Mircea Streinul: Tarot sau călătoria omului
Lui LIVIU RUSU
această carte pentru arta
unei Arboroase eterne
întru eternitatea poeziei,
M. S.
I.
Mai nobil poate că nu fu
descinsul la izvor al ciutelor regale,
luceafărul când te-ncepu
din carnea nafurei duminicale.
Aleanu-ți lăuda făptura
în cântec rumânesc de buiecie
şi-azurul îți tăia privirea pe măsura
albastrelor migdale de prea multă veşnicie.
Spunându-te mai rar şi mai de sărbătoare,
te-am strâns în fluier cum e bine,
că – vezi! – te-adulmecase drum de soare
ca toamna-n blana păduraticei jivine.
La început, am cumpărat – cu stele –
înţelepciunea, pe care-o credeam
a lui Dumnezeu – şi toate cele
stau-n cartea mea, cum mă ştiam,
dar drept mă deosebeau numai fraţii mei
– lupii – şi tatăl meu – pământul –,
şi credeam că gândurile-s ca nişte miei,
spunându-le: – „Aici” – şi: – „Tu, aici” –
ca din cuvântul poetului să nu iasă.
Totul a fost bine, totul a fost frumos,
până mi s-a dus inima de-acasă.
Luceafărul s-a dat jos
şi m-am însângerat;
când seara a ieşit la arat,
o nouă inimă am avut –
şi nu era de lumină,
şi nu era de lut,
era luceafăr curat –
inimă de împărat,
inima, pe care-o am cules.
Aşa am înţeles
De ce mi se-nchinau
pădurile şi fiarele
şi de ce-mi dădeau
înapoi umbra – isvoarele;
totuşi, pajurile a om tălmăceau
pasul meu răsăritean.
Iată: soarele se-nchina
când treceam pe la amiezi
şi nourii cădeau ca nişte iezi,
când mi se ridica
împărăteasca frunte, pe care-o adia,
abia lumină, abia pădure depărtată,
răsuflarea lui Dumnezeu –
înstelare şi-ntunerice deodată.
Nu mă mai răsăreau
soarele, luna şi stelele;
nu mai eram fârtat
cu stejarii; alergau
după mine cânii de lână
şi, când mă luminam
din inimă ca inima munţilor,
îmi cădea de pe frunte
sângele pe mână.
Dam vorbă slugilor să-mi aştearnă
numai pânză de câmp, numai scai,
trupul care îl ardeau ca o iarnă –
de pe-atunci mă pregăteam pentru rai.
Îi cad pe umeri stele
şi, totuşi, e voios;
în mâna lui, stejarii sunt nuiele –
de câte ori păduri n-a strâns de jos!
Aurora-i scânteiază bruma tâmplelor,
luceafărul îi bate gloria-n privire;
în ochi victorii au să se întâmple; lor
nicicând n-or curge nourii a liniştire.
Stând drept îl vezi.
Te-ntrebi ce brad
Zbucni-n livezi
cu cer la vad.
Gândeşti adesea: soarele-i prea mic
pe fruntea lui, şi luna fără strălucire
îți pare când pe ţărmuri nu-i nimic
de seară şi în inimi bună învoire.
Furtunile-au trecut în neagră herghelie
şi uraganele cu fulgere-au stropit
obrajii. Amintirile cu viclenie
l-au încercat, dar el rămase neclintit.
Atunci, din văi cu fumul liniştitelor amiezi
vuiră cântece, să-l muierească;
mai dulci erau-n auz, pe dealuri, horele de iezi
şi tara sa cu mult mai îngerească.
În suflet, larg vuia granitul
lovit cu omenească armă –
şi clincheni în inimi infinitul,
dar mâna lui de cumpănă o sfarmă.
Suceve-ntregi de glorie-a visat,
cetăţi de vis a cucerit, mătasă
îngenunchierea serii s-a lăsat –
şi prinţul sta cu îngerii la masă.
De-atâta clopot – clopote pluteau în aer –
argintul se-nnegrea pe aripi – şi lăută
se face, ca să-l cânt, condeiul ce-l încaier
pe fila de dumbravă, şi ucid o ciută –
în ochii ei să pot citi cum se-nfăşoară
azurul pe destinul prinţului; mi-l scrie
cu cruce lanul-nalt de slavă, ca să moară
şi proştilor să-nsemne mare veselie.
Sunt lucruri, care trebuie sfârşite-n sânge.
Am intrat în zona
rară-a detaşărilor totale;
în plămâni
lunecă stele de ceară
şi-n ochi, ca-ntr-o casă,
se face seară,
iar pe mâini
liniştitoare amurguri
bat limpede somn.
Dar picioarele-s de lut…
Buboaiele de aur curg
şi vinele subţiri ca-n frunză
s-au pierdut.
Euforie…
Moartea nu se-nvată
în nici o carte;
iată soare
cum cade în ceață –
şi-i moarte,
deşi nu moare.
În oglindă te priveşti;
când îngeri cenuşii
îi lunecă pe ape,
să ştii
că e moartea-n aproape.
Când securea cade pe lemn
şi se luminează casele,
fă-n inimă semn
şi grijile lasă-le.
Când e moarte şi frig
– Doamne, mi-i moarte şi frig –,
frunzele cântă;
luna cade-n şant, îmbătată;
copacii se binecuvântă
şi-n drum,
cu ochii la dealuri,
tremură o fată,
pe care-o latră
cânii de fum.
Alcool… oraşul ca-n febră creşte
peste cer şi trenurile stau;
sufletul printre linii se-mpleticeşte,
iar turlele dau
din cap şi urlă
la nouri, ferestrele fug
şi tramvaiele trec plug
prin carnea tare
de piatră.
Totul – uitare. N-ai voie să ştii
că există cer şi că e albastru, pădurile-s legendă,
n-au fost nicicând în lume câmpii –
astea-s lucruri, pe care le notează poeții-n agendă,
ca să le spună copiilor, seara;
cine povestea că sunt anotimpuri? – aceste
nume: toamna, iarna, primăvara, vara?
Totul – să ştiţi! – e-o simplă poveste…
Nu există decât uitare;
putină zbatere – viață se cheamă;
restul – îngândurare
şi reclamă
pentr-un film ce nu mai rulează.
Umbra mi-i de-amiază.
La margine sunt
regii de piatră, spâni;
în stâncă, armata ne-aşteaptă,
deşi e atât de inegală lupta, –
împotriva visului nu poti să lupți.
Nici o săgeată
– să se sfârşească odată! –
nu cade dreaptă
în frunte, să tulbure circuitul stelar.
Parc-ar fi un sfânt în ogradă –
atât de-ncetu-umblă vecinii;
poate şi-au acoperit fata, să nu-1 vadă.
Să ne aşezăm, până mai e timp, la cină;
– nici un toast nu se va tine,
poeţi aproape de moarte, –
dar totul va decurge cum ştiţi:
vom turna luceferi şi soare
în aceste pahare.
Regii spâni
soli mi-au trimis;
unul mi-a adus
un căprior ucis,
inima să-i scot,
şi să citesc
aproape tot
ce se poate vedea
în aburii calzi
ai trandafirului, din care
curge sânge:
Ne plimbam prin oraş;
vită, n-ai înţeles că totul e inutil –
şi râdeai la lună, cum zvâcneşte
copacul la primăvară.
Zvâcneşte copacul la primăvară…
Totul e inutil.
Nu-i aşa? – spune-mi, de pildă, tu
cum nu-ți ştiu numele.
Beţia asta n-o poți înţelege.
Ce ştii din toată durerea?
E îngrozitor că nici poezia nu mai e durere.
