Moldoviţa (Uricarul, de T. Codrescu, tom. X, p. 127). / În aşezământul comercial, făcut de Ştefan cel Mare, în Suceava, la 1460, Iulie 3, se zice: „Cine va duce postavuri la Bistriţa sau la Ungaria va plăti, în Suceava de grivnă 3 groşi, în Baia de grivnă 1 groş şi jumătate, iar întorcându-se din Ungaria, va plăti, de fiecare sarcină sau tărhat, in Baia, 2 groşi”. În Baia se cumpărau vite cornute sau necornute. Exportul cerii munteneşti e liber, plătind vamă de fiecare piatră de ceară câte un groş în Baia etc. Exportul jderilor ungureşti e liber, plătind vamă, la frontieră, în Baia sau în Bacău, câte un groş” (Archiva Ist., de B. P. Hajdău, II, pp. 173-175). / „Matei Corvin avea să răfuiască cu Ştefan o veche socoteală, aceea a prădării Ardealului. El intră in Moldova, prin pasul Oituzului, în 19 noiembrie 1465, arde Romanul, se îndreptă spre Suceava şi ajunge la Baia, în 14 decembrie. Acolo, trebuind să poposească iarăşi, spre a-şi odihni armata, mai ales fiind vreme de iarnă, el se întăreşte în acest oraş, încât Ştefan, când îl atacă, într-o noapte, trebui să-l ia cu asalt. Nu sunt exacte deci cele ce spune Ureche, că Matei ar fi fost surprins de Ştefan, pe când „îşi lăsase oastea, fără nici o pază, la băuturi şi jocuri”. Dlugosz, istoricul polon, care trebuia să cunoască mai bine împrejurările, deoarece era contemporan Regelui unguresc şi Domnului Moldovei, povesteşte astfel această bătălie: „După ce a sosit Matiaş Craiul la oraşul Baia şi a întărit oraşul, căci se temea de năvălirea moldovenilor, cu şanţuri şi cu care, Ştefan Vodă, care se aşezase cu oastea sa între râurile Moldova şi Şomuzul, gândind că a venit timpul când, cu puţini, să bată pe mulţi, lăsând caii şi sarcinile în tabără, pedestru şi uşor a venit la Baia şi, aprinzând oraşul din vreo câteva laturi, în 15 decembrie, noaptea, a năvălit peste unguri, şi a ţinut bătaia amestecată până în revărsatul zorilor. Iară căzând mulţi dintre unguri şi mai mulţi sodomindu-se în flăcări, Craiul Matiaş, rănit pe trei locuri, ci nu de moarte, ca să nu vină în mâinile românilor, cu o lectică s-au scos din locul bătăii. Partea cea mai mare a oştirilor ungureşti, venind la munţi şi aflând drumurile îndesate cu arbori, ce se tăiase de moldoveni, au ars carele şi bogăţia şi, îngropând 500 de bombarde, ca să nu se poată folosi moldovenii cu dânsele, au trecut cu fuga în Ardeal. Prin facerea de bine a unul român a scăpat Craiul Ungariei, de nu s-a prins sau nu s-a tăiat, pe care român Ştefan Vodă l-a pedepsit cu moartea, după ce a înţeles trădarea lui. Spun că 10.000 de unguri au pierit in bătaia aceea; steaguri milităreşti vreo câteva s-au prins, care le-a trimis Ştefan Vodă, prin solit săi, în semn de biruinţă, Craiului Cazimir” (A. D. Xenopol, Ist. Rom., vol. II, pp. 395, 396). Apoi Ştefan, drept răzbunare, trece în Ardeal şi „pradă ţara în lung şi în lat, cât i-a plăcut, şi nu iese din ea decât atunci când Regele Matei propune împăcarea şi îi dăruieşte două cetăţi în Transilvania, Ciceul