Mircea Streinul: Tarot sau călătoria omului

Lui LIVIU RUSU

această carte pentru arta

unei Arboroase eterne

întru eternitatea poeziei,

M. S.

I.

Mai nobil poate că nu fu

descinsul la izvor al ciutelor regale,

luceafărul când te-ncepu

din carnea nafurei duminicale.

Aleanu-ți lăuda făptura

în cântec rumânesc de buiecie

şi-azurul îți tăia privirea pe măsura

albastrelor migdale de prea multă veşnicie.

Spunându-te mai rar şi mai de sărbătoare,

te-am strâns în fluier cum e bine,

că – vezi! – te-adulmecase drum de soare

ca toamna-n blana păduraticei jivine.

La început, am cumpărat – cu stele –

înţelepciunea, pe care-o credeam

a lui Dumnezeu – şi toate cele

stau-n cartea mea, cum mă ştiam,

dar drept mă deosebeau numai fraţii mei

– lupii – şi tatăl meu – pământul –,

şi credeam că gândurile-s ca nişte miei,

spunându-le: – „Aici” – şi: – „Tu, aici” –

ca din cuvântul poetului să nu iasă.

Totul a fost bine, totul a fost frumos,

până mi s-a dus inima de-acasă.

Luceafărul s-a dat jos

şi m-am însângerat;

când seara a ieşit la arat,

o nouă inimă am avut –

şi nu era de lumină,

şi nu era de lut,

era luceafăr curat –

inimă de împărat,

inima, pe care-o am cules.

Aşa am înţeles

De ce mi se-nchinau

pădurile şi fiarele

şi de ce-mi dădeau

înapoi umbra – isvoarele;

totuşi, pajurile a om tălmăceau

pasul meu răsăritean.

Iată: soarele se-nchina

când treceam pe la amiezi

şi nourii cădeau ca nişte iezi,

când mi se ridica

împărăteasca frunte, pe care-o adia,

abia lumină, abia pădure depărtată,

răsuflarea lui Dumnezeu –

înstelare şi-ntunerice deodată.

Nu mă mai răsăreau

soarele, luna şi stelele;

nu mai eram fârtat

cu stejarii; alergau

după mine cânii de lână

şi, când mă luminam

din inimă ca inima munţilor,

îmi cădea de pe frunte

sângele pe mână.

Dam vorbă slugilor să-mi aştearnă

numai pânză de câmp, numai scai,

trupul care îl ardeau ca o iarnă –

de pe-atunci mă pregăteam pentru rai.

Îi cad pe umeri stele

şi, totuşi, e voios;

în mâna lui, stejarii sunt nuiele –

de câte ori păduri n-a strâns de jos!

Aurora-i scânteiază bruma tâmplelor,

luceafărul îi bate gloria-n privire;

în ochi victorii au să se întâmple; lor

nicicând n-or curge nourii a liniştire.

Stând drept îl vezi.

Te-ntrebi ce brad

Zbucni-n livezi

cu cer la vad.

Gândeşti adesea: soarele-i prea mic

pe fruntea lui, şi luna fără strălucire

îți pare când pe ţărmuri nu-i nimic

de seară şi în inimi bună învoire.

Furtunile-au trecut în neagră herghelie

şi uraganele cu fulgere-au stropit

obrajii. Amintirile cu viclenie

l-au încercat, dar el rămase neclintit.

Atunci, din văi cu fumul liniştitelor amiezi

vuiră cântece, să-l muierească;

mai dulci erau-n auz, pe dealuri, horele de iezi

şi tara sa cu mult mai îngerească.

În suflet, larg vuia granitul

lovit cu omenească armă –

şi clincheni în inimi infinitul,

dar mâna lui de cumpănă o sfarmă.

Suceve-ntregi de glorie-a visat,

cetăţi de vis a cucerit, mătasă

îngenunchierea serii s-a lăsat –

şi prinţul sta cu îngerii la masă.

De-atâta clopot – clopote pluteau în aer –

argintul se-nnegrea pe aripi – şi lăută

se face, ca să-l cânt, condeiul ce-l încaier

pe fila de dumbravă, şi ucid o ciută –

în ochii ei să pot citi cum se-nfăşoară

azurul pe destinul prinţului; mi-l scrie

cu cruce lanul-nalt de slavă, ca să moară

şi proştilor să-nsemne mare veselie.

Sunt lucruri, care trebuie sfârşite-n sânge.

Am intrat în zona

rară-a detaşărilor totale;

în plămâni

lunecă stele de ceară

şi-n ochi, ca-ntr-o casă,

se face seară,

iar pe mâini

liniştitoare amurguri

bat limpede somn.

Dar picioarele-s de lut…

Buboaiele de aur curg

şi vinele subţiri ca-n frunză

s-au pierdut.

Euforie…

Moartea nu se-nvată

în nici o carte;

iată soare

cum cade în ceață –

şi-i moarte,

deşi nu moare.

În oglindă te priveşti;

când îngeri cenuşii

îi lunecă pe ape,

să ştii

că e moartea-n aproape.

Când securea cade pe lemn

şi se luminează casele,

fă-n inimă semn

şi grijile lasă-le.

Când e moarte şi frig

– Doamne, mi-i moarte şi frig –,

frunzele cântă;

luna cade-n şant, îmbătată;

copacii se binecuvântă

şi-n drum,

cu ochii la dealuri,

tremură o fată,

pe care-o latră

cânii de fum.

Alcool… oraşul ca-n febră creşte

peste cer şi trenurile stau;

sufletul printre linii se-mpleticeşte,

iar turlele dau

din cap şi urlă

la nouri, ferestrele fug

şi tramvaiele trec plug

prin carnea tare

de piatră.

Totul – uitare. N-ai voie să ştii

că există cer şi că e albastru, pădurile-s legendă,

n-au fost nicicând în lume câmpii –

astea-s lucruri, pe care le notează poeții-n agendă,

ca să le spună copiilor, seara;

cine povestea că sunt anotimpuri? – aceste

nume: toamna, iarna, primăvara, vara?

Totul – să ştiţi! – e-o simplă poveste…

Nu există decât uitare;

putină zbatere – viață se cheamă;

restul – îngândurare

şi reclamă

pentr-un film ce nu mai rulează.

Umbra mi-i de-amiază.

La margine sunt

regii de piatră, spâni;

în stâncă, armata ne-aşteaptă,

deşi e atât de inegală lupta, –

împotriva visului nu poti să lupți.

Nici o săgeată

– să se sfârşească odată! –

nu cade dreaptă

în frunte, să tulbure circuitul stelar.

Parc-ar fi un sfânt în ogradă –

atât de-ncetu-umblă vecinii;

poate şi-au acoperit fata, să nu-1 vadă.

Să ne aşezăm, până mai e timp, la cină;

– nici un toast nu se va tine,

poeţi aproape de moarte, –

dar totul va decurge cum ştiţi:

vom turna luceferi şi soare

în aceste pahare.

Regii spâni

soli mi-au trimis;

unul mi-a adus

un căprior ucis,

inima să-i scot,

şi să citesc

aproape tot

ce se poate vedea

în aburii calzi

ai trandafirului, din care

curge sânge:

Ne plimbam prin oraş;

vită, n-ai înţeles că totul e inutil –

şi râdeai la lună, cum zvâcneşte

copacul la primăvară.

Zvâcneşte copacul la primăvară…

Totul e inutil.

Nu-i aşa? – spune-mi, de pildă, tu

cum nu-ți ştiu numele.

Beţia asta n-o poți înţelege.

Ce ştii din toată durerea?

E îngrozitor că nici poezia nu mai e durere.