Ar trebui ceva mai tare ca durerea aceasta.
Ce să mai fac?
Sunt lucruri, care trebuie sfârşite în sânge.
Sunt bucurii la fel.
Presimt porţile acestui pământ.
Ce fel de potriviri să fie
bucuriile mele
de cuvânt?
Una: de-a fi trist –
aşa cum sunt preoţii bătrâni când văd soarele.
Curg în mine toate isvoarele
viitoarei bucurii, unicei, marii.
Oamenii, care-i
dau cerului sângele pentru crepuscul
sunt dintre cei ce scriu
pe fiecare filă
câte un pas mai aproape
de sicriu.
Oraşul, enorm, mai visează livezi
de piatră, crescută cu lună ca inima;
acuma, sunt toate ce vezi
ca sufletul meu şi ştiu cine m-a
pierde-n aceste livezi.
Ia moartea de pe obraji
şi, iată, nu va mai fi crepuscul.
Cuvinte peste inimă,
țara lui Dumnezeu – inima,
cerul lui Dumnezeu – sufletul.
Intrarea în vis e aceasta:
dacă tace odaia, mi se face seară;
când cântă, ştiu ce se va-ntâmpla
și soarele-ncearcă la inimi să stea –
şi totul e ca o vioară
în mâinile unui orb.
Ca să-nvăt moartea, intru în vis;
se lărgeşte sufletul, tânără împărăţie –
un fel de luminiş s-a deschis,
care fără timp se scrie
în ochii noştri.
Orice lacrimă, atunci,
e sămânţă ca de
nuntă pentru bucuria obştească
a pământurilor, în care şade
orice moarte, ca să crească
limpezimile cerului.
Mi-i întuneric; rachiul în vine
arde – ca trandafirul de dimineaţă;
este oare: „ştiu cine
şi ce” în această lume de ceață,
pe care-o deschid?
Rostul mi-l schimb, cu pământul;
orice poet – din sufletul său răsare felurit:
arborii, ierburile, râurile – totul e-n cuvântul
lui; dacă a murit,
fiecare om e poet.
Stejarul acesta a fost în inima mea;
roua din sânge s-a ales;
ierburile s-au ridicat din frunte, să stea;
copiii, jucându-se, m-au cules
de-atâtea ori din iarbă.
Când n-am mai râs, am ascultat;
umbla foarte-ncet cineva-n ploaie
şi pe furiş a intrat
în odaie;
lumina era ca de nour.
Apoi, abur am simţit –
răsuflare pe frunte;
sufletul s-a citit
fără să-ncrunte
azurul morţii ce-a-nceput.
La tâmple îmi bate,
ca în copilărie,
aurul viu al inimii mele;
cer jos, anxietate
şi nici o bucurie.
Amintirile ar trebui omorâte,
să nu se mai plimbe-n vânt;
amintirile ar trebui să rămână-n pământ –
ca morţii în cimitire.
Vis, liniştea inimii…
Totul poate să fie
cuvânt.
Ia ploaia, dă stele pe apă –
cuvântul stă-n versuri
şi fluierul poate să-nceapă.
Doină pe codri,
doină pe mări,
doină în inimi
şi-n depărtări…
Inima, inima – cine să ştie
că inima poate să fie
lumină şi soare, stea – stea şi poezie?
De-a-i vedea ce e aici,
în suflet şi-n inimă!:
Planetele sunt furnici
şi oceanele pahar
pentru creion – şi nici un hotar
nu va sta-mpotrivă:
poezie.
Cum sună noaptea de os…
Ai strâns în cutie o stea
cu tot ce-a fost mai frumos
în nebunia mea.
Deşi abia ora zece,
lumina lămpii s-a uscat;
Doamne, timpul ce repede trece
şi toţi cum m-au uitat.
În curând ziarele vor scrie
că iar a murit un poet;
totuşi, toate la fel o să fie…
Prieteni,
vorbiţi mai încet!
Foc ciobănesc…
Nimeni nu ştie
în ce suflet arde,
în ce veşnicie.
Când mugurii s-au lămurit
de mătasă, –
solii s-au dus în peţit,
s-au dus să-mi aducă mireasă.
Dacă trăiam mai demult,
poate mă fugăreau prin oraş:
aş fi fost hoţ –
şi m-ar fi spânzurat.
M-aş fi legănat
în vânt şi burghejii
mă compătimeau;
femeile ar fi plâns:
ce tânăr criminal!
Mi-ar fi plăcut
să mă haidămăcesc hoţ de cai:
cum mai chiuiam pe dealuri!
Stelele mi-ar fi alergat prin păr; –
sub picioare, pământul
scapără sori de cremene,
luna-mi bătea lune mici
între gene.
Acuma, nu sunt decât poet –
deşi unii îmi contestă şi asta,
pentru că fiecare cuvânt
e-o nouă stea-n plămâni.
Unul a spus: are prea multe stele
şi prea mult azur în versurile sale
– dacă oamenii s-ar uita mai atent
la cer, ce bine-ar fi, Doamne! –
şi alte lucruri de-aceste-au mai spus.
Ce ştiu ei!
Ce ştiu ei…
Dar tu, prietene poet,
pe care te presimt aproape,
ştii că poezia e, uneori, sânge.
Poetul nu se bucură,
poetul nu plânge, –
poetul e ca o stâncă în soare;
ar vrea să cânte, dar, în legile
ei, se scrie şi tăcerea
– oare nu-i şi luceafărul la fel,
când presimte seara şi merge la fereastră? –;
poetul e ca stejarul, pe care
l-a lovit trăsnetul şi arde fără să poată
spune: mă doare,
deşi nimic nu va fi mai frumos
ca flacăra lui viorie.
Mă-nspăimânt uneori:
Doamne, a venit! –
şi nu mi-am luat toiagul,
cu nimic nu m-am pregătit.
Când îmi spune inima:
mai ai timp,
nu mă liniştesc;
sunt ca un munte după ploaie –
aburii se mai preling peste stânci.
Doamne, ţine-mă sărac:
mai fericit voi fi;
de ce să număr banii,
când pot număra stelele?
Era albastră toamna sau
şi altceva de vină –
tăcuţii vânători
nu mai mergeau prin lumină.
Ploile prefăceau serile într-o ceaţă.
Păstorii mânau turma la vale.
Nici o pasăre nu zbura prin dimineaţă
şi soarele venea târziu pe zale.
Gândul sta-n loc, nu-l trezea
nici un îndemn
şi-n cetate se-auzea
lunecarea ceasurilor de lemn.
Nourii se-mpotmoleau în miriştile inundate
şi nu-i mai urnea nici oastea-mpărătească;
străjerii îşi ascultau inima, cum le bate
ca-n platoşă ploaia, pe care s-o oprească
nu mai voia Dumnezeu.
Încercau, unul şi altul, să se dumere
de ce li-i scutul mai greu,
dar uitau şi-ncepeau să numere,
ca să ştie
cât mai au de stat
mai pe plată, mai pe veresie,
în slujbă la-mpărat.
Nimeni nu înţelegea atâta oboseală.
Nici filosofii, nici alţii de seamă.
Zilele treceau într-o turburătoare sfârşeală,
iar orele cădeau ca o ninsoare de scamă.
Slujitorii împărăteşti se jucau cu umbra lor.
Veselia nu mai da pe la fereastră
Şi-mpărătiţa nădăjduia un fecior
cu părul de aur şi cu privirea albastră.
Nimul se uita urât prin odăi;
totul era întunecat,
oricât descărcau hargaţii clăi
de soare-n umbrosul palat.
