Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi | Dragusanul.ro

Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi

 

 

 

Prietenului LEON ŢOPA

pentru anii ce vor veni

această carte cu

ZECE CUVINTE

ALE FERICITULUI

FRANCISC DIN ASSISI,

M. S.

 

 

I.

 

 

Încet, că doarme Dumnezeu în mănăstirea Lui

de larguri peste timp, în care pentru noi

se roagă, – seara din adâncul cerului

răcoarea s-o reverse în albastre ploi.

 

 

Veniţi aici, tăcerea unde-i mai stufoasă

şi pinii aromesc mai dulce târzia după-amiază,

la inimă să-mi poposiţi, sfioase, ca-ntr-o casă,

în care peste geam se-aşează,

ca soarele pe vechi copilării,

trecutul plin de bălărie şi melancolii.

 

 

Iată, eram şi eu odată ram –

şi râdea pământul prin mine la soare;

deplin pe-atunci mă bucuram,

culegându-L pe Dumnezeu din mii de izvoare.

 

 

Apoi, veni o seară, când,

simţind cum o dulce-oboseală în frunze-mi pătrunde,

aş fi vrut să mă duc, fără să ştiu unde –

şi-i auzeam pe ciobani în vale atât de vesel cântând.

 

 

Se ridica până la mine mirosul şiştarelor pline;

prin colibe fierbeau laptele – şi fumul, liniştit,

se ridica peste case, – şi bine

îi veneau lui Dumnezeu

mireasma fânului proaspăt cosit

şi-aroma frunzişului meu.

 

 

Ardeau de-atâta luceafăr depărtările,

pe care le sunau în tălăngi oile

şi se strângeau după lună cărările, –

şi n-au priceput de ce mă-nsetează ploile.

 

 

Abia când primul ram s-a desprins,

am bănuit o suavă sfâşiere,

care şerpii pe trunchi mi-a încins, –

şi totul s-a făcut tăcere.

 

 

Numai îngerii arborilor, care le stau

de secetă şi de-ajutor,

ferindu-i, pe cât au

în putere, de trăsnet şi de topor, –

băteau mai larg din aripi, luminând

seara până-n adâncul pădurilor.

 

 

Când am căzut,

i-am mai auzit plângând

în albastrul serilor lut.

 

 

Dar iată vulpea că-şi zburdă toamnele-n amurg

şi lupul se-nfăşoară-n umbra nopţii apenine;

azurul şi l-au stins şi-ntunecate curg

molaticele codrului coline.

 

 

Dealul urcă lin, pădurile coboară

prin râuri de lumină; zarea-ngenunchează

în frunza limpede-a pădurii – căprioară –

şi bea un soare-ntreg din fiecare rază.

 

 

Cătunu-ntreg în fumul serii sună

de roata carelor cu grâu şi voie bună;

ţăranul, numărându-şi clăile,

voios răstoarnă căile

şi-i vine chiotul pe buze –

de-l îngână văile

şi cumpăna fântânilor ursuze.

 

 

Din marginile zării

domol se lasă pacea; pe câmpii –

cu vântul slobod al noptării

aleargă negre şi tăcute herghelii.

 

 

Ca lacrima răsare Vesper; este ora

dorită a odihnei şi-au tăcut năierii;

pe fagi s-a scuturat de limpezimi sonora

chemare-a buciumului drag şi-oierii,

 

 

trezindu-se, vă cheamă şi vă-mbie

la somn, căci ulmii şi tufişul nu se ştie

ce lacome sălbătăciuni ascund

în umbra lor adâncă de iezer fără fund.

 

 

II.

 

 

Dumnezeu şi-a pus fruntea pe mâinile tale,

s-a odihnit peste seară, ca un ţăran;

de-atunci amiroasă, ele, ca un lan

când îmi scutur de pe umeri ploaia la vale.

 

 

Februarie cu zăpezile moi nu e mai dulce,

cu tot soarele lui de palide luciri,

ca suavele contururi, când încep să se culce,

ale degetelor pe catifeaua cu-albaştri trandafiri.

 

 

Cum înserează-n odaie! Umbra lunecă

pe geamuri, ca-ntr-un lac târziu;

mâinile se-ntunecă, se-ntunecă…

şi frunzişul de lumină nu le mai ştiu.