şi Cetatea de Baltă sau, cum îi zic ungurii, Küküllöwar” (vezi lupta de la Baia şi în Letopis., I, p. 153 şi 154). / Înainte de lupta de la Războieni, oraşul Baia fu ars pentru a doua oară, tot de Ştefan cel Mare, împreună cu Iaşul, Bacăul şi Romanul, pentru a ridica, astfel, turcilor putinţa adăpostirii (A. D. Xenopol şi Gr. Tocilescu). / Baltazar de Piscia, comunicând Papei (Scris, Vratislavia, 1476, Septembrie 16) noutăţi căpătate de la 5 tineri genovezi, care fusese luaţi robi de turci, spune că Ştefan cel Mare, pentru a zădărnici venirea turcilor, a ars Vasluiul, Iaşii, Bacăul, Roman şi Baia. Apoi, lăsând o garnizoană în Suceava, Ştefan avu o luptă cu turcii, într-o pădurice, la depărtare de o jumătate zi de la Bagna (Columna lui Traian, p. 379). / Episcopul catolic Fra Bernardo Quirini, în 1599, arată că Baia numără la 3.000 (cu aproximaţie, 15.000) suflete (A. D. Xenopol. Ist. Rom., III, p. 533). / În Baia se întâmplă, pe timpul domniei lui Constantin Cantemir Vodă (1685) lupta hatmanului Velicico cu un podghiaz mare de leşi: „Într-acea vreme ieşit-au hatmanul Velicico, cu puţină oaste ce avea, spre ţinutul Sucevei, împotriva a multe podghiazuri leşeşti, ce umblau de stricau în ţară; găsit-au atunci un podghiaz mare la Baia şi s-au lovit hatmanul Velicico cu dânşii prea tare, cât 1-au lovit pe hatman dintr-un sineţ, de i-au rupt zaua de pe lângă grumaz. Velicico năvălea în război singur, cu suliţa în mână, şi altul l-au lovit de i-au rupt spogârniceala de la frâul calului, şi altul i-au lovit din sineţ dârlogul de la şea. Şi n-au putut să izbândească, şi au purces moldovenii în risipă; şi au fugit hatmanul Velicico, şi multă stricăciune au făcut acel podghiaz leşesc; şi alte multe podghiazuri leşeşti loveau pe alte locuri de stricau în ţară”. Şi, mai la vale: „Venise trei sârbi aici, în ţară, să slujească, care acei sârbi, mai înainte vreme, fusese kesăgii, anume Ilie şi Standul, şi Dimaiuruc; ei spoveditu-s-au la un călugăr grec, la Galaţi, trecând Dunărea; şi acel călugăr i-au pârât la Duca Vodă, de le-au luat Duca Vodă 70 de pungi de bani şi multe odoare scumpe; şi pe urmă şi-au găsit vreme acei sârbi, de s-au dus în ţara leşească; şi aceia au bătut pe hatmanul Velicico la Baia; şi făceau multe podgearuri şi răutăţi ţării, că erau oameni foarte harnici; şi aşa s-au întâmplat într-un podghiaz, de l-au împresurat mulţime de tătari” (I. Neculce, Letopis., II, p. 231). / În 1741, Baia era încă târg; dovadă, un document din acel an, în care se zice „Târgoveţii de Baia”, „hotarul târgului Baia” (Uricar., vol. I, p. 262). / La 1776, Iulie: „Comisarii austrieceşti şi turceşti pentru delimitarea Bucovinei se întâlniră mai întâi în Baia, unde şi-au arătat plenipotenţele şi s-au apucat de demărcăciune” (Uric,. de T. Codr., vol. IX, p. 255). / La 1803, „Baia-Bogata, a Dumisale logofătului Constantin Balş, avea 293 liuzi, plătind bir 4.540 lei pe an, fiind şi 25 liuzi de cei fără bir” (Uricar., de T. Codr., vol. VII, p. 240)”[29].