Ca-ntr-o peşteră bruma
se lipea; chiar orele erau brumoase;
pe la marginile ţării umbla ciuma
la braţ cu fetele cele mai frumoase.
Se-nvâscau azururile ca aghiasma Bobotezei
pe gerul cel mai crâncen – ăla de piatră! –;
pe cremenile cerului au uitat să tresalte iezii
şi-ascultau căţelul lunii cum latră
în crucea amiezii.
Tânăr ucenic vrăjitor!
De ce am răspuns?
De ce am răspuns?:
sunt eu!
Cine va opri
prăbuşirea cerurilor,
care îmi cresc în auz
ca drumuri nesfârşite
de şerpi cu clopoţei,
rostogolirea pădurilor
de piatră,
ploaia frunzelor de fier, –
cine-l va opri
pe regele ursuz
al munţilor
să nu mai ridice fruntea la soare?
Sunt tânărul ucenic vrăjitor…
Lăsaţi pânza pe faţa Mariei,
Maria-Domnului;
numai una e lacrima bucuriei,
Maria-Domnului;
saltă vântul la fereastră,
vrea s-o vadă
pe Maria-Domnului;
şi s-o ducă-n raclă-albastră,
ca să şadă
în dumbrava somnului,
să-i slujească îngerii de nea,
cu aripi de catifea,
cu picioare de mătasă,
zgomot să nu facă-n casă.
Poetul e ca o fântână,
care-şi revarsă apele,
fiindcă-i prea plină.
Ca să se reverse fântâna,
s-a adunat
tot conţinutul de lumină
al ochilor noştri.
Gândurile sunt ca nişte ploi –
atât de-mbelşugat e cuprinsul lor;
frunzele poeziei,
arborii visului, –
îi vom inventaria
pe continentul trăirii noastre,
pe care nu l-a descoperit
nici un navigator
cu nostalgii de glorie
şi de infinit.
Mă vor chema
De la aratul pământului,
vor fâlfâi pajurele
peste zarişti,
evadând din toate monedele,
pe care le-au strâns
prin ţările sufletului
călătorii cu mătăsuri,
aur şi găteli
pentru lunele fiecărui ochi,
la recunoaşterea festivă.
Am ctitorit livezi de brumă
pe mâna mea şi meri am răsădit
pe şesuri, unde-au ars de ciumă
cetăţile, pe care le-am ispitit.
Când cerul mi-a părut sfidare,
mi-am strâns armatele de nebunie –
cu pietre-am aruncat în soare
şi-n inimă cu veşnicie.
Creşteau amurguri mari pe fruntea serii,
pe care se stingea de glorie destinul
râvnit de mările tăcerii
şi nimeni nu mi-a regretat declinul.
Pornesc pădurile prin somn la vale
şi pajura vâsleşte-n ploaia de mătasă;
din plisc îi scapă-nsemnele regale
şi scutul fumuriu pe inimă-i apasă.
Prin neguri trece băietanul, care
s-a nărăvit la vis, şi nimeni nu-l mai ştie
de om, căci pasul lui la drum tresare
ca frunza, când o bate dor sălbatic după glie.
Îi latră-ogarii beţi de sânge-n urmă
şi ciutele se bat cu cerbii după ele;
prin mlaştini putrede mistreţii scurmă
sub ape, măcinând luceafăru-n măsele,
iar pajura-i stârneşte din visare
pe regii palizi din monede şi le sună
– prin toamnele cu-alai de vânătoare –
în sângerată frunte-un val de zări şi lună.
Văcarul le priveşte danţul şi râde tont la stele;
oierii blânzi ar nărui bătuta,
dar zorii sunt aproape şi paşte ciuta
otavele-nrourate, botul să şi-l spele,
şi-atunci, prin ploi albastre de mătasă,
trecutul gol de glorii îi recheamă
pe regii pâclelor de-acasă –
în legendă iar să intre şi-n aramă.
Un soare clar de nefiinţă
se-adună-n trupul ros de ciumă;
va fi cândva totala neştiinţă,
tăind geometrii de-azur pe stârvul ars de brumă?
Când mă trezeam cu nostalgia depărtării,
eternităţile spărgeau în valuri clipa
– luceferii cum se-adunau în vâscul mării! –
şi seara mă bătea pe umeri cu aripa.
Flamura ne va învălui
cu auroră;
pentru noi nu va rămâne
nici o oră
disponibilă din eternitatea, pe care
ţi-a prins-o de umeri lumina,
ca să fluture ca peste-o zare.
Oh, Demonul pădurilor!
Îl văd cum creşte din verdea lumină,
ca apa îi curge pe umeri frunzişul,
cimbrul umbros şi plăcuta sulcină i-adie
depărtate dumbrăvi, ca de vis, şi-n neguri
îl cheamă feriga cu dulcile-i otrăvuri de verde lumină.
Şerpii albaştri şi roza auroră scutură zarea,
stelele cad în palmele lui – şi le soarbe;
soarele scoate din verdea pădurilor ciutură
aburii nopţii, grei de mireasmă amară,
iar melcii îşi urcă pe fagi şi mesteceni argintul,
şi Demonul, oh, Demonul pădurilor cum creşte
din verde lumină, din verde şi aspră lumină!
E puternic şi mare, un cântec de piatră!
Totuşi – Doamne! – cum plânge,
Doamne, cum plânge,
când din trunchiul stejarilor loviţi cu securea
curge verdele sânge!
„Prost şi fără ţel,
timpul stă mişel,
fără scut şi fără stea,
singur – timpul – el, aşa.
Acesta-i… şi-l urăsc. Oraş ar fi –
aşa-l urăsc. Doar piatră mucedă
şi cer de-asfalt, cu pas pe loc, ahi!
Acesta, timpul – Doamne – nu’ş’ ce dă.
Alţii prind în suflet tot livezi
şi numai ape mărginite nicăieri.
„Tu, aici să-mi spui ce poţi să vezi?”
– „Nimic, stimate domn: aici e numai ieri”.
De carne stau, nelămurit;
de unde cer atâta a ieşit?
Din suflet nu, că nu-i al meu –
şi-a pornit prin codru Dumnezeu.
Îl iubeau copacii, că-i al lor,
fără muchea verde-a stelelor.
Lemn, e numai lemn în ei? –
lemn de-atâţia sau de-atâţia lei?
Mai este trup ascuns, de abure, în ei,
şi-acela, cu securea, nu-i putea să-l iei.
Nu e veac, ci numai noi,
’naintea noastră singuri, goi”.
■
Omul în oglindă a intrat
şi poliţia s-a alarmat,
dar nicăieri nu l-a găsit:
în ape reci de sticlă a fugit.
Mesagerul planetelor a trecut în regatul curcubeielor, să
înveţe de unde au pornit luceferii peste cuvântul lui
Dumnezeu – şi nu s-a mai întors.
ÎN CEATĂ, LUNA CREŞTE LINIŞTI PE OGRADĂ;
LIHNIŢI, OGARII SAR TĂCEREA PESTE DEALURI –
ŞI, CÂND SE-NCHIDE CICLUL MORŢII DE ZĂPADĂ,
ALEARGĂ NEBUNIA, SINGURĂ, PE MALURI.
II.
Înţelepciunea noastră-i jucărie:
poeţii stau la tejghea,
filosofii vând idei de hârtie, –
oare nu era mai bine
să fim arbore, piatră sau stea?
Poetul întreabă:
Oare cântecul nu-i laudă
pentru mâinile lui Dumnezeu?
Copilul răspunde:
Seara, când mă culc, aud
pomii cum în cerc se-adună;
în ochi îmi cade un luceafăr ud –
pomii cântă-n frunze pe sub lună.