 

 

Totuşi, le simt căldura de lut

sărutat generos de soare şi bunătate, –

vom rămâne la margini, fără-nceput,

să ne comunicăm din albastra irealitate.

 

 

Dă-mi braţele, să simt din ele cum adie

mirozna crudului pământ, –

şi-apoi să ne-mprăştiem în veşnicie,

ca o ploaie purtată de vânt.

 

 

În lut te dumic, seară mare ca niciuna;

ca şoldul tău mai dulce nu-i colina când coboară

în valuri repezi cu luceafărul şi luna,

iar negura pe umeri câmpeneşte te-mpresoară.

 

 

III.

 

 

Prin ploaie trece Dumnezeu, şi mai departe

alunecă tăcuţii paşi; ai spune: iată

că trece Dumnezeu cu ploile prin moarte

şi nu-L urmează alba îngerilor ceată.

 

 

Ai vrea pe urma Lui să luneci – ca-nserarea –

pe unde-au drumărit singurătăţi de soare,

dar prea puternic te-nspăimântă fluturarea

văpăilor şi încă n-a căzut pe floare

 

 

târzia brumă-a toamnei tale, ca să ştie

piciorul nedeprins pe unde să te poarte

şi-ncotro-i cărarea

ce duce peste moarte

la-ntunecata veşnicie.

 

 

Ascultă… ascultă…

îngeri negri de pământ

merg prin ploaie, merg prin vânt;

unii au aprins fanare,

alţii, mai săraci, o lumânare.

 

 

Sfinţii au ieşit în lume,

L-au chemat pe straşnic nume,

dar pădurea L-a ascuns

peste largul beznei nepătruns.

 

 

Prin ploaie simt cum Dumnezeu se roagă, –

veciile în urma Lui se leagă.

 

 

IV.

 

 

Aicea, Isuse-Doamne, e casa bogatului.

Priveşte: sunt zeci de câni în ogradă.

De-avar, nu-i lasă voie fârtatului

soare să intre în casă,

că-i mănâncă toată culoarea

veştmintelor de mătasă,

iar inima şi-a-ncuiat-o în ladă,

ca să nu-l îmbie sora milă

cu-mbucătura, pe care el o-nghite-n silă.

 

 

După fereastră, a dat perdeaua,

calicii să nu-l simtă cu aur la piept;

de când l-a lovit pe bogat damblaua,

vrea popa să-l facă drept

la suflet, dar altă grijă n-are

bogatul decât grâul din hambare –

şi-n inimă i se-nmulţeşte neghina

ca pe mirişti. S-a stins lumina

în casa lui. Isuse-Doamne, să nu crezi

c-a pornit prin vis, ca luna pe livezi,

ci-şi cruţă seul şi uleiul nici măcar

sub icoana de când erai mic,

aşa de frumoasă

–  Maica te mai ţinea pe-atunci acasă! –,

nu pâlpâie la fruntea ta de cleştar.

 

 

Stă ca-n iad, la mare-ntuneric, şi slugile-l aud

cum mâinile-n aur şi le spală;

până şi luceafărul,

de lacrima îngerilor ud,

îi ştie de frică şi-i-nconjoară moşia –

parcă numai mărăcini şi boală

i-ar fi între haturi, iar buiecia

tinerească-n poartă i se-opreşte,

căci vătaful pocneşte

din bici şi cânii o latră lupeşte,

iar stăpânul surâde zălud.

 

 

Peste drum, sărac, e dulgherul, ca acela care

pe Tine Te-a crescut; seara, uneori,

iese la poartă, să vadă

dacă nu cumva Te re-ntorci,

şi-ntreabă de călători

dacă n-au aflat voce vestitoare –

iată-l! e bătrânul, care vorbeşte-n ogradă

cu Maria.

 

 

Zâmbetul Ei, zâmbetul Mariei,

zefirul tristeţii, ploaia bucuriei…

 

 

Luna, stelele şi soarele

îi curg pe fată;

pe-obrajii Ei de bună-dimineaţă,

ceru-şi murmură izvoarele…

 

 

Porneşte Maria-n amintire

cu Iosif, dar fără Tine,

spre-un depărtat Egipt şi-n lunga-i rătăcire

a vis Îi vede luna pe coline.

 

 

Priveşte, omul sărac…

 

 

El, când a văzut că i-s goale hambarele,

uneltele şi le-a luat,

a adus în lanuri soarele,

grâul de l-a secerat.