1909: „Ca una din cele mai bătrâne aşezări orăşeneşti ale ţării, Baia Sucevei, azi un sat ca multe altele, păstrează în cuprinsul său rămăşiţe istorice a căror vechime se ridică departe, în sus, de-a lungul veacurilor, până în vremea celei mai bogate înfloriri a târgului săsesc de odinioară, până în anul memorabil al ruşinoasei înfrângeri a lui Matiaş Craiul, în Moldova, şi până în epoca întâi şi celei mai vrednice domnii a lui Petru-Vodă Rareş. Ele sunt: 1). ruinele Bisericii catolice, re-edificată de Alexandru cel Bun, la 1410; 2). Biserica Albă, acum restaurată, înălţată de Ştefan cel Mare, şi 3). Biserica zisă, pe numele ctitorului, a lui Petru Rareş, zidită la 1532. / Măreţele ruine ale bisericii catolice, aflătoare azi în grădina proprietăţii locului (marchiza Carolina de Betmar – n. n.), provin, cum s-a spus, din străvechea ctitorie a lui Alexandru cel Bun, de la 1410, pe care Voievodul a înălţat-o, precum mărturisesc izvoarele, pe seama locuitorilor saşi, în amintirea răposatei sale soţii, Margareta, înmormântată aci. Înainte însă de a arăta împrejurările în care s-a făcut aceasta şi de a înşira datele mai însemnate ce avem, cu privire la domneasca fundaţie, e necesar, pentru lămurirea lucrului, să spunem câteva cuvinte despre târgul însuşi. Căci cu întemeierea, dezvoltarea şi decăderea lui stă în strânsa legătură istoria bisericii catolice din localitate. / Baia, cum i-au zis totdeauna ai noştri, Stadt Molde, cum o numeau diregătorii saşi, în bogata lor corespondenţă cu Bistriţa Ardealului, Moldavia, cum o găsim însemnată în hărţile cele mai vechi, Civitas Moldaviensis, cum o scriau străinii în documentele şi actele lor latineşti, a fost descălecată de saşii ce colonizaseră vecina Rodnă, de peste munţi, şi o aduseră la mare înflorire, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. În Baia, scrie dl Iorga, se recunoaşte ungurescul Banya, ce slavoneşte e tot atât cât Rodna, Rodna din vecinătatea Bistriţei. / În întâia jumătate a secolului al XIII-lea, târgul era întemeiat şi organizat definitiv, după modelul cetăţilor săseşti din noua patrie a descălecătorilor, din Ardeal. O arată aceasta mărturia documentelor posterioare, nu prea târzii (cel dintâi de la 1413), care numesc Baia capitală a „Ţării Moldovei”. Fireşte, nu a Moldovei lui Bogdan Vodă, Descălecătorul, care va fi rezidat la Rădăuţi, unde s-a înmormântat, ci a Voievodatului întemeiat, puţin mai înainte (circa 1352), de Dragoş Vodă şi fiul său, Sas, Voievodat numit, în diplomele Regelui Ludovic, „terra Moldaviae” şi pe care l-a supus şi luat în stăpânire Bogdan. Faptul acesta se atestă şi prin pecetea contemporană, căci, după sigilografi, e gravată în secolul al XIV-lea, a sfatului orăşenesc, pe care târgoveţii din Baia au întrebuinţat-o în actele lor, generaţie după generaţie, până târziu, în secolul al XVII-lea, „pecete ce are, ca stemă a oraşului, un cerb în fugă spre dreapta, cu capul întors, între ale cărui coarne se află un crucifix, iar în exergă inscripţiunea: SIGILIUM * CAPITALIS * CIVITATIS * MOLDAVIE * TERRE * MOLDAVENSIS”. / Întemeiat în astfel de condiţiuni, de o populaţie harnică, cu spirit de organizare şi năzuinţe de propăşire, Baia, mijlocind o bună parte a relaţiunilor noastre economice cu Ardealul, ajunge, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, unul din cele mai însemnate târguri ale Moldovei şi se menţine ca atare în secolul următor, alături cu celelalte aşezări orăşeneşti ale ţării, care, deşi întemeiate mai târziu, se dezvoltaseră şi ele destul de repede. Aceasta se vede din bogata corespondenţă a oraşului cu Bistriţa, din vechile privilegii comerciale, acordate neguţătorilor străini, în care Baia figurează între târgurile de frunte ale ţârii şi din faptul că aci, la începutul