Poetul exclamă:
Maria-Domnului, lumină
crudă peste pomi să cadă;
Te-aşteaptă-n inimi grâul, vină –
ochii pruncilor să vadă.
Copiii cântă:
Ciuta-n codru-a lăcrămat,
trei stejari la ea s-au dus
şi, de-ndată ce-a-nserat,
daruri mândre i-au adus:
iarbă moale de dumbravă,
răcorită-n ger de stele, –
oglingioară de zăbavă
şi-o cutie de mărgele,
să se joace, de va vrea,
puiul mic şi crai cu ele.
S-au întors apoi stejarii
după drumul scris de stea –
şi s-au minunat pândarii
de-arătarea ce creştea.
Paznicul bătrân îşi aminteşte:
Mai târziu, l-au judecat
lupii, că le-a tulburat
apa codrului la vad.
Copilul spune:
Petre, din lulea îţi cad
stelele – şi-om rămânea
peste noapte fără nici o stea.
Paznicul cel bătrân zâmbeşte, deşi – sau tocmai de aceea! – chiar la noapte îl poate chema cineva din ogradă.
Deci: uneori, înţelepciunea e mai adâncă în joc.
Din şold îţi cade mătăsos piciorul –
şi crinul nu e mai melodios;
ca linia ce-ntruchipa ulciorul
Samaritencii, slugă lui Hristos, –
stă coapsa curgeri line de colină
şi pânza te primeşte-n mângâieri
de mână-nvălurată sub lumină –
visând amiaza marilor tăceri.
Doar cerbul are glezna mai subţire,
când ia luceafăru-n copită, dintr-un singur salt;
genunchiu-i măr – şi-atâta liniştire
insinuează mersul tău înalt.
Vreodată de te va-ntrista-n ţărână
chemarea după seară, ca-n aceste seri nici una
de-auitor, te voi lua de mână, –
în suflet să-mi păşeşti – ca-n iarbă luna.
Regilor spâni, de piatră, le creşte iarbă în ochi.
Ostateci suntem.
Totuşi, poate că sufletul nostru va sta dovadă,
fraţi iconari, pentru toate cerurile.
Laudă drumului nostru, fraţi iconari; scriu
pentru ce-ar fi bucurie şi liniştire, să ştiu
a stelelor liniştire,
deşi luminile-aleargă
pe străzi, a nebunie.
De-această bucurie a liniştirii,
vom ridica mănăstire de cuvinte, –
şi-n fiecare va fi o stea:
inima ta, a ta, inima mea.
Limpezi, aurorele sună
pe turle înalte de tăcere;
în nai se ridică fântâni
când aurorele sună –
şi serile-ţi cad liniştite
pe mâni,
ca pe frunte.
Amurgul în inimi ne creşte,
un pom a vorbit;
seara în pomi cum va creşte –
inima iar a vorbit.
Regii de piatră, spâni,
stau ca nişte munţi:
buboaie de aur le-au crăpat pe mâni –
sudoarea s-a făcut de-azur pe frunţi.
Deodată, totul se ţine vale;
curge ca un râu frumos
pădurea colinei
pe umerii Domnului Hristos.
Nici un armurier n-a bătut zale
pentru trupul meu.
Cine-i cu platoşă
nu aude
cum trece vântul prin stelele ude
ale lacrimii.
Oricâte oţele
avea, băiete,
nu crede în ele –
arma cea mai bună
este inima.
Scutul ţi-l căleşte
din semănăturile
cerurilor tale,
în văpăile visului.
Scutul visului,
cămaşa de in,
traista pentru pâine,
toiagul de lemn –
destul pentru cucerirea lumii,
dacă-ţi iei şi-o ploscă de vin.
Oraşul începe la gară
şi piatra se zbate-n pământ;
mai sus se-nfăşoară
o turlă cu trâmbe de vânt.
Ce febră lumina pe stradă!
Betonul se-ascunde în cer
şi luna ne pare
o floare
de fier.
Nu mai crede nimeni în dimineaţă,
căci amurgul se prelungeşte până-n zori
peste pietrele de ceaţă
şi-ale serilor ninsori.
Luminează-te,
spune-te, seară;
priveşte:
sunt ceasuri, la care
nici o cârciumă nu mai vinde rachiu;
atunci înfloreşte
– ca o roză a vânturilor –
alcoolul băut în vis.
Numai stepe albastre, gonite
de herghelii înnourate;
departe: munţii de volbură, pe care îi străbate
căutătorul de aur, pe cărări obosite.
Această-ntârziere a serii m-a chemat
Ca-n pădurile de aur; rotind pe stemă,
pajura a intrat
în vis – şi-mi strigă numele.
Tărâmuri noi, lărgire de lumină,
care intră ca un alcool
prea puternic în vine –
şi cerul, exasperant de gol,
mai flutură flamura serii-n păduri.
Măguri de sunet, cotropitoare,
aduc din tăcerile lumii
târziul unui soare
fără sens.
Stejarii sunt aceiaşi.
Mă uit în ape
şi-n seara pădurii
mă simt atât de aproape!
Când trec târziu pe lângă
ceasornicăria bătrânului orb,
îmi pare că deschide ferestre în sunet.
Ascult cum timpul a-nceput să plângă
Şi-n sânge îl sorb.
O seară iar va arginta în stemă crinul
sărutat de-atâtea ori;
la poarta veche-a târgului, abaţii iau florinul
adus de cerşitori.
Vin eu, cu sufletul închis în cartea asta
şi le-o dau cu toate cele;
se lasă binecuvântarea, casta,
pe fruntea-mbrobonată de sudoare şi de stele.
Aştept să cadă-n sânge dezlegarea
ca frunzele în colbul răscolit de vânt;
în plantele plouate de lumină zarea
se lasă de mormânt.
Are mii de feţe viaţa noastră
şi-n mii de chipuri ne gândim.
Poetul e ca un rege;
Dumnezeu m-a făcut din cuvânt –
ca pe-un înger de pământ.
Turnul a crescut
din frunză limpede;
piatra, fiecare,
era depărtare
şi-apropiere de soare.
Ajunsese-atât de sus,
încât nici chiotul hăitaşilor
din descoperirea de toamnă a pădurilor
cu ploi de aur
nu turbura taciturnul
om de la ultima fereastră
din turnul
cu margine-albastră.
Gândea regele bătrân:
„Am, aici, de toate;
pământul mi l-am aruncat
la picioare;
cu luna îs frate,
tovarăş la masă
îl am pe sfântul soare”, –
şi inima, totuşi, nu i se bucura.
Regele nu mai putea
să coboare
la pământ
şi, când bătea
vântul,
nu-i aducea
nici un Sânziene de floare.
Atât de mult s-a înălţat!
Şi regele bătrân
se ruga mereu
să moară;
deşi Dumnezeu
era aproape,
pământul se-ndepărta.
Atâta s-a rugat
regele bătrân,
încât ochii au căpătat
păienjeniş de vechi argint.
Pe pământ,
oamenii trăiau
– „Bună-dimineaţa, soare; bună-seara, stele!” –
se bucurau
– „Holda-i bogată; hambarul e plin!” –
şi mureau
– „Fă-mi o plută de surcele!” –
fără să simtă bucuria
morţii odihnitoare.
Regele-nsetează,
dar nu bea,
regele flămânzeşte,
dar nu mănâncă, –
totuşi, nu moare.
Era prea sus regele,
prea aproape de soare,
şi moartea nu cuteza
să se-nalţe
decât până la jumătatea turnului –
şi iar se-ntorcea la pământ.
Regele bătrân se ruga mereu.
