Moarte-n pădure
În ploi de verde luminiş aleargă cerbii
mai albi ca luna-n versurile mele;
Diana junghie-n culcuşul cald al ierbii
grumajii ciutelor cu ochi de stele.
Pândesc săgetătorii chiotul să vină,
zvâcnind în aer ca o inimă în sânge;
Diana goală-şi scutură din păr lumina
Şi-n ţarc tăcerea paşii mătăsoşi şi-i strânge.
Amantul refuzat ia arcul şi-l struneşte;
năierii turbură cu râsul lor frunzarele;
pe dealuri, toarnă Pan în struguri soarele,
pe când săgeata ţinta şi-o loveşte.
O clipă a tăcut pădurea; doar ogoarele
treceau cu ierburile-n naiul vântului;
apoi, cu fluierul, porni Pan iar izvoarele –
şi iar răsună-n-nalturi cântecul pământului.
Cetatea de apă
Atlantica îşi fremăta florinii aurii de lună;
oraşul iriza beţiile marine – ca-n genunchi
s-asculte mateloţii cum pietrişul mările şi-l sună, –
şi voluptatea-i pătrundea, adâncă, până la rărunchi.
În horă, înecaţii îşi ritmau la stele nostalgia,
pe care-atâta de frenetic le-o mai dăruia destinul –
şi valurile viorii înţelegeau că bucuria
îmbată uneori întregul cer şi oamenii, ca vinul.
Râzând cu ochii tulburaţi de visul serilor agreste,
Se-ndeasă ciutele din smârcul codrilor de stelărie;
enorm, atunci, şi-amar, oceanul creşte cu dorinţa peste
cetatea-n care se ridică fabrici mari de bucurie.
Migrare
Îi turbură pe reni prea multul dimineţii soare
şi-un freamăt nou spre calme norduri îi recheamă;
de-atâta primăvară, inima îi doare
şi-amiezile privirea le-o umbresc de teamă.
Aurore verzi halucinează-n codri depărtarea
şi dânşii tremură visând zăpezile eterne;
sălbatică, prin sânge iar le flutură-nserarea
cu nostalgii suave după tundrele materne.
Deşi-i aşteaptă-n drum atâtea uragane, renii
pornesc şi bucuria revederii îi agită;
banchize străvezii, în care au îngheţat lichenii,
ei simt de-acuma aspru răsunându-le-n copită.
Oricât le-ar sta-mpotrivă lupii, dându-le târcoale,
pe renii lânceziţi de-azur îi duce mai departe
mirajul irizatelor aurore boreale –
să-ngenuncheze-n liniştea zăpezilor şi-n moarte.
Monolog
Buza cum de vânt ţi-i arsă şi de soare,
câmp mă simt, pe care să-l săruţi;
umbră ţi-am căzut, ca lutul, la picioare –
trec pe mirişti nouri neştiuţi.
Umeri cu lumină rară de dumbravă,
iar vă plouă zeci de dimineţi;
culmile în hău te chiuie şi-n slavă –
chiotul sălbaticei vieţi.
Totuşi, depărtări ai dat; singurătatea
Bate-n frunzele cu gust amar;
drumurile se deznoadă-n vastitatea
miriştii cu nouri grei de var.
Ca-ntr-un ochi bolnav se tulbură lumina,
Sună-n dealuri râsul veşniciei –
cad cu ploile, să-ţi crească sub tulpina
clară hrana viermilor şi-a gliei.
Peter Schlemihl vorbind cu umbra vândută
Conturul tău cădea suav pe flori, pe-oglinzi, pe-o carte,
te profilai albastră-n stinsele amiezi;
acum, doar amintirea te mai tremură departe
pe apa serii, care flutură-n livezi.
Ţâfnos, exasperat de-atâtea umbre indecente,
călătoream cu cizmele-mi de şapte poştii
şi străbăteam grăbit pe zi vreo patru continente,
de-nmărmureau cu gura la ureche proştii.
Din amintire, iarăşi mă sfidezi alintătoare,
te furişezi prin ierburi, ca şopârla, şi te
înalţi, mai limpede ca remuşcarea mea, la soare,
de când picioru-mi a-ncercat să te evite.