Ar trebui ceva mai tare ca durerea aceasta.

Ce să mai fac?

Sunt lucruri, care trebuie sfârşite în sânge.

Sunt bucurii la fel.

Presimt porţile acestui pământ.

Ce fel de potriviri să fie

bucuriile mele

de cuvânt?

Una: de-a fi trist –

aşa cum sunt preoţii bătrâni când văd soarele.

Curg în mine toate isvoarele

viitoarei bucurii, unicei, marii.

Oamenii, care-i

dau cerului sângele pentru crepuscul

sunt dintre cei ce scriu

pe fiecare filă

câte un pas mai aproape

de sicriu.

Oraşul, enorm, mai visează livezi

de piatră, crescută cu lună ca inima;

acuma, sunt toate ce vezi

ca sufletul meu şi ştiu cine m-a

pierde-n aceste livezi.

Ia moartea de pe obraji

şi, iată, nu va mai fi crepuscul.

Cuvinte peste inimă,

țara lui Dumnezeu – inima,

cerul lui Dumnezeu – sufletul.

Intrarea în vis e aceasta:

dacă tace odaia, mi se face seară;

când cântă, ştiu ce se va-ntâmpla

și soarele-ncearcă la inimi să stea –

şi totul e ca o vioară

în mâinile unui orb.

Ca să-nvăt moartea, intru în vis;

se lărgeşte sufletul, tânără împărăţie –

un fel de luminiş s-a deschis,

care fără timp se scrie

în ochii noştri.

Orice lacrimă, atunci,

e sămânţă ca de

nuntă pentru bucuria obştească

a pământurilor, în care şade

orice moarte, ca să crească

limpezimile cerului.

Mi-i întuneric; rachiul în vine

arde – ca trandafirul de dimineaţă;

este oare: „ştiu cine

şi ce” în această lume de ceață,

pe care-o deschid?

Rostul mi-l schimb, cu pământul;

orice poet – din sufletul său răsare felurit:

arborii, ierburile, râurile – totul e-n cuvântul

lui; dacă a murit,

fiecare om e poet.

Stejarul acesta a fost în inima mea;

roua din sânge s-a ales;

ierburile s-au ridicat din frunte, să stea;

copiii, jucându-se, m-au cules

de-atâtea ori din iarbă.

Când n-am mai râs, am ascultat;

umbla foarte-ncet cineva-n ploaie

şi pe furiş a intrat

în odaie;

lumina era ca de nour.

Apoi, abur am simţit –

răsuflare pe frunte;

sufletul s-a citit

fără să-ncrunte

azurul morţii ce-a-nceput.

La tâmple îmi bate,

ca în copilărie,

aurul viu al inimii mele;

cer jos, anxietate

şi nici o bucurie.

Amintirile ar trebui omorâte,

să nu se mai plimbe-n vânt;

amintirile ar trebui să rămână-n pământ –

ca morţii în cimitire.

Vis, liniştea inimii…

Totul poate să fie

cuvânt.

Ia ploaia, dă stele pe apă –

cuvântul stă-n versuri

şi fluierul poate să-nceapă.

Doină pe codri,

doină pe mări,

doină în inimi

şi-n depărtări…

Inima, inima – cine să ştie

că inima poate să fie

lumină şi soare, stea – stea şi poezie?

De-a-i vedea ce e aici,

în suflet şi-n inimă!:

Planetele sunt furnici

şi oceanele pahar

pentru creion – şi nici un hotar

nu va sta-mpotrivă:

poezie.

Cum sună noaptea de os…

Ai strâns în cutie o stea

cu tot ce-a fost mai frumos

în nebunia mea.

Deşi abia ora zece,

lumina lămpii s-a uscat;

Doamne, timpul ce repede trece

şi toţi cum m-au uitat.

În curând ziarele vor scrie

că iar a murit un poet;

totuşi, toate la fel o să fie…

Prieteni,

vorbiţi mai încet!

Foc ciobănesc…

Nimeni nu ştie

în ce suflet arde,

în ce veşnicie.

Când mugurii s-au lămurit

de mătasă, –

solii s-au dus în peţit,

s-au dus să-mi aducă mireasă.

Dacă trăiam mai demult,

poate mă fugăreau prin oraş:

aş fi fost hoţ –

şi m-ar fi spânzurat.

M-aş fi legănat

în vânt şi burghejii

mă compătimeau;

femeile ar fi plâns:

ce tânăr criminal!

Mi-ar fi plăcut

să mă haidămăcesc hoţ de cai:

cum mai chiuiam pe dealuri!

Stelele mi-ar fi alergat prin păr; –

sub picioare, pământul

scapără sori de cremene,

luna-mi bătea lune mici

între gene.

Acuma, nu sunt decât poet –

deşi unii îmi contestă şi asta,

pentru că fiecare cuvânt

e-o nouă stea-n plămâni.

Unul a spus: are prea multe stele

şi prea mult azur în versurile sale

– dacă oamenii s-ar uita mai atent

la cer, ce bine-ar fi, Doamne! –

şi alte lucruri de-aceste-au mai spus.

Ce ştiu ei!

Ce ştiu ei…

Dar tu, prietene poet,

pe care te presimt aproape,

ştii că poezia e, uneori, sânge.

Poetul nu se bucură,

poetul nu plânge, –

poetul e ca o stâncă în soare;

ar vrea să cânte, dar, în legile

ei, se scrie şi tăcerea

– oare nu-i şi luceafărul la fel,

când presimte seara şi merge la fereastră? –;

poetul e ca stejarul, pe care

l-a lovit trăsnetul şi arde fără să poată

spune: mă doare,

deşi nimic nu va fi mai frumos

ca flacăra lui viorie.

Mă-nspăimânt uneori:

Doamne, a venit! –

şi nu mi-am luat toiagul,

cu nimic nu m-am pregătit.

Când îmi spune inima:

mai ai timp,

nu mă liniştesc;

sunt ca un munte după ploaie –

aburii se mai preling peste stânci.

Doamne, ţine-mă sărac:

mai fericit voi fi;

de ce să număr banii,

când pot număra stelele?

Era albastră toamna sau

şi altceva de vină –

tăcuţii vânători

nu mai mergeau prin lumină.

Ploile prefăceau serile într-o ceaţă.

Păstorii mânau turma la vale.

Nici o pasăre nu zbura prin dimineaţă

şi soarele venea târziu pe zale.

Gândul sta-n loc, nu-l trezea

nici un îndemn

şi-n cetate se-auzea

lunecarea ceasurilor de lemn.

Nourii se-mpotmoleau în miriştile inundate

şi nu-i mai urnea nici oastea-mpărătească;

străjerii îşi ascultau inima, cum le bate

ca-n platoşă ploaia, pe care s-o oprească

nu mai voia Dumnezeu.

Încercau, unul şi altul, să se dumere

de ce li-i scutul mai greu,

dar uitau şi-ncepeau să numere,

ca să ştie

cât mai au de stat

mai pe plată, mai pe veresie,

în slujbă la-mpărat.

Nimeni nu înţelegea atâta oboseală.

Nici filosofii, nici alţii de seamă.

Zilele treceau într-o turburătoare sfârşeală,

iar orele cădeau ca o ninsoare de scamă.

Slujitorii împărăteşti se jucau cu umbra lor.

Veselia nu mai da pe la fereastră

Şi-mpărătiţa nădăjduia un fecior

cu părul de aur şi cu privirea albastră.

Nimul se uita urât prin odăi;

totul era întunecat,

oricât descărcau hargaţii clăi

de soare-n umbrosul palat.