Copleşit de-atâta dor, pământul
şi-a biciuit munţii cu trăsnet
greu de fier şi creşteau pământurile.
Fereastră după fereastră dispare
în luturile clocotitoare,
care se ridică peste zări
ca o mare
de mari depărtări.
Pământul a crescut
până la ultima fereastră;
moartea a intrat –
lumina nu mai era
decât pe zale;
în ochi: tăcere şi noapte;
pe faţă: liniştită bucurie.
Prin pâcle somnolente vor mătăsui solstiţii
de trenă veche peste toamnele valahe, brumă
limpidă de azururi calme, închizând tristiţii
de fanţi în burgul decimat de lupte şi de ciumă.
Voi fi în fruntea cohortelor înnebunite –
ca soarele în ape risipit;
aici şi-aici, cred, pretutindeni,
unde voi m-aţi ispitit.
Îmi dai inelul – stăpânitor
să-l trec pe creştetul zăpezilor.
Pe mâni stau fluturii, ca bube de lumină,
şi nu-mi mai scrie nimeni nici o vină
pe fruntea care-a îndurat
atâtea palide azururi, singur şi neturburat
cum sunt spre voia voastră, stelelor!
Omul ăsta e bolnav; îi curg
din ochi albine mici de sticlă verde,
iar mâna-n iarba ploilor se pierde
şi inima îi sângeră de-amurg.
„Eu sunt Dumnezeul pământului;
eu îl însămânţez, eu îl am,
picioarele mele-l calcă,
buzele mele-l sărută.
Eu sunt Dumnezeul copacilor,
al ierburilor pline de soare;
eu sunt Dumnezeul colindelor
şi-al marilor doine.
Eu sunt stăpânitorul brumilor
şi de-mpărat mă ţin ploile,
negurile şi vânturile.
Eu sunt stăpânitorul lupilor;
din noapte m-am născut
şi jocul comorilor îl stăpânesc.
Eu sunt ibovnicul stelelor,
vânător de pajere crăieşti;
eu dau semnul primăverilor
şi-al toamnelor împărăteşti.
Pe mine mă cheamă mioarele,
din fluier să le spun;
eu poruncesc păcurarilor
şi din stele ştiu să sun.
Pe mine mă cheamă vara,
fructele să i le culeg;
eu poruncesc înserarea
şi farmecele ţi le dezleg.
Eu sunt ispititorul munţilor,
aurul lor îl revărs;
eu sunt amurgul – şi-n neguri mă găsiţi.
Pe mine mă străjuieşte Nimul,
nourii îi duc peste şesuri
şi-ntunecimilor le stau.
Pe mine m-au însemnat văpăile Sânzienilor –
luceafăr să fiu sălbătăciunilor
şi drag la-ncercarea oştenilor.
Ştiu să vestesc munţilor;
eu duc paşii căprioarelor
peste muchia prăpăstiilor.
Ştiu s-aleg grâul cel mai curat;
fânul, nimeni nu-l coseşte ca mine –
la dragoste-s ca un împărat.
Ştiu să vestesc moartea;
eu aprind ultimii luceferi
în ochii logodnicilor,
pe care îi aşteaptă împărăţia serii.
Ştiu să poruncesc întârzierea fulgerelor
peste fruntea-ntunericelor;
eu sunt ciobanul viselor
şi mă port peste depărtarea apelor”.
Rachiul – tare – stă de-alaltăieri,
în candelă a ars la fund uleiul –
şi-aud cum paşi adulmecă poleiul:
la uşa lui se plimbă ciutaline, –
ce leneşi lăncieri!
În craniu, mlaştini de pădure-au putrezit –
s-a deschis luminiş mai clar
în pădurea de ceaţă.
Soarele presimte-n obrajii de var
o nouă viaţă –
şi stelele înghimpă limfa cenuşie, –
e-ntregul cer în strâmta lui cutie
şi ochii sunt aproape de-asfinţit.
O bucurie – fără cântări – a detaşării:
să moară simplu, fără ceremonii,
ca un arbore.
Dar craii de Sâmbătă nu ştiau înţelesul serii, de ce e aşa
şi-aşa tulburarea dealurilor – lucru uşor, limpede,
când îngerii grijesc de cuminţenia lor.
Dimineaţa sună în livadă,
domnii serii ies s-o vadă;
stau copacii a cetate, –
vor să vadă soarele cum bate:
inima lui Dumnezeu.
Lan de cântec, vântul duce
smirna inimii pe-obraji de cruce;
s-au deschis biserici pe coline:
codrii vin aici să-nchine
inima lui Dumnezeu.
Inima lui Dumnezeu…
Recapitulând,
am trăit universal;
m-ascultă munţii bătrâni,
care au luat sângele înţelepciunii
din rătăcitoarele călătorii
prin pământurile
de ceaţă ce curg
ca nişte păduri prin ţările de ger.
Cine n-a trăit printre stejari,
nu cunoaşte pădurile inimii
şi vinde stele numai cel ce s-a tulburat
ca o oglindă, peste care
Dumnezeu a suflat
începutul – cum a făcut
înainte de toate stelele.
Vor colinda
la fereastră
luceferii morţi,
cu faţa albastră:
În numele ierbii,
al cerului,
al dimineţii,
al râurilor de pâclă,
al munţilor,
al serii,
al năierului,
care te va duce în somn
cu fluierul de vânt,
al ceţii
de pe ochii văilor
cu paşi de cerbi,
al îngândurării frunţilor,
al îngerilor
şi-al mărilor, –
dormi.
Parc-ar fi un colind
începutul serii.
Pasăre cântă-n somn,
pană de vis, –
uite, în codru, un alt luminiş –
măgură de cântec.
Hai s-ascultăm ce frunză mai cere
uzina de vis, s-o transforme în carne;
totul, ce stea şi cer e,
trist şi amar ne
destinează nebuniei
în cadenţa de coşmar a veşniciei.
La vecin au adus soarele;
toţi îl simt şi nu-l vede
decât vecinul; mâinile stau
ca pe un cântec; pogoară-le,
deşi nu va crede
nici un turn cum răsună
orga la simpla bătaie de lună.
Trebuie să fie undeva auroră
Lămurită-n toţi copacii; pe culmi
desigur tresar la sărutare.
Noapte, soră noapte, soră,
nu ştii ce amar e
când vântul se cuprinde în ulmi.
La vecin fac de mâncare pentru drum:
turtă de cenuşă;
bâta de fier, după uşă.
Oamenii au început să intre-n casă,
s-o vadă pe mireasă.
Fata s-a-nălţat –
să-i stea bărbatul împărat.
La nuntă au venit:
copacii şi soarele,
cerul, fraţii câni şi lupii,
vulpile şi izvoarele;
numai Dumnezeu întârzie –
departe, în copilărie.
Dealurile s-au aşezat cuminţi
peste şesurile fierbinţi;
omeneşte s-a potrivit
luceafărul la stat,
flăcăii n-au mai intrat –
palori de lună au iubit.
Numai ierburile se bucurau
că va mai fi peste ani cineva,
pe care cânii îl vor lătra.
Cânii lătrau …
Satul abureşte:
din ploaie şi soare
oraşul pândeşte
numai iarbă şi floare
carnea cum creşte.
Cine laudă copacii –
dacă nu soarele?
cine spune „stea” –
dacă nu poetul?
cine luminează continentele –
dacă nu inima?
Băiatul are
10 ani –
o nouă uzină
de fier şi lumină.
Dacă presezi luceafăru-n hârtie,
inima se face viorie
şi cântă.
Aici, drumul se rupe.
Omul nu mai crede –
visul, poate, mai e.