 

 

Şi-a ostenit mâinile,

ca pe nişte cai la pădure;

n-a mai ştiut cu săptămânile

ce e veselia şi, prin sat,

au început să-l râdă şi să-l înjure.

 

 

Când grâul şi l-a adus acasă,

în două cu neghină l-a văzut;

pâinea îi era pe masă

ca un bulgăre de lut

şi sufletul i s-a făcut

pasăre sfioasă,

care l-a durut.

 

 

Dar, fără prihană,

numai la Tine se gândeşte;

dacă i-ai dat şarpelui hrană,

desigur că şi săracul şi-o găseşte,

 

 

Unde-i lumina subţire

ca unghia lunii, când e nouă,

să mergem, Isuse-Doamne, tot pe fire

de păianjen şi pe stropi de rouă.

 

 

Acolo de-aseară a intrat,

la pruncul morarului,

sora moarte – de-l caută oamenii bătrâni

prin mâlul din fântâni

până-n adâncul pământului.

 

 

Aici, sub cumpăna odăii afumate,

cuprins de libido sciendi,

se frământă nebunul înţelept

şi se bate

cu pumnii în piept –

că Te-a pierdut departe,

în vreo pagină de carte.

 

 

Îmbrăţişaţi, ţăranul

cu ţăranca lui visează

cum vântul le tălăzuieşte lanul

şi că fiecare

spic de grâu e-o rază

cu-nvolburări de soare.

 

 

La vale, stă-nchis ucigaşul;

fratele şi l-a omorât

şi va fi spânzurat pe imaşul

paşnic, unde murmură ierburile.

 

 

Să mă rog, Doamne, pentru el,

ca pentru un copil rătăcit;

oare eu sunt mai puţin mişel

şi niciodată n-am păcătuit?

 

 

Cât mi-a trebuit, Doamne, să mă adun

din luceferii umezi ai tâmplelor Tale,

câte zăpezi de lună, câtă amiază de soare

până la această vale

a plângerii!

 

 

Câte ierburi au trecut sub aburul gurii Tale,

ca să se prefacă-n sânge – sângele meu;

câtă lumină a curs din rănile lui Dumnezeu,

ca să se prefacă-n sângele meu?

 

 

Va trebui s-alerg cu cerbii în pădure,

să-mi lipesc urechea de jilavul pământ,

ca să Te-aud moarte, să Te-aud depărtare,

să Te culeg din soare, să Te aleg din vânt.

 

 

Cine, Doamne, oare cine,

nu ştiu, Doamne, cine

în tăcerea inimii

m-a-ntrebat de Tine.

 

 

Mă cuprinde-un sălbatic dor

de ţărnă şi de tăcere;

desluşesc în cântecul izvoarelor

cum pământul mă cere

de la un veac întârziat,

care-n neguri s-a legat.

 

 

Isuse-Doamne,

poate-n mila Ta

mă vei ierta

dacă gura nu şi-a măsurat cuvântul;

Tu ştii că n-am asemenea învăţătură,

însă cine învaţă vântul

să zboare şi soarele să răsară,

luceafărul să ardă

şi ziua să se facă seară?

 

 

Isuse-Doamne,

prin satul meu Te-am dus

cum am crezut mai bine,

să-l vezi în amănunt, cu ochii mei omeneşti;

e timpul să Te-ntorci, că iar e la-nceput,

pe măguri, soarele – şi-n inimă îmi creşti

prea mare, ca să Te mai poată cuprinde

cu toată lumina dimineţii, care Te-aprinde

în ochii mei ca-n zarea mătăsoasă.

 

 

Curând ciobanii vor suna

hore câmpeneşti în nai:

e timpul să Te duci în rai,

iar eu acasă,

la cărţile şi la prisaca mea.

 

 

V.

 

 

Binecuvântează, frate soare,

fruntea care ţi se-nchină;

fă-mă, Doamne, larg şi depărtare,

şi mă bate cu lumină;

 

 

fă-mă, Doamne, brumă şi răcoare,

fă-mă apă, fă-mă rouă –

să mă soarbă cerbii în izvoare,

mestecat cu ceru-n două;

 

 

binecuvântează, frate soare,

mâna slabă, care scrie;

fă-mă, Doamne, luminiş de zare,

sărutat de-albastră glie;

 

 

fă-mă, Doamne, vânt de floare,

să mă ia-n aripi albina,

fă-mă, Doamne, nour de-nserare,

să-i port soarelui lumina.