Ca-ntr-o peşteră bruma

se lipea; chiar orele erau brumoase;

pe la marginile ţării umbla ciuma

la braţ cu fetele cele mai frumoase.

Se-nvâscau azururile ca aghiasma Bobotezei

pe gerul cel mai crâncen – ăla de piatră! –;

pe cremenile cerului au uitat să tresalte iezii

şi-ascultau căţelul lunii cum latră

în crucea amiezii.

Tânăr ucenic vrăjitor!

De ce am răspuns?

De ce am răspuns?:

sunt eu!

Cine va opri

prăbuşirea cerurilor,

care îmi cresc în auz

ca drumuri nesfârşite

de şerpi cu clopoţei,

rostogolirea pădurilor

de piatră,

ploaia frunzelor de fier, –

cine-l va opri

pe regele ursuz

al munţilor

să nu mai ridice fruntea la soare?

Sunt tânărul ucenic vrăjitor…

Lăsaţi pânza pe faţa Mariei,

Maria-Domnului;

numai una e lacrima bucuriei,

Maria-Domnului;

saltă vântul la fereastră,

vrea s-o vadă

pe Maria-Domnului;

şi s-o ducă-n raclă-albastră,

ca să şadă

în dumbrava somnului,

să-i slujească îngerii de nea,

cu aripi de catifea,

cu picioare de mătasă,

zgomot să nu facă-n casă.

Poetul e ca o fântână,

care-şi revarsă apele,

fiindcă-i prea plină.

Ca să se reverse fântâna,

s-a adunat

tot conţinutul de lumină

al ochilor noştri.

Gândurile sunt ca nişte ploi –

atât de-mbelşugat e cuprinsul lor;

frunzele poeziei,

arborii visului, –

îi vom inventaria

pe continentul trăirii noastre,

pe care nu l-a descoperit

nici un navigator

cu nostalgii de glorie

şi de infinit.

Mă vor chema

De la aratul pământului,

vor fâlfâi pajurele

peste zarişti,

evadând din toate monedele,

pe care le-au strâns

prin ţările sufletului

călătorii cu mătăsuri,

aur şi găteli

pentru lunele fiecărui ochi,

la recunoaşterea festivă.

Am ctitorit livezi de brumă

pe mâna mea şi meri am răsădit

pe şesuri, unde-au ars de ciumă

cetăţile, pe care le-am ispitit.

Când cerul mi-a părut sfidare,

mi-am strâns armatele de nebunie –

cu pietre-am aruncat în soare

şi-n inimă cu veşnicie.

Creşteau amurguri mari pe fruntea serii,

pe care se stingea de glorie destinul

râvnit de mările tăcerii

şi nimeni nu mi-a regretat declinul.

Pornesc pădurile prin somn la vale

şi pajura vâsleşte-n ploaia de mătasă;

din plisc îi scapă-nsemnele regale

şi scutul fumuriu pe inimă-i apasă.

Prin neguri trece băietanul, care

s-a nărăvit la vis, şi nimeni nu-l mai ştie

de om, căci pasul lui la drum tresare

ca frunza, când o bate dor sălbatic după glie.

Îi latră-ogarii beţi de sânge-n urmă

şi ciutele se bat cu cerbii după ele;

prin mlaştini putrede mistreţii scurmă

sub ape, măcinând luceafăru-n măsele,

iar pajura-i stârneşte din visare

pe regii palizi din monede şi le sună

– prin toamnele cu-alai de vânătoare –

în sângerată frunte-un val de zări şi lună.

Văcarul le priveşte danţul şi râde tont la stele;

oierii blânzi ar nărui bătuta,

dar zorii sunt aproape şi paşte ciuta

otavele-nrourate, botul să şi-l spele,

şi-atunci, prin ploi albastre de mătasă,

trecutul gol de glorii îi recheamă

pe regii pâclelor de-acasă –

în legendă iar să intre şi-n aramă.

Un soare clar de nefiinţă

se-adună-n trupul ros de ciumă;

va fi cândva totala neştiinţă,

tăind geometrii de-azur pe stârvul ars de brumă?

Când mă trezeam cu nostalgia depărtării,

eternităţile spărgeau în valuri clipa

– luceferii cum se-adunau în vâscul mării! –

şi seara mă bătea pe umeri cu aripa.

Flamura ne va învălui

cu auroră;

pentru noi nu va rămâne

nici o oră

disponibilă din eternitatea, pe care

ţi-a prins-o de umeri lumina,

ca să fluture ca peste-o zare.

Oh, Demonul pădurilor!

Îl văd cum creşte din verdea lumină,

ca apa îi curge pe umeri frunzişul,

cimbrul umbros şi plăcuta sulcină i-adie

depărtate dumbrăvi, ca de vis, şi-n neguri

îl cheamă feriga cu dulcile-i otrăvuri de verde lumină.

Şerpii albaştri şi roza auroră scutură zarea,

stelele cad în palmele lui – şi le soarbe;

soarele scoate din verdea pădurilor ciutură

aburii nopţii, grei de mireasmă amară,

iar melcii îşi urcă pe fagi şi mesteceni argintul,

şi Demonul, oh, Demonul pădurilor cum creşte

din verde lumină, din verde şi aspră lumină!

E puternic şi mare, un cântec de piatră!

Totuşi – Doamne! – cum plânge,

Doamne, cum plânge,

când din trunchiul stejarilor loviţi cu securea

curge verdele sânge!

„Prost şi fără ţel,

timpul stă mişel,

fără scut şi fără stea,

singur – timpul – el, aşa.

Acesta-i… şi-l urăsc. Oraş ar fi –

aşa-l urăsc. Doar piatră mucedă

şi cer de-asfalt, cu pas pe loc, ahi!

Acesta, timpul – Doamne –  nu’ş’ ce dă.

Alţii prind în suflet tot livezi

şi numai ape mărginite nicăieri.

„Tu, aici să-mi spui ce poţi să vezi?”

– „Nimic, stimate domn: aici e numai ieri”.

De carne stau, nelămurit;

de unde cer atâta a ieşit?

Din suflet nu, că nu-i al meu –

şi-a pornit prin codru Dumnezeu.

Îl iubeau copacii, că-i al lor,

fără muchea verde-a stelelor.

Lemn, e numai lemn în ei? –

lemn de-atâţia sau de-atâţia lei?

Mai este trup ascuns, de abure, în ei,

şi-acela, cu securea, nu-i putea să-l iei.

Nu e veac, ci numai noi,

’naintea noastră singuri, goi”.

■

Omul în oglindă a intrat

şi poliţia s-a alarmat,

dar nicăieri nu l-a găsit:

în ape reci de sticlă a fugit.

Mesagerul planetelor a trecut în regatul curcubeielor, să

înveţe de unde au pornit luceferii peste cuvântul lui

Dumnezeu – şi nu s-a mai întors.

ÎN CEATĂ, LUNA CREŞTE LINIŞTI PE OGRADĂ;

LIHNIŢI, OGARII SAR TĂCEREA PESTE DEALURI –

ŞI, CÂND SE-NCHIDE CICLUL MORŢII DE ZĂPADĂ,

ALEARGĂ NEBUNIA, SINGURĂ, PE MALURI.

II.

Înţelepciunea noastră-i jucărie:

poeţii stau la tejghea,

filosofii vând idei de hârtie, –

oare nu era mai bine

să fim arbore, piatră sau stea?

Poetul întreabă:

Oare cântecul nu-i laudă

pentru mâinile lui Dumnezeu?

Copilul răspunde:

Seara, când mă culc, aud

pomii cum în cerc se-adună;

în ochi îmi cade un luceafăr ud –

pomii cântă-n frunze pe sub lună.