Nu spune de ce
e vis – inima.
Cerul s-a stins
ca lacrima.
Nu zice cântec.
E rău să visezi.
13 ani. Treisprezece.
Iarnă.
Stelele-au să cearnă
alte stele.
Ca frunzele-n pădure.
În sat,
lupii bat
la lună
numai minciună.
La ora asta
ai vrea să dormi?
13 ani.
Fata-ţi aduce apă de spălat;
în odaie nimic nu s-a-ntunecat.
Măi omule, eşti lut,
numai un pumn de lut.
An după an,
ai vrea să spui ce te doare.
Ai spus – şi nimeni nu te-a crezut.
Stă viaţa –
ca nişte munţi
în furtună.
SOARELE VA FI SOARE,
LUNA – LUNĂ,
STELELE – STELE,
NOURII – NOURI.
NUMAI TU VEI FI ŢĂRÂNĂ;
TE ROG, UN MOMENT: UITĂ-TE-N SUS. VEZI
ATUNCI, CE MAI VREI, TU?
În cărţi sunt cavalerul pic,
iar dama, coeur, e vis-à-vis;
sub semnul lui Tarot indic
viaţa cum mi-o voi privi.
În zodiac veghează Capricornul,
regentul anului, defavorabil.
Aici, acest decor nul
Schiţează-n van destinul execrabil.
La miezul nopţii, fur din constelaţii
argintul viu al stelelor, să-l am
cerneală liricelor divagaţii –
ca toţi ce-s din poeticescul neam.
Îmi stai aşa, cernit,
domn înnebunit;
iată ce oglindă
nemernic te perindă.
Măi haiduc de stea măruntă,
tare-ţi place muieretul fără nuntă;
ştii că-n ele cerul: cel mai dulce
soare negru, fără nici un aur, au să culce.
În mine putrezesc păduri cu ploi
ce ţin pământul lângă Dumnezeu;
în suflet, unii: doar noroi, –
dar, fiecare, cu aburul meu,
puţin, se sfarmă ca o stea, de geam –
şi nu mă tem,
nu gem:
în palmă linia vieţii spune că mai am
un an sau doi
pân-la ziua de apoi.
În lume se ştie
atâta culoare,
atâta poezie
şi-atâta alb de soare
pentru aşezarea
în mormântul pământului.
În lume mai sunt
cer şi pământ.
Atunci, la ce hârtie şi creion?
Ce otravă e asta?
De ce scriu?
Ce câmp trebuie arat?
Ce copaci aşteaptă securea? – şi cum vor putea să-mi ploaie
nourii deasupra mormântului, când, de-atâtea ori, am fost
deasupra lor, eu, învăţând cea mai minunată geografie
celestă, cu litoral de-argint îngheţat, – şi când le-am fost
stăpân, frate şi exeget? Răspundeţi, voi, la aceasta?
Când spui „poezie”, parcă vorbeşti
nepotrivit şi, totuşi, lucru frumos eşti.
De fapt: cenuşă de lume,
lucru spus pe nume,
cu literă neagră, care,
când o citeşti, te doare.
În sânge înfloresc stele albastre.
Moartea a-nceput să se-mplinească şi mă văd crescând în
piatră, vână verde de mătasă, aur şi lumină.
Pot face orice nebunie.
Mi-am prins o stea la pălărie
şi fac repetiţii pentru moarte.
O să fie cam aşa:
se va sfârşi o noapte;
e mai uşor să mori dimineaţă;
noaptea se va stinge-n lumină
şi voi spune să-mi cheme musafirul din grădină.
Aţi văzut cum intră lumina-n lampa şi crepusculul în sate?
Atunci să-ţi lipeşti de pământ urechea, să-l asculţi cum
cântă, parc-ar veni din tine cântecul.
Musafirul va aduce iz de spaţii interstelare
şi va fi emoţie mare
printre vecini.
Moartea, întâi, o să mă-ntrebe cum îmi merge; apoi, va-nfăţişa
coasa şi tradiţionala cucuvea; am să deschid ochii şi
moartea se va uita să vadă stelele dinlăuntru sau ca un
om prin fereastră, să desluşească dacă sufletul mai e acasă.
Ca stejarii din lumina inimii,
stau cerurile la fântână.
acesta-i semnul zis tarot, atât de-ostil.
Înfăşurat orgolios În azureele melancolii,
Îmi pastişez aici destinul şi schiţez atât de inutil
elogiul superbei mele nebunii.
III.
Semnul acestei cărţi îl ţin ascuns ţie, cititorule,
Numai cineva mi-l ştie – şi tace,
Sunt ca nevăzutul, fără-nţeles, lăudătorule
de stih deschis, – şi n-ai cum altfel face
decât ca vulturul, tăind azurul fără să ştie
că-i doar întuneric peste-a lumii veşnicie.
Iar cine-nţelege – mai departe să tacă;
umbra pe frunte să-i crească
grea coroană-mpărătească
şi-auzu-i pe cântec să zacă, –
aducere aminte şi jale să-i fie
pecetea pe care mi-o ştie.
Iată un nou răsărit;
fără tulburare
pământurile-au presimţit
ca o chemare
fluturarea cu limpede luceafăr
adormit
de moleşirea atâtui oraş de lună,
în care plânge sirena de carne
şi strigă piatra nebună,
– vrea oamenii s-o creadă
că are suflet,
şi oamenii zâmbesc
şi se-ntreabă:
„Cum are suflet,
când noi nu-l mai avem?”
Zidurile se strâng şi visează
Văile-n care odihneau
sub stejari; aşează
turlele coroane de fier
pe fruntea zidurilor –
şi sunt ca nişte-mpăraţi
după război,
căci, între timp, a răsărit soarele.
Când m-or coborî-n mormânt,
fiecare frunză va fi cuvânt,
ochii vor lumina în amintire,
ca să dea serilor de ştire:
ţara heruvimilor să vadă
cum le vine fratele-n livadă,
logodit cu şoapta vântului
în umbra pământului,
între noapte şi zi, –
iar cine va auzi
suişul sângelui
Ia tâmplele muntelui,
să se uite cum trupul meu
s-a aşezat
în inima lui,
la dreapta soarelui,
la amiază de bine şi rău –
cum a hotărât Dumnezeu.
Răsar:
luceafăr nou m-am îmbinat
din aurul, pe care-a luminat
fruntea.
Stelele s-au făcut
ca alţi oameni,
pe care nu i-am cunoscut –
şi fiecare-i ca un stăpân
peste un mâine
ce nu va mai veni,
căci zilele sunt aici o simplă amintire.
Alţii vor fi.
Armata de mâne,
armata, care va muri mai frumos ca noi,
va ieşi înainte de luceafăr
la boiul sângelui,
iar noi
vom privi,
limpezindu-ne de zi
ca nişte măguri.
Vă spun:
fiecare năsălie
ne va fi spre bucurie;
din moartea lor,
a oştenilor,
se va lămuri
visul nostru –
pământ de primăvară
pentru-ntreaga ţară,
pe care,
din neliniştile
strămoşilor din noi,
am hotărnicit-o pentru voi,
crescută din pâinea trupului
la răsăritul istoriei.
Ca nişte voievozi călători
am pornit către singurătate –
şi nu erau seri, şi nu erau zori
în ciudata inimii cetate.
Tiparul feţei-ncremenea în ape,
când scutul putrezea-n rugină –
iar tinereţea flutura în vis sub pleoape,
înnegurări şi turnuri de lumină.
Va trebui să mergem la jurământ
şi nu va fi nici o tăcere
mai frumoasă ca pumnul de pământ
care ne va culege cuvintele
şoptite de toate mormintele
şi crucile sufletului nostru.