 

 

Frate, eu te-aud în lut cum spui

rugăciunea grâului

pentru pâinea viitoare,

frământată în sudoare;

 

 

frate, eu te văd cum luminezi

rădăcinile-n livezi –

toată iarba, cât de mică,

mănăstire se ridică;

 

 

frate, eu te simt în fiecare spic,

bob de sânge, soare mic,

veşnicie foarte mare,

strânsă în nimic.

 

 

Te-nalţi dominator şi pur

din mănăstirea codrilor de-azur;

mai fumegă tăcuţi pe mări

luceferii albastrei depărtări

şi lanurile se-nfioară

de parc-am fi ţărână-ntâia oară.

 

 

E-n tine-atâta bunătate,

încât din fiecare strop de rază-ţi creşte

o nouă şi ireparabilă singurătate –

şi-atunci te risipeşti împărăteşte

în nesfârşite ploi

de aur peste noi.

 

 

Când răsări, tac muzicile-nalte ale stelelor,

noaptea mai vibrează-n oceane;

auroră, îmbrăţişează-mi munţii,

alungă umbra albastră

din umezeala pădurii.

 

 

Mărire ţie, prietenul lui Dumnezeu,

fratele stejarilor şi-al grâului;

câte milenii au trecut

prin lumina ta

de la-nceput?

 

 

Tu, care mângâi pietrişul

din mâlul fluviilor ursuze,

primeşte mâinile mele,

potir pentru inima ta.

 

 

Totul va fi un cântec înalt, peste stele.

 

 

VI.

 

 

Trec orbii, ducând în mâni castroane

cu supă aurie, care fumegă îmbietor;

azurul le-aşează pe frunte coroane

ca îngerilor.

 

 

Mănâncă-n tăcere, carii cum rod

în copac; supraveghetorul tăcut se plimbă;

unui copil i se face nod

în gât: a simţit o muscă pe limbă.

 

 

După ce-au spus rugăciunea, au ieşit în ogradă

şi-au început să pipăie soarele, ca pe Hristos, –

căci numai cu mâna şi fruntea pot să vadă

orbii cât e de frumos.

 

 

VII.

 

 

Aripile mândriei ţi-au căzut,

Dumnezeu te-a-ntunecat;

apropiindu-te de lut,

n-ai căzut în păcat.

 

 

Ca şi când ai fi mers printre mii de mărăcini,

deasupra ta s-au scuturat

nişte ploi de lumini

ca un aur ciudat.

 

 

Ţi-au plesnit buboaiele pe frunte

şi-ţi curge-n ochi sângele vâscos;

departe vuieşte, ca dintr-un munte,

dimineaţa cu sunet apos.

 

 

Până şi cânii au început să te-nfrunte,

lătrându-te-n ogradă;

n-ai cum să te aperi cu mâinile ciunte

şi doftorii nu vor să te mai vadă.

 

 

Li-i teamă, tuturor, de putreziciunile tale,

uitând că sufletul li-i asemenea

buboaielor, care desfrunzesc petale

de puroi cu licăr de stea.

 

 

Eu pun urechea la pieptul tău chinuit,

aud inima, inima ta,

care-i ca soarele când a răsărit

întâia oară deasupra mea.

 

 

Frate lepros, este-un fel de răcoare

mai curată ca bruma în ascuns;

prin zdreanţa obrajilor prietenul soare

până la os ţi-a pătruns.

 

 

Dar e un miros înalt de stele

în carnea ta, şi de livezi;

că trece Dumnezeu prin ele

nu-ţi vine să crezi.

 

 

După ce vei muri

– sfânta moarte e-aproape –,

mai frumos vei răsări

ca un luminiş de ape.

 

 

Te vei înălţa fag şi-n fiecare

seară voi veni cu oile,

s-aud murmur de depărtare

când te-or bate ploile.

 

 

Ne vom ruga împreună,

ca nişte crini ai Mariei;

vom asculta cum ne sună

clopotele veşniciei.

 

 

Vom fi ca nişte munţi în furtună.

 

 

VIII.

 

 

Însomnoraţi, sub pământ aşteaptă anii

adunaţi împrejurul stejarilor căzuţi;

cu aur în mână umblă ciobanii

să cumpere cântecul luceferilor muţi.