Poetul exclamă:

Maria-Domnului, lumină

crudă peste pomi să cadă;

Te-aşteaptă-n inimi grâul, vină –

ochii pruncilor să vadă.

Copiii cântă:

Ciuta-n codru-a lăcrămat,

trei stejari la ea s-au dus

şi, de-ndată ce-a-nserat,

daruri mândre i-au adus:

iarbă moale de dumbravă,

răcorită-n ger de stele, –

oglingioară de zăbavă

şi-o cutie de mărgele,

să se joace, de va vrea,

puiul mic şi crai cu ele.

S-au întors apoi stejarii

după drumul scris de stea –

şi s-au minunat pândarii

de-arătarea ce creştea.

Paznicul bătrân îşi aminteşte:

Mai târziu, l-au judecat

lupii, că le-a tulburat

apa codrului la vad.

Copilul spune:

Petre, din lulea îţi cad

stelele – şi-om rămânea

peste noapte fără nici o stea.

Paznicul cel bătrân zâmbeşte, deşi – sau tocmai de aceea! –  chiar la noapte îl poate chema cineva din ogradă.

Deci: uneori, înţelepciunea e mai adâncă în joc.

Din şold îţi cade mătăsos piciorul –

şi crinul nu e mai melodios;

ca linia ce-ntruchipa ulciorul

Samaritencii, slugă lui Hristos, –

stă coapsa curgeri line de colină

şi pânza te primeşte-n mângâieri

de mână-nvălurată sub lumină –

visând amiaza marilor tăceri.

Doar cerbul are glezna mai subţire,

când ia luceafăru-n copită, dintr-un singur salt;

genunchiu-i măr – şi-atâta liniştire

insinuează mersul tău înalt.

Vreodată de te va-ntrista-n ţărână

chemarea după seară, ca-n aceste seri nici una

de-auitor, te voi lua de mână, –

în suflet să-mi păşeşti – ca-n iarbă luna.

Regilor spâni, de piatră, le creşte iarbă în ochi.

Ostateci suntem.

Totuşi, poate că sufletul nostru va sta dovadă,

fraţi iconari, pentru toate cerurile.

Laudă drumului nostru, fraţi iconari; scriu

pentru ce-ar fi bucurie şi liniştire, să ştiu

a stelelor liniştire,

deşi luminile-aleargă

pe străzi, a nebunie.

De-această bucurie a liniştirii,

vom ridica mănăstire de cuvinte, –

şi-n fiecare va fi o stea:

inima ta, a ta, inima mea.

Limpezi, aurorele sună

pe turle înalte de tăcere;

în nai se ridică fântâni

când aurorele sună –

şi serile-ţi cad liniştite

pe mâni,

ca pe frunte.

Amurgul în inimi ne creşte,

un pom a vorbit;

seara în pomi cum va creşte –

inima iar a vorbit.

Regii de piatră, spâni,

stau ca nişte munţi:

buboaie de aur le-au crăpat pe mâni –

sudoarea s-a făcut de-azur pe frunţi.

Deodată, totul se ţine vale;

curge ca un râu frumos

pădurea colinei

pe umerii Domnului Hristos.

Nici un armurier n-a bătut zale

pentru trupul meu.

Cine-i cu platoşă

nu aude

cum trece vântul prin stelele ude

ale lacrimii.

Oricâte oţele

avea, băiete,

nu crede în ele –

arma cea mai bună

este inima.

Scutul ţi-l căleşte

din semănăturile

cerurilor tale,

în văpăile visului.

Scutul visului,

cămaşa de in,

traista pentru pâine,

toiagul de lemn –

destul pentru cucerirea lumii,

dacă-ţi iei şi-o ploscă de vin.

Oraşul începe la gară

şi piatra se zbate-n pământ;

mai sus se-nfăşoară

o turlă cu trâmbe de vânt.

Ce febră lumina pe stradă!

Betonul se-ascunde în cer

şi luna ne pare

o floare

de fier.

Nu mai crede nimeni în dimineaţă,

căci amurgul se prelungeşte până-n zori

peste pietrele de ceaţă

şi-ale serilor ninsori.

Luminează-te,

spune-te, seară;

priveşte:

sunt ceasuri, la care

nici o cârciumă nu mai vinde rachiu;

atunci înfloreşte

– ca o roză a vânturilor –

alcoolul băut în vis.

Numai stepe albastre, gonite

de herghelii înnourate;

departe: munţii de volbură, pe care îi străbate

căutătorul de aur, pe cărări obosite.

Această-ntârziere a serii m-a chemat

Ca-n pădurile de aur; rotind pe stemă,

pajura a intrat

în vis – şi-mi strigă numele.

Tărâmuri noi, lărgire de lumină,

care intră ca un alcool

prea puternic în vine –

şi cerul, exasperant de gol,

mai flutură flamura serii-n păduri.

Măguri de sunet, cotropitoare,

aduc din tăcerile lumii

târziul unui soare

fără sens.

Stejarii sunt aceiaşi.

Mă uit în ape

şi-n seara pădurii

mă simt atât de aproape!

Când trec târziu pe lângă

ceasornicăria bătrânului orb,

îmi pare că deschide ferestre în sunet.

Ascult cum timpul a-nceput să plângă

Şi-n sânge îl sorb.

O seară iar va arginta în stemă crinul

sărutat de-atâtea ori;

la poarta veche-a târgului, abaţii iau florinul

adus de cerşitori.

Vin eu, cu sufletul închis în cartea asta

şi le-o dau cu toate cele;

se lasă binecuvântarea, casta,

pe fruntea-mbrobonată de sudoare şi de stele.

Aştept să cadă-n sânge dezlegarea

ca frunzele în colbul răscolit de vânt;

în plantele plouate de lumină zarea

se lasă de mormânt.

Are mii de feţe viaţa noastră

şi-n mii de chipuri ne gândim.

Poetul e ca un rege;

Dumnezeu m-a făcut din cuvânt –

ca pe-un înger de pământ.

Turnul a crescut

din frunză limpede;

piatra, fiecare,

era depărtare

şi-apropiere de soare.

Ajunsese-atât de sus,

încât nici chiotul hăitaşilor

din descoperirea de toamnă a pădurilor

cu ploi de aur

nu turbura taciturnul

om de la ultima fereastră

din turnul

cu margine-albastră.

Gândea regele bătrân:

„Am, aici, de toate;

pământul mi l-am aruncat

la picioare;

cu luna îs frate,

tovarăş la masă

îl am pe sfântul soare”, –

şi inima, totuşi, nu i se bucura.

Regele nu mai putea

să coboare

la pământ

şi, când bătea

vântul,

nu-i aducea

nici un Sânziene de floare.

Atât de mult s-a înălţat!

Şi regele bătrân

se ruga mereu

să moară;

deşi Dumnezeu

era aproape,

pământul se-ndepărta.

Atâta s-a rugat

regele bătrân,

încât ochii au căpătat

păienjeniş de vechi argint.

Pe pământ,

oamenii trăiau

– „Bună-dimineaţa, soare; bună-seara, stele!” –

se bucurau

– „Holda-i bogată; hambarul e plin!” –

şi mureau

– „Fă-mi o plută de surcele!” –

fără să simtă bucuria

morţii odihnitoare.

Regele-nsetează,

dar nu bea,

regele flămânzeşte,

dar nu mănâncă, –

totuşi, nu moare.

Era prea sus regele,

prea aproape de soare,

şi moartea nu cuteza

să se-nalţe

decât până la jumătatea turnului –

şi iar se-ntorcea la pământ.

Regele bătrân se ruga mereu.