O zi, odată, va veni – fii sigură că vine! –,
în care mâna-mi nu va ezita şi-atunci
în crude-azururi de ţărână-i putrezi cu mine –
dar pietre-n care suflet o să mai arunci?
Pasărea măiastră
Robind-o-n lanţuri după lupta-ndelungată,
semeţ ai poruncit de aur colivia
să-i fie şi-ai ştiut că-n suflet niciodată
mai fără margini n-o să-ţi crească bucuria.
Privind prizoniera pasăre măiastră,
ai desluşit cum în privirea ei umilă,
sfidându-te, străbate-o flacără albastră –
şi-atunci, cu ghearele-i, te prinde-atâta milă,
că-n generos elan îţi creşte răsuflarea
şi hotărârea ta-i definitivă:
îi dăruieşti cu simpla-ţi bunătate zarea,
s-o-ncerce iar măiastră pasăre captivă.
Dar lanţu-şi scutură ca, fără să tresalte,
cu pliscul să-ţi sfâşie-n trup – şi peste-o clipă
se-avântă-n golul liniştii de brumi înalte,
simfonizând eternitatea din aripă.
Dimineaţa cea mare
…ein dunkles unverwundnes
grausames Etwas …
Rainer Maria Rilke
Te cheamă cornul; rătăcind, nu ştii de unde.
La urmă-ngenunchezi. Îţi cade mâna. Urlă
un câine. Sau un lup – şi moartea te pătrunde
încet; şi Dumnezeu s-a coborât din turlă.
Un glas mai strigă prin pădure după sine;
apoi, în frunze, ploaia lungă l-a pierdut;
L-auzi pe Dumnezeu prin negură cum vine,
sunând lumina strânsă-n stelele de lut.
Ce burniţă! – şi peste piept pădurea-ti trece
cu paşi mai grei ca anii, care te-au umilit.
Cum intră amintirea, vesel! Ai petrece,
dar zâmbetul în lacrimă ţi s-a oprit.
Atâta ploaie! Stinşi se furişează zorii.
Ai vrea s-o termini. Arma ţi-o apeşi şi-n mână
e veşnicia. Cum se miră căpriorii! –
şi arma are zgomot moale, ca de lână.
Navigatorul
… drumul întoarcerii nu-1 mai ştiu…
Lucian Blaga
Coralierii orchestrează-n mări meduze
şi maluri grele de-aur surpă-n valuri zarea
amurgului, când vâsla bate leneş marea,
pe care-o limpezeşte-n naiuri aşteptarea
înaltelor tărâmuri de zăpezi ursuze.
Pe frunte e-o lumină peste timp şi care
organizează-n ritmuri verzi eternitatea;
îi tremură sub mâna fermă cantitatea
imensă de azur ce-ncercuie cetatea
legănătoarei zări şi-a depărtării clare.
Pământurile stau în amintire, joase –
Ca-n vastul continent al visului; delfinii
amurgului se joacă-n apele luminii
şi-aproape luna albă-şi pregăteşte crinii…
Departe abureşte marea de sargase!
Eroul
… O Musik der Kräfte!
Rainer Maria Rilke
Pădurile arhaice vestesc departe,
în zorii morţi de ploaie, vânători regale;
un semn ciudat îi cade-n ceaţa de pe carte –
stejarii au pornit cu turlele la vale.
Chemarea sângelui răsună-n văi şi bate
sălbatic în frunzişul fagilor, prin care
va luneca un chiot de eternitate –
cu focuri ciobăneşti şi iz de depărtare.
Cu steaua viitoare vei porni;
amară va undui cu linişti stinse zarea noastră
de-arhangheli răsăriţi pe lutul tău de seară,
dar iată cum pe tâmpla ta de stei, albastră,
luceşte-al veşniciilor elan
şi ţărna rumânească-ţi stă de logodire;
dar tu din cenuşiul ploii lan
ascultă cum trecutu-ţi dă de ştire!
Tristeţe de rai
Şi-n rai va trebui să fie moarte – o lină cântare
de îngeri, şi tăcute lumini
vor fâlfâi ca peste-o simplă, calmă plimbare
prin omeneştile grădini.
