Nu-i aşa, Diego?

S-a născut, ca şi mine, într-o iarnă viscolită, într-o vrăjmăşie cosmică, prin care a răzbit. Şi a nimerit, poate nu din întâmplare, în familia noastră, devenind prietenul infailibil al lui Andi şi, prin efect de cauzalitate, şi al meu. Astăzi, a avut de făcut faţă unei banale operaţii, pe care am trăit-o cu emoţie, chiar dacă şi eu o am în palmares, iar odată eliberat din spital, deja mă întâlneam cu Andi şi cu Mihnea, într-o cafenea clujeană, ca să punem la cale ediţia Bucovina Rock Castle din acel an (era în ianuarie), pe când Diego se concentrează pe cântecele lui Andi, până vin „Teiu” şi „Buzu” să mai „toy-machines”-ască un cântec nou şi are bietul Diego din plin ce asculta. Viaţă de câine, viaţă de om? Aş, doar privirea contează, privirea cu care să poţi cerceta şi ochii oamenilor, şi ochii oglinzilor. Nu-i aşa, Diego?