Cât se mai poate,
vă invit la călătorie;
iată, priviţi:
inima s-a făcut ca o cetate
şi sufletul se mai ştie
acasă,
în odaia cea mai frumoasă
a visului;
ce minunat e să-ncepem cu departe
şi să sfârşim nicăieri –
cum va fi călătoria
din această carte.
Primăveri enorme, cu licăriri de mit
la margini de pădure s-au strâns însomnorate;
lucesc zăpezi albastre în muguru-adormit
şi cerbii vin s-asculte cum inima îi bate
singurătăţi de-amurguri sub cerul nesfârşit.
Craii de Sâmbătă au venit din dreptul acestei seri
anunţând descinderea domnului lor:
de fapt,
oamenii ştiau de ieri,
după mersul luceafărului călător.
S-a-nfăţişat pe festivul podiu,
cum îl citiseră-n ninsori –
ziua era binevenită, ca un tardiv elogiu
pentru atâtea palori.
Iată:
De pe frunte îi curge sudoarea,
brumând obrajii palizi de-nnoptare;
între degete, mâzgă albastră – depărtarea –
i-a putrezit în ochi şi-a ars de soare.
În ţara luceferilor orbi aleargă
onagrii, bătând frunzişul molcum de tăcere;
memoriţi cu inima largă
adapă păianjeni de fiere.
Regat de brumă, sufletul tânjeşte
după vânătoare cu şoimi crăieşti:
uneori, zare ploioasă, buchiseşte
în ţarini de carne ctitorii mănăstireşti.
Pândeşte mic, viclean, la picioare,
mâna să se plece pe creştet, bună;
la urmă, se satură de-aşteptare –
şi genunchii şi-i zdreleşte-n crengi de lună.
Depărtările le-a sumes pe drum,
s-a condus după inimă, nu de stea,
oricât de solemnă, şi-ascultă şi-acum
sângele, care-n trandafiri se ducea.
Din toţi arborii, viorile se-adună
pe frunzele memoriei;
fac nomenclatura oceanelor din lună
şi mă citesc în pasagiul gloriei:
acest ciudat străin sunt eu, eliberat
din rigoarea celulară –
parc-ar fi suflet şi s-a luminat
recunoaşterea, ca să-ncep oraţia protocolară.
Au închis porţile la cetate,
ca la sfârşitul unui vis;
au tăcut toate
şi numai un cuvânt s-a deschis.
Salut,
imunde prinţ!
Luceafăr negru, coborât din trandafiri,
la casa nouă, stai
la dreapta, stelele subţiri
să-ţi prindă umbra peste rai.
Sent-Ioan, colind să-ţi fie
ploaia, care te botează
cum se scrie
lumina tulbure de-amiază.
Sună-n vis, auzi,
oraşele cu morţi în fiecare casă;
pofteşti oştenii uzi
de lună să te ia la masă.
Dar gândul tău nu ştiu
s-agite nici o flamură si nici o-nălţare
nu te-a ispitit – nu
s-a-nălţat, numai pentru tine, nici un soare.
Te-ai recreat din frunzişuri,
în care păduri apuse putrezeau
cu amintirea cerbilor de luminişuri,
la poduri cum se-opreau.
Nestatornic domn, urzit de catifea,
funebră seară ti-ai aruncat pe umeri;
până la ultima stea,
numai puţine seri mai numeri.
Avorbitul s-a declarat învins
şi-a intrat în lumină,
iar îngerii s-au stins
în focuri din grădină,
peste care luminau
ploile cumpărate din pădurile inimii,
pe când scriitorul îşi ridica fruntea,
simţindu-se ca Dumnezeu după despărţirea apelor.
Dar ascultaţi:
unii spun că se-adună ierburile,
să le adape soarele,
să le usuce vântul,
să le bată ploile,
să le rupă ciutele, –
de fapt:
sunt gândurile noastre.
Unii spun că se-adună stejarii,
să-i limpezească depărtările,
să-i brumeze cu lună zările,
să-i adulmece sălbătăciunile,
să-i sfinţească toate chiotele, –
de fapt:
sunt strămoşii noştri şi-mi plec la pământ auzul,
foşnetul să le aud,
doina să le-o înţeleg,
când trec peste răsărit
pajurile, ducând în pliscul de fier
apă vie neamului meu.
Armata, care va muri mai frumos ca noi,
va ieşi înainte de luceafăr.
Pleacă-te
– ca-ntr-o fântână –
asupra sângelui,
ascultă cum vorbeşte
în fluier,
cum tresar chiotele
tinereţii tale
când coloanele strămoşilor
lunecă prin iureşul veacurilor
ca stelele
la vale de oameni.
Armata de mâne …
Vom păşi dârz,
ca nişte voievozi călători,
peste cuminţenia istoriei,
spre porţile altor zori,
sub flamura visului
şi-a gloriei.
Suflet obosit,
pământul…
De mine răspund craii
cu vechime în carte,
până-n legendă, foarte departe.
Deşi din pământ,
mâinile ne luminează,
fiecare cuvânt
e un înger
şi fiecare gând:
o rază
peste ceea ce ar putea fi viaţa noastră,
cum am visat-o înainte de cărţi.
Materialul:
soarele,
luna,
planetele,
stelele,
pământul cu oameni,
ierburi,
cerbi,
ciute, –
şi deasupra a trecut
sufletul ca o amiază,
şi toate s-au făcut.
Lângă trupul nostru veghem,
lângă tron veghem,
sufletul să-l aşezăm
cu colombe de-a dreapta
şi pajuri de-a stânga.
Noi suntem cei ce presimt sub tâmplă
minunea transformărilor totale;
toate, câte-n sânge se-ntâmplă,
vor fi de mâine adevărurile tale,
omule de piatră, aruncat în cale.
Eterna mea singurătate
lumina veşniciei
peste creştet
îmi bate.
A murit azi dimineaţă.
A ieşit înainte de luceafăr la viaţă.
Văile se lărgesc, prin cripta lor
se-aude rotată pajură în zbor.
Ochii tac. Luminile nu mai vorbesc.
Azi a sosit un întrebat împărătesc.
Stelele au pornit cu luna la hram.
Foarte vesel, soarele s-a pus în ham.
Arhanghelii s-au apucat de grădinărie.
Zidurile-au început de noapte să fie.
Auzul, de mătasă.
Sufletul nu-i acasă.
Sufletul nu-1 acasă.
Sufletul nu-i acasă.
SUFLETUL NU-I ACASĂ.
SUFLETUL NU-I ACASĂ.
Stelele s-au uscat,
busuioc să fie.
Ogarii au adulmecat
încotro e calea către veşnicie,
către-a cerului copilărie,
la-nceput
şi dincolo de lut.
Fetele au ales
lacrima cea mai curată;
arborii au cules
în ramuri toată
ploaia albăstrimilor
de pe aripile heruvimilor
şi-ale-ntunecimilor;
munţii s-au plecat
să vadă leagănul mare
cum s-a-nnegurat, –
şi-aproape de zare
s-a coborât raiul
fiecăruia, cu alaiul
cuvenit mai marelui
stăpân al soarelui.
Sufletul la o parte sta,
să privească
sub tăria-mpărătească
trupul cum i-l- nmormânta.
Preoţii au citit
pietrele cum s-au potrivit
la zidire
pentru sfântă mănăstire.
Atunci, s-a desluşit atâta lumină,
că nu mai-ncăpea în grădină
şi oamenii o duceau
prin ţarini, de-o-mpărţeau
la grâne şi stele,
să aibă şi ele.