Ascultând, vor veni copiii morţi demult
la îngereasca, slobozitoarea ceată –
să moară încă o dată
într-al sunetelor dulce tumult.
28 februarie 1937
În tâmpla ta mai linişteşte seara
lumini târzii de crepuscul apos;
coboară ploaia să asculte umbra
pe mâna ta cum cântă de frumos.
Pe-obraji mireasma cimbrului îţi urcă
un abur de câmpie, amărui;
tăcerea bate-n lampă zumzet de lumină…
Iar ai plâns! De dorul cui?
Îngenunchez şi plânsul ţi-l sărut,
dar fruntea-ţi cade, pasăre, pe carte.
Doamne, simt de-acuma cum îţi sună-n lut
cerurile tale moarte.
Făt-Frumos
Salonul corespunde-armurilor din galerie,
care azi îmbracă descendenţi de carte veche, –
şi aria re-nvie Făt-Frumosul de hârtie,
pe care-l râd bufonii apucaţi de streche.
Pe nas îi cade soarele şi-ncepe să strănute;
La-ncheieturi rugina strâns l-a prins şi-l ţine;
zadarnic goarna ştirbă azi ogarii îi asmute
din somnul lor de sub pământ – acolo-i bine! –
şi Făt-Frumos se uită-n jur, ceţos, bătrân, săracu’!
Repede-apoi – cu gura plină de sudălmi –
curtenii, care s-au dus acu’ de mult la dracu’ –
şi-exasperat vrea umbra să şi-o ia la pălmi.
Moarte de primăvară
Femeia zăpezilor şi-a ridicat mâna, care
lucea străveziu – şi algele inimii prin piele
se vedeau, când înflorea pe mare
bruma albastră de stele.
Înotând, au venit la ea morsele molâi
şi urşii albi, tulburând pădurile de ape,
încât nu mai ştia pe care să-i mângâie întâi –
atât de mulţi erau pe-aproape!
Risipindu-şi aurorele, banchiza a plecat
spre sudul, în care irizau depărtarea
gheţarii porniţi să se-afunde, – şi cerul destinat
să-i oglindească, şi-a aşternut pe ei uitarea.
Când soarele, răsfrânt în valuri, a erupt semeţ,
femeia a mai privit o dată
zăpezile cum scad, şuvoind dezgheţ,
şi s-a topit în curcubeie – şi-atunci imensul soare
a părut o pată
pe suava puritate-a tundrelor din depărtare.
Isus în pădure
Pădure veche. Zeii gem în piatra lor tăcută,
stejarii freamătă de nouri. Brumi de toamnă lungă.
Vânează regii orbi de seară-n amintiri o ciută,
pe care-ogarii prin frunzişul lunii o alungă.
În fiecare fag, o cruce de luceferi bate;
se-apropie Isus; spre zeii vechi de-a dreptul merge;
le dă lumina de pe umeri de eternitate
şi-apoi cu mânecaru-albastru lacrima le-o şterge.
Îşi lasă capul pe frunziş. E obosit Isus
şi zeii îl veghează peste noapte. Mare, trece
prin codri Dumnezeu – o negură de sus, mai sus
de clarele tării cu mortuar luceafăr rece.
Regret
Din groapă m-am întors, să pipăi cum lumina
mai cade-n clară ploaie peste pomi şi ierbi –
azurul sângele şi-l varsă pe grădina
în care vin să-l bea îndrăgostiţii cerbi.
Un soare-imens îşi desfăşoară depărtarea
pe umerii livezilor înfiorate
şi parcă-n clopote albastre cântă zarea
în care ca o inimă vecia bate.
Dar din adâncuri glasul lutului mă cheamă,
i-aud în fiecare frunză tânguirea;
de-atâta soare a-nceput să-mi fie teamă
şi simt ce-obositoare-i în lumină nemurirea.
Mi-i dor de tine iarăşi, noapte, moarte, mamă.
Mesagiu
Eu, ciobănind cu turma prin smârcuri de azur
şi prin geometria caratelor brumoase,
mă limpezesc în norduri pe-un aur mult mai pur
ca seara care plânge în stelele apoase.
Când şerpi albaştri suie pe fluier luminişul
pădurilor cu ploaia aurorelor, aud
cum inorogii-şi saltă copitele-n frunzişul
de sângele Dianei răpuse încă ud.