 

 

Cerbii cad în genunchi, loviţi de săgetători vicleni;

au mai mugit odată, pentru dealuri,

şi s-au coborât pământeni,

cu fruntea-n lut, ca-n răcoroase valuri.

 

 

Sângele s-a potolit pe frunzele ude,

vulpile-adulmecă vânatul răpus;

cornul vânătoresc s-aude

căzând ca ploaia şi cântecu-i sus.

 

 

Lupul linge sângele cald, ca de soare,

şi urlă-a vis, de-i răscoală

pe urşii adormiţi; pe zare

noaptea mai curge domoală.

 

 

Este-o oră liniştitoare a serii,

când fratele Vesper iese cu turma la drum;

departe scânteiază fulgerele verii,

dar fără tunet şi ploaie acum;

ca pe zăpadă păşeşte lupul înfometat,

orbii răscolesc prin scorburi după o iarbă anume,

semănătorul cuvintelor a însetat

şi-ncepe să bea tăcere; sătenii fac glume,

de care zâmbeşte lumina lunii, de sus;

nourii, cum îs albi, deşi seară,

sunt apele, în care surâde soarele;

ca ei sunt bisericile, bunăoară,

când gâlgâie-n potir izvoarele

de sânge ale Domnului nostru Isus.

 

 

În astfel de timp, simt o sălbatecă dorinţă

după înneguratul pământ;

aş vrea să fiu numai suferinţă

sau o frunză purtată de vânt.

 

 

Pământ, pământ!

Sfinţitor şi binecuvântat pământ!

Să te simt pe frunte, luminare,

ascunziş de seară, ascultare, –

frate cu sobolul şi cu aurul să fiu,

rădăcina fagilor să mă cuprindă

cu mâni alinătoare

pe sicriu, –

serile şi stelele,

apele şi ţarina,

livezile şi nourii

să-mi şoptească.

 

 

Pământ, fratele soarelui,

deschide-ţi braţele de piatră,

pământ, prietenul luceafărului,

în ce afund nepătruns

pe Dumnezeu L-ai ascuns?

 

 

De ce, însă, mi-i teamă,

moarte, mamă?

De ce negurile se risipesc

pentru un întuneric împărătesc?

 

 

E, Doamne, totuşi, prea curând.

Mi-i ruşine cum luceferii m-aud plângând.

 

 

IX.

 

 

Pentru tine nu mă pot ruga, frate întuneric,

Lumina s-a făcut sânge; soarele, povară.

Eu te-aud din pământ, gemând, –

te-ascult sub pietre, dobândit seară.

Ca nişte păsări de aur, mâinile mele

te-ar îmbrăţişa, un strigăt unic de stele,

ca glasul Domnului nostru, din stejari.

Eu ştiu unde e adâncul tău, frate întuneric,

stăpânul corbilor, al pajerelor,

al miorilor negri, al ceţurilor, al ulilor.

Sufletul meu e ca un argint întunecat,

numai că fără voie, deci fără păcat.

Cine te-ascultă de veacuri, decât soarele,

când noaptea curge din inimă, ca peste-o vale?

Ţărmul, unde vin la domnia strigoilor

mâinile noastre, desfăşoară o calmă uitare –

ca din ascunsele-i lumini

să răsară o-ndurerată zare.

 

 

Îngenunchează la fruntea ta de luceafăr

întunecimi, duhul fără sfârşit al mormintelor.

Părinţii noştri unde s-au dus, fără uitare,

Parc-ar fi fost neguri?

De ce, când ar, aud gemând

pământul fără lacrimă?

Dacă nu mă pot ruga pentru tine,

eu voi plânge la tâmpla lui Dumnezeu,

cum stă soarele, acasă.

Mâinile tale amiroasă

a sulfină şi-a pas de înger cu lumină, frate întuneric.

Eu sunt bun pentru cine

stă aproape de tine, ca o cruce, care

s-a-ntunecat de prea mult soare.

 

 

X.

 

 

Şi-acuma, Doamne, am rămas cu Tine

să stau de vorbă. Inima-mi tresare,

iar glasu-mi scade şi-i atât de bine,

că-n răsuflarea Ta de-albastră glie

mă simt ca păcuraru-n dulcea înserare,

când somnul ni-i prieten şi-n cărare

dulăii îl aşteaptă cu lătrat de bucurie.

