Românește așa a fost: Regele lăutarilor, în mizerie

După o carieră glorioasă, Alexandru Ciolac zace în mizerie

Nu mă surprinde să văd că, în 1934, geniul viorii, cum îl numea George Enescu, nu mai era cunoscut sub numele de Cristache Ciolacu, faimos și reprezentativ pentru România în lumea largă. Nu mă surprinde să nu-l regăsesc nici astăzi pe Cristache Ciolacu așezat la locul cuvenit în patrimoniul spiritualității românești. Românește așa a fost și va fi întotdeauna: ne-a lipsit și ne va lipsi memoria. Ceea ce înseamnă că, de fapt, nici măcar nu existăm.

Din moși strămoși tot muzicanți cu faimă. Nu exista petrecere boierească fără ca vreun Ciolacu să nu-i tragă cu arcușul, fluturând peste suflete marama dulce a vrajei. Coborau melancolicele juânițe pleoapele înlăcrămate când romanța care dezvăluia o pornire sinceră de dor și durere era înviată pe strune. Un Ciolacu a cântat, cu taraful lui, la nunta unuia din Ghiculești și unde a prins deodată a ploua cu galbeni și flori deasupra viorii, că și-a cuibărit bătrânul lăutar capul la piept, iar când și-a înălțat chipul și-a început din nou să-i zică din strune, un zeu al cântecului părea că-i mânuiește arcusul. Jocul crud al sorții a năpăstuit, în zilele noastre, pe unul din acești mari lăutari ai vremurilor de altădată. Cel pe care bătrânii din protipendada noastră, în peregrinările prin centrele mari ale Europei, l-au intâlnit cântând în cele mai de frunte localuri, idol mulțimii, răsplătit cu aur mult, își târăște acum urcușul anilor într-o încăpere mizeră, chinuit de foame și frig.

Împing poarta, la numărul 12, pe strada Palade. De zăbrele e prinsă o tablă pe care stă scris: „Câine rău”.

– A fost odată, mă lămurește cineva. Puteți intra fără grijă.

În curtea lungă, de o parte și de alta, căsuțe mici, a căror temelie trebuie să numere un șirag leng de decenii. Locuința muzicantului Ciolacu e vârâtă în pământ ca un culcuș de cârtiță. Pe geamuri mâna meșteră a gerului a zugrăvit bogăție de flori în ghirlande. Un bărbat înalt, cu părul sur și pielița feței închisă, mă întâmpină în prag.

– Vedeți cum se poate prăbuși un om!, îmi spune el, cu un zâmbet trist, plin de sfială, în care citești o nemărginită durere. Atâția prinți, la „soarelele” (seratele, adică „soirées” – n. n.) cărora am cântat, mi-au strâns mâna și m-au plătit cu pumni de aur, iar astăzi, la vreme grea de bătrânețe, o duc mai greu ca cerșetorul care întinde mâna la colț de stradă.

Alexandru Ciolacu (este vorba de fapt, de vestitul Cristache Ciolacu – n. n.) mă pofti în casă. Mă oprisem în mijlocul încăperii și nici el nu știa ce loc îmi poate oferi, ca să pot sta. Un cufăr de tablă și un pat de lemn, fără așternut, constituiau singurul mobilier.

– Toate s-au dus, ca spulberate de crivăț, îngaimă el. Am rămas doar cu amintirile. Dar ele nu-ți pot încălzi oasele, nici astâmpăra foamea. Cinci sute de lei pe lună plătesc chirie aici și-s câteva luni de când n-am mai putut da un ban. Am fost la domnul Duca și i-am destăinuit chinurile în care mă zbat. Mi-a promis o pensie. Oh, dacă s-ar îndura Dumnezeu să se poată face ceva pentru mine.

– De ce nu încerci să faci un apel la Palat? Și-ar aminti, cred, de dumneata.