La vânătoare şoimii şi-n munţi, pe culmi, furtună.
Stejarii cad în hăuri, pe mâini îmi curge-un clar
amurg, iar Pan, în trestii, elegiac mă sună
şi visul mi-l ascunde cu naiul în şerpar.
Sălbătăcind, eu versul îl strâng în cornul aspru,
vânătoresc, şi-n fumul oierilor alint
pe frunză, ca pe frunte, luceafărul albastru
din apele ceţoase şi scorbura de-argint.
Târziu, când simt că tâmpla îmi abureşte-n geruri
înalte, unde bate un vânt de nebunie,
îmi iau pe umăr corbul, păşind ursuz pe ceruri,
indiferent să intru cu mine-n veşnicie.
Clan trist, sufletele
…Vedi ch’io son un che piango!
Dante
Lăutele de seară urcă-n inimi luna
şi liniştea alungă cerbi prin ochii uzi de ciută;
pândesc din amintiri să cadă, una câte una,
ciutandrele de vis în ploaia nevăzută.
Biserici în azur, colină în privire –
atâta cresc fântânile de poezie;
mai mult decât un nume, totul de iubire,
nimic în aburul acesta n-o să fie.
Moartea şarpelui
Priveşte lung asupra depărtării.
Pădurea cade-n somn şi iar adie
ninsori albastre-n largurile zării,
văzduhul reavăn are iz de glie, –
amiaza-i, totuşi, grea şi fumurie.
O vulpe-şi linge rănile de-amurg,
izvoarele culeg din marea slavă
lumină pentru-a ciutelor zăbavă,
tăcerile din stânca stearpă curg,
roteşte-n soare-o pajeră bolnavă.
Cum vede limpede pădurea, cum
o simte cu întreaga ei răcoare! –
dar şarpele, zdrobit de-atâta soare,
cu pietrele se luptă-n asprul drum
şi muştele-au-nceput să-l înconjoare.
Când Pan alege-n naiu-i murmur lin
de-albine-n joc sub cimbruri şi sulcină,
e cântecul o ploaie de lumină
cu stropi de-azur şi sunetul e plin
de flori – ca o mirifică grădină.
Zadarnic şarpele privirea-şi pierde
în albăstriul cer cu dulci lumini,
căci noaptea prinde aspre rădăcini
în ochii lui, iar ziua parcă-i verde
şi-l plouă soarele cu-albaştri spini.
Când moartea vine în sfârşit, e pace
şi noaptea peste codri-ncet se lasă;
cu turmele-i ciobanul către casă
porneşte; peste şarpe iar se face
lumină. Cine-ascute-n noapte-o coasă?
Machiavelli
Italia se-aprinde, ruguri scânteiază
şi Papa-mparte cardinalilor veninul;
în sânge – proaspăt cade fiecare rază
şi nimeni nu mai ştie care-i e destinul.
În timp ce spumegă Savonarola-n piaţă,
artiştii Iasă marmora-n pierzare, ca să
se-ascundă-n pivniţi, unde speră cu viaţă
să scape de nebunul căruia nu-i pasă
de linia suavă, modelată-n formă
nepieritoare. Rezemat de balustradă,
şopteşte Machiavel: „Florenţa se transformă.
Nestingheriţi nebunii urlă-n stradă!” –
şi râde-ncet când vede stelele: „Doar lor mă
încred…”. Dar zâmbetul dispare:
o stea se clatină să cadă
şi-n negura cetăţii moare.
Fata în mormânt
Ich glaube dich viel weiter.
Rainer Maria Rilke
Ea simte cum deasupra soarele
deschide pe mormântu-i crinii
şi-aude în pietriş izvoarele
cum plâng sub aripa luminii.
Prin mâinile-i îşi sapă viermii drum,
în ochi îi mustuie puroiul,
iar inima s-a prefăcut în scrum
şi braţele-i sporesc gunoiul.
Deodată, însă, o imensă fericire
îi copleşeşte sufletul, căci simte cum din ea răsare,
făcându-şi loc prin carnea ruptă, un subţire
şi gingaş fir: e pomul, care
va creşte mâine cântece spre soare.
