„Tarot” – „imensă colindă pentru o imensă dragoste de dragoste”
Câţi ani au trecut de-atunci? Poate o mie. Ornicele au stat; ce aripă le-a atins? Nu ştiu: am rămas la timpul acela, în pădurile enorme ale visului, sau m-am apropiat de moarte? Unde sunt? Dar să las acestea – şi să mă refugiez sub semnele pe care mi le-a dat Dumnezeu.
Îngerul morţii bătuse şi-atunci în ferestrele colorate. Am deschis larg şi-am plecat fruntea. Boarea nopţii de primăvară mi-a răcorit buzele arse şi, ascultând căderea stelelor, vedeam învierea ciobanilor. Totuşi, îngerul morţii nu s-a plecat asupra mea şi calea robilor mi-a rămas închisă.
În anul acela, m-am eliberat de viaţa celorlalţi. Am cunoscut, atunci, viaâa mea. Şi spun că n-aş schimba-o pentru nimic din câte mi le-ar putea oferi Veliar. Nici măcar orgoliul nu mă mai ispiteşte. Plăcerea de-a ciopli o uşă de catedrală nu e orgoliu.
În anul acela mi-am înfăşurat în jurul umerilor mantia neagră a umilinţei. Ascundeam aurul – nu pentru a mă bucura de el, ci pentru ca oamenii să nu ştie că poetul e ca un împărat în strălucirea singurătăţilor. O imensă iubire pentru tot ce e lucrul mâinilor lui Dumnezeu m-a cuprins.
În anul acela am învăţat Cernăuţii. În serile lui am umblat; în amiezile şi-n dimineţile lui de aur. Atunci am venit spre-această cetate altfel decât vânzând stelele pe care mi le-a dat Dumnezeu. Ţii minte, Liviu Rusu, bucolicele-amurguri! Linia ferată parcă ducea spre cer oraşul. Împrumută-mi ochelarii verzi, George Drumur! Luptam, toţi, cu măgurile şi cu nourii – şi ce frumoasă a fost această luptă!
Atunci, Tarot-ul a început să crească – imensă colindă pentru o imensă dragoste de dragoste.
A fost un prolog.
Mircea STREINUL