secolului al XV-lea, s-a cerut şi s-a obţinut, de la Scaunul Pontifical, înfiinţarea unei Episcopii catolice, mai mult pentru locuitorii saşi ai oraşului şi mai cu seamă pentru scopurile generale ale propagandei între „schismatici”, sprijinită atunci, cu mult zel, de Margareta Doamna, soţia lui Alexandru Vodă cel Bun, “illa gemma pretiosa, Moldavicarum ecclesiarum fundatrix”. Pe mormântul acestei Margarete, considerată de tradiţia bisericească ca întemeietoare a cultului catolic în Moldova, edifică Alexandru cel Bun, la 1410, ne relatează Marco Bandini, la 1646, măreaţa biserică, cu hramul „Sfintei Fecioare”, dimpreună cu mănăstirea în care, câţiva ani după aceea, se aşeză Scaunul Episcopilor latini din Târgul Moldovei, Civitas Moldaviensis. Era în epoca de înflorire a comunităţii catolice a saşilor din Baia, epocă ce, de altfel, nu ţinu decât prea puţin, până la 1467, când, precum se ştie, târgul ce adăpostise între zidurile sale oastea ungurească a Craiului Matiaş fu dat pradă flăcărilor, în noaptea de 14 spre 15 decemvrie, odată cu lovirea, spargerea, înfrângerea şi ruşinoasa fugărire a vrăjmaşilor. / Arderea aceasta a târgului, urmată de o alta, în 1476, înaintea bătăliei de la Valea Albă, e punctul de plecare pentru decăderea Băii: o parte din vechii locuitori îşi părăsiră vetrele, locul lor fiind luat de „schismaticii valahi”, pe seama cărora ridică, acum, victoriosul Voevod o biserică mare şi frumoasă de piatră, pe care o închină „Sfântului Marelui Mucenic şi Biruitor Gheorghe”. Astfel, înfloritoarea comunitate catolică săsească şi ungurească scăzu deodată şi, cu dânsa, şi Episcopia, ce nu mai avea nici măcar atâtea venituri, cât să poată susţine pe episcopi, care, din cauza aceasta, păstrându-şi titlul, rezidau prin alte părţi. Fireşte că aceasta contribui mult la decăderea târgului, decădere favorizată de noile împrejurări economice, mai puţin prielnice ca altă dată, precum şi de procesul înlocuirii treptate a populaţiei vechi târgoveţe de meseriaşi şi neguţători, prin populaţia nouă sătească de plugari şi păstori. Căci, de unde în vremile sale de înflorire, Baia numără peste 6.000 locuitori saşi şi unguri, la sfârşitul secolului al XVI-lea ea nu mai avea decât ceva mai mult de a douăzecea parte (360) din aceşti locuitori. Foarte elocvent!”[30].
1919: „Cel dintâi Scaun de Domnie n-a fost la Suceava, ci la Baia. Ţara se zicea Moldova, după râul Moldovei, căci împărţirea cea veche a ţăranilor era după râuri: moldoveni, suceveni, sireteni, pruteni şi aşa mai departe. La început a fost poate ţara la Câmpulung, apoi, pe cursul Moldovei, a tras către miazăzi şi răsărit, ajungând la Baia, lângă Fălticeni, astăzi un simplu sat, pare va trebui să fie ridicat din nou la însemnătatea de târg, precum merită şi după monumentele pe care le posedă, căci este o biserică a lui Ştefan cel Mare foarte frumoasă şi mai bine reparată decât Mirăuţii de aici, căreia i s-a dat un foarte frumos acoperiş de pagodă chinezească… Revenind însă la ceea ce spuneam, Baia are acum o biserică a lui Ştefan cel Mare foarte bine reparată, fără acea aroganţă de stil şi de lux mahalagesc, care distinge reparaţiile austriece şi, pentru a întrebuinţa un cuvânt german şi mai aplicabil, fără acea tendinţă de „protzen”, care deosebeşte biserica din Mirăuţi. Şi Baia mai are şi o biserică a lui Petru Rareş, care n-a avut nevoie să fie reparată. Sunt, apoi, acolo admirabili ţărani, asemănători întru toate cu aceia din Şcheia, pe cari i-am văzut jucând. Acum vreo zece zile, au venit să ceară o şcoală secundară, arătând că-s gata să sprijine înfiinţarea acestui liceu. Când un sat are asemenea amintiri şi o ţărănime ca aceasta, se poate face pentru el ceva, care să-l asemene puţin cu Capitala ce a fost Baia odinioară”[31].