– Cum nu. Majestății Sale, Regina Maria, i-am cântat doar la nuntă, în 1892. Mi-amintesc bine, era un ger groaznic, ca acum. Treizeci și două de nunți țărănești s-au cununat în ziua aceea la biserica Sf. Spiridon. Și, într-o căruță cu boi, în fruntea nuntașilor, a mers taraful nostru, cântând până la Ateneu. Acolo, în sala cea mare, a venit Regele Carol, cu tinerii principi.

– Am plecat apoi prin orașele mari ale Europei, căci angajamente străluite ne chemau pretutindeni. Pe unde n-am cântat? La Berlin, la „Wintergarten”, apoi la Paris, la teatrul „Folies Bergerés”. De acolo, am coborât spre sud, mergând până la granița Spaniei. Ne-am oprit și-n orășelul unde a fost îngropat Gambetta și-am depus o coroană cu tricolorul român pe mormântul lui. La Vichy, am cântat zece ani, de-a rândul. În 1894, la expoziția de la Anvers, am întâmpinat pe regele Carol cu cântece românești. Bruxelles, Monte Carlo, Nisa, toate orasele Italiei au fost colindate de noi cu multă vâlvă. Am cântat și la palatul Țarului, la Petersburg…

Cristache Ciolacu, la 20 de ani, în presa franceză

Alexandru Ciolacu tăcu, înăbușindu-și un suspin.

– Ce „soarele” vestite mi-au văzut ochii, prin 1900, în palatul prințului Roland Bonaparte, pe Avenue Yena! Ni se plăteau, pentru două ore, două mii de franci în aur. Când prințul a venit la București, m-am dus să-l văd, la hotel „Bulevard”.

– Mâine, plec la Sinaia, mi-a spus el. Să vii, să-mi cânți acolo.

Dar programul era altfel aranjat, așa că a fost ultima noastră întâlnire.

– A venit războiul, mi-a năruit tot ce agonisisem. Ultimul angajament, la Atena, a fost reziliat, din cauza războiului cu turcii. De atunci, nenorocirile au început să se țină lanț. Au venit la modă jazz-urile, apoi radioul. Prin localuri cântă, astăzi, doar tineret. Bătrânețea e împinsă afară cu hulă. Am dus prin palate și prin cele mai elegante localuri cântecele noastre românești, horele și sârbele, făcând pe străini să se îndrăgostească de muzica noastră. Mulți întrebau dacă țara ni-i tot atât de frumoasă ca ci cântecele. Și ce fericiți ne simțeam cu toții! Dacă prevedeam viitorul, poate că aș fi preferat să mor atunci.

Cristache Ciolacu

Am privit odaia mohorâtă, cu soba rece ș patul ca un culcuș de cerșetor. Cântărețul continuă:

– M-am îmbolnăvit. N-am mai găsit angajament și tot, chiar cele mai necesare lucruri, am fost silit să le vând. Am dat ultimul pat de bronz, iar acum opt luni, smokingul. Priviți pantalonii roși. Peste câtva timp n-am să mai am nici cu ce ieși din casă. Nu mai știu ce cale să apuc. Am cerut la Primărie un bon de lemne. Mi-au spus că n-au.

Un băiat de vreo paisprezece ani apăru în ușă.

– Băiatul meu. Îi pusesem și lui vioara în mână, așa era obișnuința în neam, dar m-am răzgândit. Îl dau să învețe o meserie, ca să n-ajungă vreodată să moară de foame.

Ascultam, negăsind cuvinte cu care să-i potolesc durerea. Într-un colț se odihnea vioara, cu tocul ros de mulțimea anilor. Coardele ei au vrăjit valuri de mulțime. În țara în care s-a născut Ciolacu a fost silită să amuțească. E din cale-afară de rușinos și trist. / Margareta NICOLAU”[1].

[1] Realitatea ilustrată, nr. 362, Anul VIII, 4 ianuarie 1934, p. 14