Copleşit de-atâta dor, pământul

şi-a biciuit munţii cu trăsnet

greu de fier şi creşteau pământurile.

Fereastră după fereastră dispare

în luturile clocotitoare,

care se ridică peste zări

ca o mare

de mari depărtări.

Pământul a crescut

până la ultima fereastră;

moartea a intrat –

lumina nu mai era

decât pe zale;

în ochi: tăcere şi noapte;

pe faţă: liniştită bucurie.

Prin pâcle somnolente vor mătăsui solstiţii

de trenă veche peste toamnele valahe, brumă

limpidă de azururi calme, închizând tristiţii

de fanţi în burgul decimat de lupte şi de ciumă.

Voi fi în fruntea cohortelor înnebunite –

ca soarele în ape risipit;

aici şi-aici, cred, pretutindeni,

unde voi m-aţi ispitit.

Îmi dai inelul – stăpânitor

să-l trec pe creştetul zăpezilor.

Pe mâni stau fluturii, ca bube de lumină,

şi nu-mi mai scrie nimeni nici o vină

pe fruntea care-a îndurat

atâtea palide azururi, singur şi neturburat

cum sunt spre voia voastră, stelelor!

Omul ăsta e bolnav; îi curg

din ochi albine mici de sticlă verde,

iar mâna-n iarba ploilor se pierde

şi inima îi sângeră de-amurg.

„Eu sunt Dumnezeul pământului;

eu îl însămânţez, eu îl am,

picioarele mele-l calcă,

buzele mele-l sărută.

Eu sunt Dumnezeul copacilor,

al ierburilor pline de soare;

eu sunt Dumnezeul colindelor

şi-al marilor doine.

Eu sunt stăpânitorul brumilor

şi de-mpărat mă ţin ploile,

negurile şi vânturile.

Eu sunt stăpânitorul lupilor;

din noapte m-am născut

şi jocul comorilor îl stăpânesc.

Eu sunt ibovnicul stelelor,

vânător de pajere crăieşti;

eu dau semnul primăverilor

şi-al toamnelor împărăteşti.

Pe mine mă cheamă mioarele,

din fluier să le spun;

eu poruncesc păcurarilor

şi din stele ştiu să sun.

Pe mine mă cheamă vara,

fructele să i le culeg;

eu poruncesc înserarea

şi farmecele ţi le dezleg.

Eu sunt ispititorul munţilor,

aurul lor îl revărs;

eu sunt amurgul – şi-n neguri mă găsiţi.

Pe mine mă străjuieşte Nimul,

nourii îi duc peste şesuri

şi-ntunecimilor le stau.

Pe mine m-au însemnat văpăile Sânzienilor –

luceafăr să fiu sălbătăciunilor

şi drag la-ncercarea oştenilor.

Ştiu să vestesc munţilor;

eu duc paşii căprioarelor

peste muchia prăpăstiilor.

Ştiu s-aleg grâul cel mai curat;

fânul, nimeni nu-l coseşte ca mine –

la dragoste-s ca un împărat.

Ştiu să vestesc moartea;

eu aprind ultimii luceferi

în ochii logodnicilor,

pe care îi aşteaptă împărăţia serii.

Ştiu să poruncesc întârzierea fulgerelor

peste fruntea-ntunericelor;

eu sunt ciobanul viselor

şi mă port peste depărtarea apelor”.

Rachiul – tare – stă de-alaltăieri,

în candelă a ars la fund uleiul –

şi-aud cum paşi adulmecă poleiul:

la uşa lui se plimbă ciutaline, –

ce leneşi lăncieri!

În craniu, mlaştini de pădure-au putrezit –

s-a deschis luminiş mai clar

în pădurea de ceaţă.

Soarele presimte-n obrajii de var

o nouă viaţă –

şi stelele înghimpă limfa cenuşie, –

e-ntregul cer în strâmta lui cutie

şi ochii sunt aproape de-asfinţit.

O bucurie – fără cântări – a detaşării:

să moară simplu, fără ceremonii,

ca un arbore.

Dar craii de Sâmbătă nu ştiau înţelesul serii, de ce e aşa

şi-aşa tulburarea dealurilor – lucru uşor, limpede,

când îngerii grijesc de cuminţenia lor.

Dimineaţa sună în livadă,

domnii serii ies s-o vadă;

stau copacii a cetate, –

vor să vadă soarele cum bate:

inima lui Dumnezeu.

Lan de cântec, vântul duce

smirna inimii pe-obraji de cruce;

s-au deschis biserici pe coline:

codrii vin aici să-nchine

inima lui Dumnezeu.

Inima lui Dumnezeu…

Recapitulând,

am trăit universal;

m-ascultă munţii bătrâni,

care au luat sângele înţelepciunii

din rătăcitoarele călătorii

prin pământurile

de ceaţă ce curg

ca nişte păduri prin ţările de ger.

Cine n-a trăit printre stejari,

nu cunoaşte pădurile inimii

şi vinde stele numai cel ce s-a tulburat

ca o oglindă, peste care

Dumnezeu a suflat

începutul – cum a făcut

înainte de toate stelele.

Vor colinda

la fereastră

luceferii morţi,

cu faţa albastră:

În numele ierbii,

al cerului,

al dimineţii,

al râurilor de pâclă,

al munţilor,

al serii,

al năierului,

care te va duce în somn

cu fluierul de vânt,

al ceţii

de pe ochii văilor

cu paşi de cerbi,

al îngândurării frunţilor,

al îngerilor

şi-al mărilor, –

dormi.

Parc-ar fi un colind

începutul serii.

Pasăre cântă-n somn,

pană de vis, –

uite, în codru, un alt luminiş –

măgură de cântec.

Hai s-ascultăm ce frunză mai cere

uzina de vis, s-o transforme în carne;

totul, ce stea şi cer e,

trist şi amar ne

destinează nebuniei

în cadenţa de coşmar a veşniciei.

La vecin au adus soarele;

toţi îl simt şi nu-l vede

decât vecinul; mâinile stau

ca pe un cântec; pogoară-le,

deşi nu va crede

nici un turn cum răsună

orga la simpla bătaie de lună.

Trebuie să fie undeva auroră

Lămurită-n toţi copacii; pe culmi

desigur tresar la sărutare.

Noapte, soră noapte, soră,

nu ştii ce amar e

când vântul se cuprinde în ulmi.

La vecin fac de mâncare pentru drum:

turtă de cenuşă;

bâta de fier, după uşă.

Oamenii au început să intre-n casă,

s-o vadă pe mireasă.

Fata s-a-nălţat –

să-i stea bărbatul împărat.

La nuntă au venit:

copacii şi soarele,

cerul, fraţii câni şi lupii,

vulpile şi izvoarele;

numai Dumnezeu întârzie –

departe, în copilărie.

Dealurile s-au aşezat cuminţi

peste şesurile fierbinţi;

omeneşte s-a potrivit

luceafărul la stat,

flăcăii n-au mai intrat –

palori de lună au iubit.

Numai ierburile se bucurau

că va mai fi peste ani cineva,

pe care cânii îl vor lătra.

Cânii lătrau …

Satul abureşte:

din ploaie şi soare

oraşul pândeşte

numai iarbă şi floare

carnea cum creşte.

Cine laudă copacii –

dacă nu soarele?

cine spune „stea” –

dacă nu poetul?

cine luminează continentele –

dacă nu inima?

Băiatul are

10 ani –

o nouă uzină

de fier şi lumină.

Dacă presezi luceafăru-n hârtie,

inima se face viorie

şi cântă.

Aici, drumul se rupe.

Omul nu mai crede –

visul, poate, mai e.