1922: „Propunerile de exproprieri, prin procese-verbale semnate de preşedintele judecător Honcu şi de membrii B. Sarlea şi V. Popescu, cu V. Miron secretar, erau ulterior înregistrate la tribunal: No. 4575. Procesul-verbal încheiat în ziua de 7 octombrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Rezervă suprafaţa de 24 ha, sesiile celor 2 biserici, biserica Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, satul Baia, în megieşiile actualei stăpâniri şi declară expropriată suprafaţa aproximativă de 28 ha, formată din 2 trupuri, şi anume: 19 ha aproximativ, în partea de Nord a pământului celor 2 biserici, megieşit c cu locurile comunelor şi drumul ce duce spre „Coasta Bolohanului”, şi 8 ha şi jumătate, la locul numit imaşul de după sat „Cotul Gogului, loc de păşune, cu tufişuri de arin”[32].
1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[33] – Tribunalul şi Penitenciarul Suceava: Dănilă Alexandru, agricultor, domiciliat în comuna Baia, str. Uzinei Nr. 11, născut în comuna Fălticeni, jud. Baia, condamnat de Trib. Mil. C. IV Armată, pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională, conform art. 259 şi 260 c. p., ord. I. d. Nr. 856 din 1938”.
1941: „Tabloul normaliştilor cu diplomă de capacitate, numiţi în învăţământul primar prin încredinţare de post pe ziua de 1 Noiemvrie 1941: Iloaiea V. Constantin, seria 1936, media 7,93, numit în comuna Baia-Bogata, postul I, judeţul Baia”[34].
1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Pintilie Ilie, învăţător, şeful Subcentrului Baia; Onişoru Gheorghe, învăţător, şeful Subcentrului Baia; Ştefănescu Maria, învăţătoare, şefa Subcentrului Baia; Leviţchi Maria, învăţătoare, şefa Subcentrului Baia, Tit Natalia, învăţătoare, şefa Subcentrului Baia”[35].
1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[36], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Popa Nicolae, de la Cotu Băii, 1a Baia băieţi; Gavrilescu Mihail, de la Bogata, la Baia băieţi; Ursulescu Gheorghe, de la Sasca Mare, la Baia băieţi; Popa Teodorina, de la Cotu Băii, la Baia fete; Pungă Viorica, de la Bogdăneşti Nr. 2, la Bogata. Mirăuţă Maria, de la Baia, la Bosanci Nr. 2; Văcăreanu Teodor, de la Baia, la Moara-Carp; Popovici Maria, de la Baia, la Bosanci, Moara-Carp; Chivu Ecaterina, de la Baia, la Udeşti; Movileanu Emil, de la Baia, la Comăneşti”.