Când l-au ridicat de pe pământ,
pomii s-au pomenit cântând;
fiecare frunză spunea
că-l iubeşte şi ea;
omul se-ntorcea acasă,
la rădăcini,
să le facă iarba mai frumoasă.
Nevăzut pentru lume,
calea robilor,
care-i anume,
s-a presărat cu pietriş
nou, să-l bată copitele
cailor de la rădvanul
ce-l va duce
la crăianul
Domnului în luminiş
hotărât cu zapis.
Regii spâni îl aşteptau la capătul drumului.
Când a venit,
ochii lor au fluturat
hulubi de aur curat
şi l-au primit
între ei,
crai nou de zăpadă,
în cinste să se vadă.
APOI, AU ASFINŢIT.
■
O femeie spuse:
„Din rouă l-am răsărit
înainte de luceafăr,
chipul i-am dat
ca unui împărat,
la trup l-am făcut
ca stejarul de-a crescut,
mâinile, vânjoase,
să cuprindă ţara şi fetele frumoase
picioarele, ca ale cerbilor,
părul, fuior
de mătasă-ntunecată,
iar glasul, de fluier,
pieptul, cu un şuier
să răstoarne dealurile,
puternic, s-ajungă-ntotdeauna malurile
vieţii-nvolburate”.
O fată spuse:
„Mult l-am iubit,
ca lumina inimii mele
l-am iubit;
înaintea mea
când îngenunchea,
buzele mele îi sărutau fruntea
luminătoare
ca a sfântului soare;
l-am iubit în văzul oamenilor
şi-n ascunsul stelelor;
el îmi aducea
faguri de miere
şi cuvânt bun,
ierburi cu şoaptă
de pădure ploioasă
şi cântec de dragoste”.
Tovarăşii spuseră:
„Tăria noastră,
pe moartea lui să se-ntărească,
în inimă să-l ducem,
inima noastră să-i fie
casă, dor şi bucurie,
biserică i-om ridica,
fiecare în inima sa”.
Mama spuse
şi vântul vorbele-i duse:
„Să-i înălţăm chivoriul,
chivoriu de pământ,
cu rădăcinile să se-nfrăţească
şi cu pomii să se lege-n jurământ”.
L-au aşezat în mormânt,
pietrele să se primenească –
şi fruntea regească
nu s-a mai înfiorat de vânt.
Logodnica spuse:
„Pământul l-a sărutat
şi lumina inimii mele
s-a urcat
în mugurii stejarilor”.
Fraţii de cruce spuseră:
„Te-au cuminţit
zăpezile pe frunte,
ciobane pe la cerbi deprins;
pădurile s-au depărtat şi-n locul lor
doar ochii ciutelor te-au nins
cu tristeţi.
La horă te prindeai cu stelele
şi focul ni te-a mistuit;
dar gândul nostru-i: de-azi
pământul să te crească înmiit –
din toată puterea lui nemărginită,
peste zarea asfinţită;
în fluierul muntenilor
depărtările te-audă,
aburul gurii tale
să cadă vânt
pe frunza udă
a dimineţii de pădure,
în pâcle – toamna –, suflete,
să te răsfiri
şi sângele
să-ţi curgă-n trandafiri,
biserică în înalturi să te urci
şi-n izvoare să doineşti
acum şi-ntotdeauna
sub cerul larg al ţării rumâneşti”.
Apoi au început
dealurile să-l pomenească
pe-nţelesul lor,
sunând din inima pădurilor.
Un stejar a crescut
cu o mie de mierle-n frunziş.
Îngerul, care-i fusese la dreapta,
îşi luă toiagul.
Noaptea, oraşul s-a liniştit
ca o flacără, după ce ai închis uşa.
Maşinile-au ieşit
din fabrici
şi se-opresc pe la biserici,
ca să le dea „bună-seara”.
Trenurile n-au mai plecat,
iar zidurile s-au adunat
în vis, ca nişte nouri de piatră.
Sufletul nu plânge.
Sunt lucruri, care trebuie sfârşite-n sânge.
Larg vuia granitul.
Se oprea în fiecare ceasornic infinitul.
Moartea nu se învaţă.
Ferestrele se fac de ceaţă.
Turlele dau din cap.
Visele-n sertar nu mai încap.
Strada aleargă.
Strada n-are timp.
Fiecare cuvânt
e-o nouă stea-n plămâni.
Poetul e ca o stâncă în soare.
Sunt tânărul ucenic vrăjitor…
Se-nchide ciclul morţii de zăpadă.
Au pornit luceferii peste cuvântul lui Dumnezeu.
Oamenii aşteaptă-n ogradă.
Regentul anului, defavorabil.
Uneori, înţelepciunea e mai adâncă în joc.
Poetul nu se bucură,
poetul nu plânge.
Ce frunză mai cere
uzina de vis, s-o transforme în carne?
Au luat soarele
şi pietrele visează
ploi de lumină.
Oraşul – această grădină
de piatră – visează
cum va creşte până la cer.
Totul se face vale.
Stejarii sunt departe.
Stelele s-au făcut ca alţi oameni.
Armata de mâine va ieşi înainte de luceafăr.
Zidurile au pornit către viitor.
Nici un rege bătrân şi călător
nu mai loveşte paloşul
în piatra propriului său chip.
Dimineaţa va mai suna în livadă?
Regilor spâni, de piatră, le creşte iarbă în ochi.
Mai sunt păduri undeva?
Aşa, cum l-au aşezat,
cu fata la răsărit,
rădăcinile l-au îmbrăţişat.
Cerul s-a risipit
din ochii lui
şi-n inimă nu-i
nici o dimineaţă.
Regii spâni aşteaptă la capătul drumului.
Mărăcinii au oftat prin somn;
luna nu s-a mai văzut;
inima s-a desfăcut
ca un trandafir:
sunt lucruri, care trebuie sfârşite-n sânge.
Unele seri au nouri înalţi deasupra străvechilor oraşe.
Nici o doină
nu va mai trece
prin fluierul acesta.
Anii au înserat,
mama a uitat,
fata petrece,
fraţii de cruce
ori au murit,
ori s-au împrăştiat.
Biserica s-a topit
în soluţia prea puternică a lunii.
Uneori, se-adună
luceferii albaştri
în incinta solemnă
a memorialului;
întâiul între ei trece la inventar
încă o inimă;
istoria se va repeta
până la realizarea deplină
a planului:
soare nou din atâtea inimi.
Suntem la începutul istoriei,
la sfârşitul legendei.
Mări calme,
frazele.
Cuvintele se-adună
ca razele
arterelor
spre soarele inimii.
Strămoşii au tăcut,
stejarii s-au pierdut
în liniştea codrilor.
Regii spâni, de piatră, aşteaptă la capătul drumului.
Răbdători, liniştiţi,
munţi după furtună.
Haide, la drum,
voievod călător!
De mine răspund
cerurile,
doinele,
pădurile.
Haide!
Regii spâni, de piatră, aşteaptă la capătul drumului.
Stau drept.
Nici o-nfricoşare
în inimă.
Această mână
ştie să-nfrunte
paloşul.
De moarte –
cerul.
În sfârşit, această eliberare!
Încep s-aud chemarea
stejarilor.
De lână s-a urzit lumina.
Moartea – doină din depărtări.
Sunt lucruri, care trebuie sfârşite-n sânge.
Regii spâni, de piatră, aşteaptă la capătul drumului.
Luceafărul a ieşit să privească asfinţitul.
Haide!
aşa
sfârşeşte
TAROT
sau
CĂLĂTORIA OMULUI,
citit la lumina de seară, când încep stelele.
Cernăuţi, la 27 Mai 1935.