Nu spune de ce

e vis – inima.

Cerul s-a stins

ca lacrima.

Nu zice cântec.

E rău să visezi.

13 ani. Treisprezece.

Iarnă.

Stelele-au să cearnă

alte stele.

Ca frunzele-n pădure.

În sat,

lupii bat

la lună

numai minciună.

La ora asta

ai vrea să dormi?

13 ani.

Fata-ţi aduce apă de spălat;

în odaie nimic nu s-a-ntunecat.

Măi omule, eşti lut,

numai un pumn de lut.

An după an,

ai vrea să spui ce te doare.

Ai spus – şi nimeni nu te-a crezut.

Stă viaţa –

ca nişte munţi

în furtună.

SOARELE VA FI SOARE,

LUNA – LUNĂ,

STELELE – STELE,

NOURII – NOURI.

NUMAI TU VEI FI ŢĂRÂNĂ;

TE ROG, UN MOMENT: UITĂ-TE-N SUS. VEZI

ATUNCI, CE MAI VREI, TU?

În cărţi sunt cavalerul pic,

iar dama, coeur, e vis-à-vis;

sub semnul lui Tarot indic

viaţa cum mi-o voi privi.

În zodiac veghează Capricornul,

regentul anului, defavorabil.

Aici, acest decor nul

Schiţează-n van destinul execrabil.

La miezul nopţii, fur din constelaţii

argintul viu al stelelor, să-l am

cerneală liricelor divagaţii –

ca toţi ce-s din poeticescul neam.

Îmi stai aşa, cernit,

domn înnebunit;

iată ce oglindă

nemernic te perindă.

Măi haiduc de stea măruntă,

tare-ţi place muieretul fără nuntă;

ştii că-n ele cerul: cel mai dulce

soare negru, fără nici un aur, au să culce.

În mine putrezesc păduri cu ploi

ce ţin pământul lângă Dumnezeu;

în suflet, unii: doar noroi, –

dar, fiecare, cu aburul meu,

puţin, se sfarmă ca o stea, de geam –

şi nu mă tem,

nu gem:

în palmă linia vieţii spune că mai am

un an sau doi

pân-la ziua de apoi.

În lume se ştie

atâta culoare,

atâta poezie

şi-atâta alb de soare

pentru aşezarea

în mormântul pământului.

În lume mai sunt

cer şi pământ.

Atunci, la ce hârtie şi creion?

Ce otravă e asta?

De ce scriu?

Ce câmp trebuie arat?

Ce copaci aşteaptă securea? – şi cum vor putea să-mi ploaie

nourii deasupra mormântului, când, de-atâtea ori, am fost

deasupra lor, eu, învăţând cea mai minunată geografie

celestă, cu litoral de-argint îngheţat, – şi când le-am fost

stăpân, frate şi exeget? Răspundeţi, voi, la aceasta?

Când spui „poezie”, parcă vorbeşti

nepotrivit şi, totuşi, lucru frumos eşti.

De fapt: cenuşă de lume,

lucru spus pe nume,

cu literă neagră, care,

când o citeşti, te doare.

În sânge înfloresc stele albastre.

Moartea a-nceput să se-mplinească şi mă văd crescând în

piatră, vână verde de mătasă, aur şi lumină.

Pot face orice nebunie.

Mi-am prins o stea la pălărie

şi fac repetiţii pentru moarte.

O să fie cam aşa:

se va sfârşi o noapte;

e mai uşor să mori dimineaţă;

noaptea se va stinge-n lumină

şi voi spune să-mi cheme musafirul din grădină.

Aţi văzut cum intră lumina-n lampa şi crepusculul în sate?

Atunci să-ţi lipeşti de pământ urechea, să-l asculţi cum

cântă, parc-ar veni din tine cântecul.

Musafirul va aduce iz de spaţii interstelare

şi va fi emoţie mare

printre vecini.

Moartea, întâi, o să mă-ntrebe cum îmi merge; apoi, va-nfăţişa

coasa şi tradiţionala cucuvea; am să deschid ochii şi

moartea se va uita să vadă stelele dinlăuntru sau ca un

om prin fereastră, să desluşească dacă sufletul mai e acasă.

Ca stejarii din lumina inimii,

stau cerurile la fântână.

acesta-i semnul zis tarot, atât de-ostil.

Înfăşurat orgolios În azureele melancolii,

Îmi pastişez aici destinul şi schiţez atât de inutil

elogiul superbei mele nebunii.

III.

Semnul acestei cărţi îl ţin ascuns ţie, cititorule,

Numai cineva mi-l ştie – şi tace,

Sunt ca nevăzutul, fără-nţeles, lăudătorule

de stih deschis, – şi n-ai cum altfel face

decât ca vulturul, tăind azurul fără să ştie

că-i doar întuneric peste-a lumii veşnicie.

Iar cine-nţelege – mai departe să tacă;

umbra pe frunte să-i crească

grea coroană-mpărătească

şi-auzu-i pe cântec să zacă, –

aducere aminte şi jale să-i fie

pecetea pe care mi-o ştie.

Iată un nou răsărit;

fără tulburare

pământurile-au presimţit

ca o chemare

fluturarea cu limpede luceafăr

adormit

de moleşirea atâtui oraş de lună,

în care plânge sirena de carne

şi strigă piatra nebună,

– vrea oamenii s-o creadă

că are suflet,

şi oamenii zâmbesc

şi se-ntreabă:

„Cum are suflet,

când noi nu-l mai avem?”

Zidurile se strâng şi visează

Văile-n care odihneau

sub stejari; aşează

turlele coroane de fier

pe fruntea zidurilor –

şi sunt ca nişte-mpăraţi

după război,

căci, între timp, a răsărit soarele.

Când m-or coborî-n mormânt,

fiecare frunză va fi cuvânt,

ochii vor lumina în amintire,

ca să dea serilor de ştire:

ţara heruvimilor să vadă

cum le vine fratele-n livadă,

logodit cu şoapta vântului

în umbra pământului,

între noapte şi zi, –

iar cine va auzi

suişul sângelui

Ia tâmplele muntelui,

să se uite cum trupul meu

s-a aşezat

în inima lui,

la dreapta soarelui,

la amiază de bine şi rău –

cum a hotărât Dumnezeu.

Răsar:

luceafăr nou m-am îmbinat

din aurul, pe care-a luminat

fruntea.

Stelele s-au făcut

ca alţi oameni,

pe care nu i-am cunoscut –

şi fiecare-i ca un stăpân

peste un mâine

ce nu va mai veni,

căci zilele sunt aici o simplă amintire.

Alţii vor fi.

Armata de mâne,

armata, care va muri mai frumos ca noi,

va ieşi înainte de luceafăr

la boiul sângelui,

iar noi

vom privi,

limpezindu-ne de zi

ca nişte măguri.

Vă spun:

fiecare năsălie

ne va fi spre bucurie;

din moartea lor,

a oştenilor,

se va lămuri

visul nostru –

pământ de primăvară

pentru-ntreaga ţară,

pe care,

din neliniştile

strămoşilor din noi,

am hotărnicit-o pentru voi,

crescută din pâinea trupului

la răsăritul istoriei.

Ca nişte voievozi călători

am pornit către singurătate –

şi nu erau seri, şi nu erau zori

în ciudata inimii cetate.

Tiparul feţei-ncremenea în ape,

când scutul putrezea-n rugină –

iar tinereţea flutura în vis sub pleoape,

înnegurări şi turnuri de lumină.

Va trebui să mergem la jurământ

şi nu va fi nici o tăcere

mai frumoasă ca pumnul de pământ

care ne va culege cuvintele

şoptite de toate mormintele

şi crucile sufletului nostru.