 

 

Ca aburul pe codri, zarea

uşor se pierde prin fereastră;

aleargă-n mirişti depărtarea

şi-n frunze-i seara iar albastră.

 

 

Curând va-ncepe toamna fumurie…

 

 

Răcoarea serii aspre mă-nfioară

şi-i în aer ca şi când o liturghie

s-ar pregăti. Vrea robul Tău să moară,

Doamne.

 

 

Vrea-n arbori iar să treacă, iar în grâne

să circule, spre-lauda Ta, şi-n rouă

să-şi aburească răsuflarea, pâine

să-i fie inima, ca-n două

să i-o frângi.

 

 

Pătrund de-acum apropierea

de floare-a frunţii Tale înstelate,

de-acuma inima, ce-n pieptu-mi slab mai bate,

e-a Ta – şi-a Ta e şi tăcerea

ce-mi urcă umerii cu aripi de eternitate.

 

 

Odaia, Doamne, plină-i de tămâie

şi, când veşmintele-Ţi adie

ca vântul slobod la câmpie.

Te simt trecând prin grâie

ca prin veşnicie.

 

 

Mi-i ca şi cum m-ar fi-nserat frunzişul

pădurilor de fagi, cu cerbi sfioşi în ele;

sunt seară eu, iar Tu eşti luminişul,

în care-am semănat câmpii întregi de stele.

 

 

E-un somn al ţărilor înalte,

pe care nimeni nu-l mai ştie,

că Dumnezeu s-a dus în veşnicie,

iar eu la celelalte.

 

 

Din mine ţară am crescut,

azururi leneşe pe-a mărilor singurătate;

pădure-am fost şi n-am crezut –

şi hat de ţarini nearate.

 

 

Îmi ştie mineralul boarea gurii,

mă poartă apa-n glii legănătoare;

la fruntea-mi, care-i ploi de soare,

nicicând n-abate umbra stearpă a pădurii.

 

 

Oare suntem altceva decât o seară –

sau amiază, în care Dumnezeu

stăpâneşte, şi nu sună mai clară

inima, atunci, de sângele meu?

 

 

E sufletul unora crin subţire

de-argint cu fulguiri albastre de ninsoare,

al altora – o albă mănăstire,

cu turle zvelte, care tălăzuiesc la soare.

 

 

Văzut-am rânduindu-Ţi casă

mezinii – trupul Tău de foc

să stea-nlăuntru bine, ca-n mătasă,

iar lumea se mira de unde

răsare-atâta busuioc

şi boarea lui de ce-o pătrunde.

 

 

Dar eu m-am ostenit cărare

uşorului Tău pas şi, totuşi, greu, –

şi mult m-am bucurat că sufletul, prin care

– ca-n veşnicie – trece Dumnezeu,

a fost cădere-n lut şi-n timpuri înălţare.

 

 

Păşeşte, Doamne, pe cărarea mea umilă

şi codrii Ţi-or ieşi în cale,

să-mi spună, filă după filă,

istoria vieţii Tale,

iar dimineaţa, de-i ajunge-ni rai

cu mine – neînsemnat grăunte! –

aşează-mi, Doamne, sufletu-ntre scai –

lumina lor să-mi sângere pe frunte.

 

 

EPILOG

LUPTA ÎNGERULUI CU SATANA ADORMIREA LUI FRANCISC DIN ASSISI

MASCA

1.

 

 

Apoi a venit curtea cerească, marea, luminata, căci numai îngerii se mai lăsau la el, seara – şi-albinele, iar toamna era lungă şi frumoasă. Dumnezeu s-a dus în toate bisericile din lume. Clopotele sunau fără auz, în pământ, moartea venea sfioasă, făcându-i legământ gingaş, de mătasă, pentru suflet. Îngerul cu paza l-a îndemnat pe Satana şi-a început o luptă, care-a durat până târziu noaptea.

 

 

2.

 

 

Francisc a adormit aproape de soare. Moartea i-a intrat uşor prin porţile ochilor, căci ei erau curaţi, deşi fără lacrimă.

 

 

3.

 

 

Oamenii spuneau că nu mai trebuie soare pe cer, căci faţa lui Francisc luminează îndestul, şi pentru luceafărul de mai sus de soare.

 

 

ÎN ASSISI A FOST MARE BUCURIE.