Cântecul de durere şi bucurie al aurului sub mâinile meşterului

Mircea Streinul – desen de Radu Bercea

Domnului

profesor AL. ROSETTI,

omagiu devotat

acest simbol liric,

M. S.

Nun leid ich an einer tiefen wunde…

Stefan George

Erau tăceri mai tari ca piatra sub păduri

Şi-n flacără subţire lunecam tăcut

spre inima pământului, de unde tu mă furi

să fulger liniştea ţărânei care m-a pierdut.

Mă adunam din ploaia soarelui de-amiază,

duceam sub stânci amurgurile-nsângerate

şi-o clipă mă opream s-ascult cum lutul dormitează

visând luceafărul cu noaptea din eternitate.

Ca şerpii răscoleam ţărâni de brumă-naltă

– răcoarea brazilor mă fumega-n cristale –

şi-n legănări tăcute lunecam să văd cum saltă

colinele superbelor oceane muzicale.

Stejarii mă mai cuprindeau cu rădăcina,

dar le fugeam de sub tentacule – departe,

la fund, în ţările pământului, din care lumina

aduce murmurul izvoarelor cu iz de moarte.

Sub negrul lut simţeam cum, totuşi, roze-aurore

se-nalţă pe aripa păsării de foc,

zvâcnind de melodie, – şi-n acele calme ore

de sub pământ cu slăvile mă bucuram la un loc.

Spre mari văpăi văpaia mi-o duceam – lumină

atât de rece eu! – şi culegeam în drum

tot sângele pământului, în inimă să-mi vină

amarul cântec cenuşiu al zărilor de fum.

Dar uneori m-opream s-ascult cum sus aleargă

sub lina ploaie-a lunii cerbul după ciute;

atunci sta doru-n mine vinele să-mi spargă –

şi-n hăuri fără fund mă prăbuşeam mereu mai iute,

ca tropotul copitelor să nu-mi mai sune

cumplita nostalgie după cerurile multe;

în voie mă lăsam, ca matca să-mi adune

de pretutindeni carnea de lumină, – şi s-asculte

durerea-mi, pajere se-opreau, subpământene,

dar oamenii m-au smuls maternului pământ,

să mă prefacă-n bani; avari urâţi cu dragoste ne

băteau, ca sunetul să-i îmbete. Doamne, ce mai vânt

de nebunie din pricina mea în lume!

■

Şi-atunci venit-ai tu, drag meşter fără nume…

Prin focuri purificatoare m-ai trecut

şi zimţii blestemaţi mi i-ai topit în ele;

din aburii albaştri m-am ales – şi-am început

spre slăvile eterne-un cântec nou de brumi şi stele.

Sub mâna ta un sunet de lumini eram,

scânteietoare-auroră şi imens amurg;

vremelnicia lumii-n veacuri aspre o-nălţam,

s-ascult prin mine stelele şuvoi cum iarăşi curg.

Stau astăzi gând – e gândul tău – să mă-mplinesc

şi-ascunsul minţii tale-n mine se trezeşte;

acuma simt în trupu-mi bogăţii de cer cum cresc –

creezi o lume nouă azi, din spirit îngereşte.

Imensă bucurie – ocean de largi azururi!

Desăvârşindu-te în plasma mea de geruri,

tu, meştere, te profilezi de-a pururi

pe-aceste calme, vaste, moarte ceruri,

pe care din sufletu-ţi de rob supus lui Dumnezeu

le-ai înălţat şi iad cumplit, şi rai, spre trupul meu.