Cât se mai poate,

vă invit la călătorie;

iată, priviţi:

inima s-a făcut ca o cetate

şi sufletul se mai ştie

acasă,

în odaia cea mai frumoasă

a visului;

ce minunat e să-ncepem cu departe

şi să sfârşim nicăieri –

cum va fi călătoria

din această carte.

Primăveri enorme, cu licăriri de mit

la margini de pădure s-au strâns însomnorate;

lucesc zăpezi albastre în muguru-adormit

şi cerbii vin s-asculte cum inima îi bate

singurătăţi de-amurguri sub cerul nesfârşit.

Craii de Sâmbătă au venit din dreptul acestei seri

anunţând descinderea domnului lor:

de fapt,

oamenii ştiau de ieri,

după mersul luceafărului călător.

S-a-nfăţişat pe festivul podiu,

cum îl citiseră-n ninsori –

ziua era binevenită, ca un tardiv elogiu

pentru atâtea palori.

Iată:

De pe frunte îi curge sudoarea,

brumând obrajii palizi de-nnoptare;

între degete, mâzgă albastră – depărtarea –

i-a putrezit în ochi şi-a ars de soare.

În ţara luceferilor orbi aleargă

onagrii, bătând frunzişul molcum de tăcere;

memoriţi cu inima largă

adapă păianjeni de fiere.

Regat de brumă, sufletul tânjeşte

după vânătoare cu şoimi crăieşti:

uneori, zare ploioasă, buchiseşte

în ţarini de carne ctitorii mănăstireşti.

Pândeşte mic, viclean, la picioare,

mâna să se plece pe creştet, bună;

la urmă, se satură de-aşteptare –

şi genunchii şi-i zdreleşte-n crengi de lună.

Depărtările le-a sumes pe drum,

s-a condus după inimă, nu de stea,

oricât de solemnă, şi-ascultă şi-acum

sângele, care-n trandafiri se ducea.

Din toţi arborii, viorile se-adună

pe frunzele memoriei;

fac nomenclatura oceanelor din lună

şi mă citesc în pasagiul gloriei:

acest ciudat străin sunt eu, eliberat

din rigoarea celulară –

parc-ar fi suflet şi s-a luminat

recunoaşterea, ca să-ncep oraţia protocolară.

Au închis porţile la cetate,

ca la sfârşitul unui vis;

au tăcut toate

şi numai un cuvânt s-a deschis.

Salut,

imunde prinţ!

Luceafăr negru, coborât din trandafiri,

la casa nouă, stai

la dreapta, stelele subţiri

să-ţi prindă umbra peste rai.

Sent-Ioan, colind să-ţi fie

ploaia, care te botează

cum se scrie

lumina tulbure de-amiază.

Sună-n vis, auzi,

oraşele cu morţi în fiecare casă;

pofteşti oştenii uzi

de lună să te ia la masă.

Dar gândul tău nu ştiu

s-agite nici o flamură si nici o-nălţare

nu te-a ispitit – nu

s-a-nălţat, numai pentru tine, nici un soare.

Te-ai recreat din frunzişuri,

în care păduri apuse putrezeau

cu amintirea cerbilor de luminişuri,

la poduri cum se-opreau.

Nestatornic domn, urzit de catifea,

funebră seară ti-ai aruncat pe umeri;

până la ultima stea,

numai puţine seri mai numeri.

Avorbitul s-a declarat învins

şi-a intrat în lumină,

iar îngerii s-au stins

în focuri din grădină,

peste care luminau

ploile cumpărate din pădurile inimii,

pe când scriitorul îşi ridica fruntea,

simţindu-se ca Dumnezeu după despărţirea apelor.

Dar ascultaţi:

unii spun că se-adună ierburile,

să le adape soarele,

să le usuce vântul,

să le bată ploile,

să le rupă ciutele, –

de fapt:

sunt gândurile noastre.

Unii spun că se-adună stejarii,

să-i limpezească depărtările,

să-i brumeze cu lună zările,

să-i adulmece sălbătăciunile,

să-i sfinţească toate chiotele, –

de fapt:

sunt strămoşii noştri şi-mi plec la pământ auzul,

foşnetul să le aud,

doina să le-o înţeleg,

când trec peste răsărit

pajurile, ducând în pliscul de fier

apă vie neamului meu.

Armata, care va muri mai frumos ca noi,

va ieşi înainte de luceafăr.

Pleacă-te

– ca-ntr-o fântână –

asupra sângelui,

ascultă cum vorbeşte

în fluier,

cum tresar chiotele

tinereţii tale

când coloanele strămoşilor

lunecă prin iureşul veacurilor

ca stelele

la vale de oameni.

Armata de mâne …

Vom păşi dârz,

ca nişte voievozi călători,

peste cuminţenia istoriei,

spre porţile altor zori,

sub flamura visului

şi-a gloriei.

Suflet obosit,

pământul…

De mine răspund craii

cu vechime în carte,

până-n legendă, foarte departe.

Deşi din pământ,

mâinile ne luminează,

fiecare cuvânt

e un înger

şi fiecare gând:

o rază

peste ceea ce ar putea fi viaţa noastră,

cum am visat-o înainte de cărţi.

Materialul:

soarele,

luna,

planetele,

stelele,

pământul cu oameni,

ierburi,

cerbi,

ciute, –

şi deasupra a trecut

sufletul ca o amiază,

şi toate s-au făcut.

Lângă trupul nostru veghem,

lângă tron veghem,

sufletul să-l aşezăm

cu colombe de-a dreapta

şi pajuri de-a stânga.

Noi suntem cei ce presimt sub tâmplă

minunea transformărilor totale;

toate, câte-n sânge se-ntâmplă,

vor fi de mâine adevărurile tale,

omule de piatră, aruncat în cale.

Eterna mea singurătate

lumina veşniciei

peste creştet

îmi bate.

A murit azi dimineaţă.

A ieşit înainte de luceafăr la viaţă.

Văile se lărgesc, prin cripta lor

se-aude rotată pajură în zbor.

Ochii tac. Luminile nu mai vorbesc.

Azi a sosit un întrebat împărătesc.

Stelele au pornit cu luna la hram.

Foarte vesel, soarele s-a pus în ham.

Arhanghelii s-au apucat de grădinărie.

Zidurile-au început de noapte să fie.

Auzul, de mătasă.

Sufletul nu-i acasă.

Sufletul nu-1 acasă.

Sufletul nu-i acasă.

SUFLETUL NU-I ACASĂ.

SUFLETUL NU-I ACASĂ.

Stelele s-au uscat,

busuioc să fie.

Ogarii au adulmecat

încotro e calea către veşnicie,

către-a cerului copilărie,

la-nceput

şi dincolo de lut.

Fetele au ales

lacrima cea mai curată;

arborii au cules

în ramuri toată

ploaia albăstrimilor

de pe aripile heruvimilor

şi-ale-ntunecimilor;

munţii s-au plecat

să vadă leagănul mare

cum s-a-nnegurat, –

şi-aproape de zare

s-a coborât raiul

fiecăruia, cu alaiul

cuvenit mai marelui

stăpân al soarelui.

Sufletul la o parte sta,

să privească

sub tăria-mpărătească

trupul cum i-l- nmormânta.

Preoţii au citit

pietrele cum s-au potrivit

la zidire

pentru sfântă mănăstire.

Atunci, s-a desluşit atâta lumină,

că nu mai-ncăpea în grădină

şi oamenii o duceau

prin ţarini, de-o-mpărţeau

la grâne şi stele,

să aibă şi ele.