Biserica Albă din Baia
[1] Cantemir, Dimitrie, Hronicului Romano-Moldo-Vlahilor, p. 755
[2] Călători, VIII, p. 346
[3] Călători…, Supliment 1, Bucureşti, 2011, pp. 12, 13
[4] Ureche, op. cit., p. 52
[5] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XIX, Iaşi 1927, pp. 152, 153
[6] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XXI, Iaşi 1929, pp. 109, 110, 120
[7] Călători, IV, pp. 336-338
[8] Călători, V, p. 19
[9] Călători, V, pp. 181-183
[10] Călători, V, pp. 325, 326
[11] Călători, V, pp. 326, 327
[12] Călători, V, pp. 437 şi 491
[13] Călători, V, pp. 500, 501
[14] Iorga, N., Studii şi Documente cu privire la Istoria Românilor, Vol. XXI, Bucureşti 1911, p. 205
[15] Călători, Vol. VII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 217
[16] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. IV, Iaşi 1908, p, 76
[17] Neculce, p. 90
[18] Călători, VII, pp. 433-435
[19] Călărori, VIII, p. 118
[20] Călători, VIII, p. 173
[21] Călători, VIII, pp. 293, 294
[22] Călători, VIII, p. 346
[23] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XXIV, Iaşi 1930, p. 11
[24] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 43 şi următoarele; Werenka, Ueber die Grenzregulierung der Bukowina zur Zeit der Vereinigung mit Oesterreich (Despre reglementarea frontierei Bucovinei, în momentul unificării cu Austria), Jahrbuch der Bukowin. Landesmuseums. III, pp. 1 şi următoarele.
[25] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iassi 1886, p. 249
[26] Cu mai mulţi ani în urmă, am întreprins, în societatea unui amic, o primblare de câteva luni prin munţii Moldovei, Bucovinei şi Transilvaniei. În vreme ce amicul meu desemna locurile cele mai frumoase, eu descriam călătoria noastră. Descrierea ar fi prezentat poate oareşicare interes acelor care se ocupă cu moravurile poporului şi care sunt amatori de frumuseţea naturii, căci adesea siliţi de a căuta un adăpost prin colibe sau de a dormi pe câmp, sub cerul înstelat, am fost într-un necurmat contact cu oamenii din popor, din gura cărora adunasem mai multe legende şi cântece populare, pe care le reprodusesem credincios, în modul cum le culesesem. Această descriere însă s-a pierdut din întâmplare. N-am mai putut găsi, dintr-însa, decât aceste câteva pasagii, care se rătăciseră printre alte hârtii. Dându-le aici publicităţii, sper că nu vor fi luate decât pentru nişte fragmente, precum sunt în adevăr. / I. N.
[27] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314
[28] Monitorul Oficial al României, No. 196, miercuri 2/14 decembrie 1881, pp. 6078-6080
[29] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 8-14
[30] Lapedatu, Alex., Antichităţile de la Baia , în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, No. 2, Anul II, aprilie-iunie 1909, pp. 53-63
[31] Iorga, Nicolae, Conferinţe bucovinene, Bucureşti 1919, pp. 57-76
[32] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2623-2627
[33] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860
[34] Monitorul Oficial, Nr. 283, 28 noiembrie 1941, p. 7420
[35] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565
[36] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657
Baia de acum 7.000 de ani,
scoasă la lumină de
Doctorul în Arheologie Constantin-Emil Ursu:
Situl de la Baia, o aşezare de 7000 de ani
Noile săpături arheologice, de la Baia, ale lui Constantin Emil Ursu
Un alt “unghi” al şantierului arheologic de la Baia – foto, ca şi la multe din celelalte fotografii, Tiberiu Cosovan
Rombul-cruce de la Baia (anul 5000 î. H.)
Crucea, la Baia (anul 5000 î. H)
Gammadioane echinocţiale, la Baia (anul 5000 înainte de Hristos)
Triunghiul celtic, la Baia (anul 5000 î. H)
Splendidele simboluri sacre ale fertilităţii, pe un vas care s-a păstrat intact vreme de peste şapte milenii.
Vas ritualic, marcat de iniţierile în astral (vârfurile de munţi).
Alt vas ritualic, aproape intact, după şapte milenii.
Vatra? Altar? Groapă de cereale? Sanctuar?
Constantin Emil Ursu: arheologul care a descoperit străvechea aşezare de la Baia.