Când l-au ridicat de pe pământ,

pomii s-au pomenit cântând;

fiecare frunză spunea

că-l iubeşte şi ea;

omul se-ntorcea acasă,

la rădăcini,

să le facă iarba mai frumoasă.

Nevăzut pentru lume,

calea robilor,

care-i anume,

s-a presărat cu pietriş

nou, să-l bată copitele

cailor de la rădvanul

ce-l va duce

la crăianul

Domnului în luminiş

hotărât cu zapis.

Regii spâni îl aşteptau la capătul drumului.

Când a venit,

ochii lor au fluturat

hulubi de aur curat

şi l-au primit

între ei,

crai nou de zăpadă,

în cinste să se vadă.

APOI, AU ASFINŢIT.

■

O femeie spuse:

„Din rouă l-am răsărit

înainte de luceafăr,

chipul i-am dat

ca unui împărat,

la trup l-am făcut

ca stejarul de-a crescut,

mâinile, vânjoase,

să cuprindă ţara şi fetele frumoase

picioarele, ca ale cerbilor,

părul, fuior

de mătasă-ntunecată,

iar glasul, de fluier,

pieptul, cu un şuier

să răstoarne dealurile,

puternic, s-ajungă-ntotdeauna malurile

vieţii-nvolburate”.

O fată spuse:

„Mult l-am iubit,

ca lumina inimii mele

l-am iubit;

înaintea mea

când îngenunchea,

buzele mele îi sărutau fruntea

luminătoare

ca a sfântului soare;

l-am iubit în văzul oamenilor

şi-n ascunsul stelelor;

el îmi aducea

faguri de miere

şi cuvânt bun,

ierburi cu şoaptă

de pădure ploioasă

şi cântec de dragoste”.

Tovarăşii spuseră:

„Tăria noastră,

pe moartea lui să se-ntărească,

în inimă să-l ducem,

inima noastră să-i fie

casă, dor şi bucurie,

biserică i-om ridica,

fiecare în inima sa”.

Mama spuse

şi vântul vorbele-i duse:

„Să-i înălţăm chivoriul,

chivoriu de pământ,

cu rădăcinile să se-nfrăţească

şi cu pomii să se lege-n jurământ”.

L-au aşezat în mormânt,

pietrele să se primenească –

şi fruntea regească

nu s-a mai înfiorat de vânt.

Logodnica spuse:

„Pământul l-a sărutat

şi lumina inimii mele

s-a urcat

în mugurii stejarilor”.

Fraţii de cruce spuseră:

„Te-au cuminţit

zăpezile pe frunte,

ciobane pe la cerbi deprins;

pădurile s-au depărtat şi-n locul lor

doar ochii ciutelor te-au nins

cu tristeţi.

La horă te prindeai cu stelele

şi focul ni te-a mistuit;

dar gândul nostru-i: de-azi

pământul să te crească înmiit –

din toată puterea lui nemărginită,

peste zarea asfinţită;

în fluierul muntenilor

depărtările te-audă,

aburul gurii tale

să cadă vânt

pe frunza udă

a dimineţii de pădure,

în pâcle – toamna –, suflete,

să te răsfiri

şi sângele

să-ţi curgă-n trandafiri,

biserică în înalturi să te urci

şi-n izvoare să doineşti

acum şi-ntotdeauna

sub cerul larg al ţării rumâneşti”.

Apoi au început

dealurile să-l pomenească

pe-nţelesul lor,

sunând din inima pădurilor.

Un stejar a crescut

cu o mie de mierle-n frunziş.

Îngerul, care-i fusese la dreapta,

îşi luă toiagul.

Noaptea, oraşul s-a liniştit

ca o flacără, după ce ai închis uşa.

Maşinile-au ieşit

din fabrici

şi se-opresc pe la biserici,

ca să le dea „bună-seara”.

Trenurile n-au mai plecat,

iar zidurile s-au adunat

în vis, ca nişte nouri de piatră.

Sufletul nu plânge.

Sunt lucruri, care trebuie sfârşite-n sânge.

Larg vuia granitul.

Se oprea în fiecare ceasornic infinitul.

Moartea nu se învaţă.

Ferestrele se fac de ceaţă.

Turlele dau din cap.

Visele-n sertar nu mai încap.

Strada aleargă.

Strada n-are timp.

Fiecare cuvânt

e-o nouă stea-n plămâni.

Poetul e ca o stâncă în soare.

Sunt tânărul ucenic vrăjitor…

Se-nchide ciclul morţii de zăpadă.

Au pornit luceferii peste cuvântul lui Dumnezeu.

Oamenii aşteaptă-n ogradă.

Regentul anului, defavorabil.

Uneori, înţelepciunea e mai adâncă în joc.

Poetul nu se bucură,

poetul nu plânge.

Ce frunză mai cere

uzina de vis, s-o transforme în carne?

Au luat soarele

şi pietrele visează

ploi de lumină.

Oraşul – această grădină

de piatră – visează

cum va creşte până la cer.

Totul se face vale.

Stejarii sunt departe.

Stelele s-au făcut ca alţi oameni.

Armata de mâine va ieşi înainte de luceafăr.

Zidurile au pornit către viitor.

Nici un rege bătrân şi călător

nu mai loveşte paloşul

în piatra propriului său chip.

Dimineaţa va mai suna în livadă?

Regilor spâni, de piatră, le creşte iarbă în ochi.

Mai sunt păduri undeva?

Aşa, cum l-au aşezat,

cu fata la răsărit,

rădăcinile l-au îmbrăţişat.

Cerul s-a risipit

din ochii lui

şi-n inimă nu-i

nici o dimineaţă.

Regii spâni aşteaptă la capătul drumului.

Mărăcinii au oftat prin somn;

luna nu s-a mai văzut;

inima s-a desfăcut

ca un trandafir:

sunt lucruri, care trebuie sfârşite-n sânge.

Unele seri au nouri înalţi deasupra străvechilor oraşe.

Nici o doină

nu va mai trece

prin fluierul acesta.

Anii au înserat,

mama a uitat,

fata petrece,

fraţii de cruce

ori au murit,

ori s-au împrăştiat.

Biserica s-a topit

în soluţia prea puternică a lunii.

Uneori, se-adună

luceferii albaştri

în incinta solemnă

a memorialului;

întâiul între ei trece la inventar

încă o inimă;

istoria se va repeta

până la realizarea deplină

a planului:

soare nou din atâtea inimi.

Suntem la începutul istoriei,

la sfârşitul legendei.

Mări calme,

frazele.

Cuvintele se-adună

ca razele

arterelor

spre soarele inimii.

Strămoşii au tăcut,

stejarii s-au pierdut

în liniştea codrilor.

Regii spâni, de piatră, aşteaptă la capătul drumului.

Răbdători, liniştiţi,

munţi după furtună.

Haide, la drum,

voievod călător!

De mine răspund

cerurile,

doinele,

pădurile.

Haide!

Regii spâni, de piatră, aşteaptă la capătul drumului.

Stau drept.

Nici o-nfricoşare

în inimă.

Această mână

ştie să-nfrunte

paloşul.

De moarte –

cerul.

În sfârşit, această eliberare!

Încep s-aud chemarea

stejarilor.

De lână s-a urzit lumina.

Moartea – doină din depărtări.

Sunt lucruri, care trebuie sfârşite-n sânge.

Regii spâni, de piatră, aşteaptă la capătul drumului.

Luceafărul a ieşit să privească asfinţitul.

Haide!

aşa

sfârşeşte

TAROT

sau

CĂLĂTORIA OMULUI,

citit la lumina de seară, când încep stelele.

Cernăuţi, la 27 Mai 1935.