1762: Ce obicei are Domnul când merge la Sfântă

Bouquet: Moldavie, la ville de Iassi, 1843

„La 14 zile a lunii lui Octombrie, aici, în pământul Moldovei, întru această de Dumnezeu păzită ţară, să prăznuieşte, la mănă­stirea a trei Sfinţi Ierarhi, Sfânta şi cuvioasa prepodobna Parascheva cea nouă, al căreia sfântul ei trup întreg se află întru această numită mănăstire, aduse fiind sfintele ei moaşte de răposatul Vasilie Voevod, la anii 7148 (1640 – n. n.).

Deci, cu o zi mai înainte de prăznuirea Sfintei, vine egumenul mănăstirii către Domn cu poclon, cafea şi zahăr, după obicei, şi, ducându-se al treilea logofăt în spătărie, către Domn, pofteşte egumenul pe Domn, cu rugăminte, ca să ia Domnul osteneală, să cinstească prăznuirea Sfintei, cu mergerea şi domneasca sa parisie. Şi Domnul încă fiind dorit a se împărtăşi, cu sărutarea Sfintelor moaşte, mulţămeşte egumenului, bucurându-l şi cu mer­gerea sa.

Şi la 8 ceasuri din zi este obicei de se trag toate clopotele sfintei mănăstiri şi atuncea egumenul şi cu preoţii bisericii, mergând în biserică, după închinăciunea cea cu smerenie, ce fac către racla Sfintei, o rădica de la locul ei racla cu sfintele moaşte şi o pun în mijlocul bisericii, în kuvuclion ce i s-a făcut acum de curând, pentru sărutarea şi împărtăşirea creştinescului norod. Şi îndată se începe şi vecernia cea mare. Deci, după săvârşitul vecerniei, merge şi Doamna la numita mănăstire, cu alai de slujitorime, şi trag şi clopotele (numai acestei mănăstiri) şi când va să intre în biserică, egumenul are purtare de grijă, de-i iese, cu sfânta evanghelie, înainte; şi intrând în lăuntrul sfintei biserici şi închinându-se sfintelor moaşte şi sărutându-le cu smerenie, porunceşte de se face şi paraclisul Sfintei şi, după paraclis, iar sărută moaştele şi, ieşind din biserică, merge la curte.

Este obicei de se fac, de la visteria Domnului, şi 2 făclii mari de ceară, câte de ** oca, care se şi zugrăvesc şi se trimit la Sfântă, din partea Domnului; şi aceste făclii se trimit până a nu merge Doamna la biserică; care făclii se pun, una la cap, alta la picioarele Sfintei.

Şi după mergerea Doamnei la curte, vel şătrar are purtare de grijă de întinde saivantul (corul – n. n.) Domnului în ograda mănăstirii, din dreapta uşii bisericii, unde şi Domnul descalică; cum şi vătaful de aprozi are şi el această purtare de grijă, de aşează scaunul Domnului, a mitropolitului şi a beizadelelor.

A doua zi, dimineaţa, în ziua Sfintei, după ce se găteşte Domnul şi se luminează bine de ziuă, purcede Domnul, de la curte, cu tot alaiul cel domnesc şi obişnuit şi vine la Trei-Sfetitele, făcându-se răsunare, atât de ale mănăstirii clopote, cât şi de la celelalte mănăstireşti clopote, care sunt mai aproape. Înaintea Dom­nului, la uşa bisericii, este obicei de iese mitropolitul, cu alţi ar­hierei şi egumeni, cu sfânta evanghelie şi cu axion, duc pe Domn în biserică; şi îndată cel dintâi cântăreţ începe slavoslovia; şi după slavoslovie, Domnul, cu mitropolitul alăturea, ies împreună afară şi, după dânşii, boierii, şi cântăreţii încep a cânta litia şi 4 din preoţii bisericii, în epitrafile şi feloane fiind îmbrăcaţi, cu capetele goale, ridică racla cu sfintele moaşte pe umerii lor, doi la cap, doi la picioare, şi, ieşind afară din biserică, se face încunjurarea sfintei biserici cu sfintele moaşte, mergând mitropolitul, cu Domnul şi cu toată boierimea, înaintea sfintelor moaşte.

După încunjurarea bisericii o dată, merge Domnul supt saivant drept la scaunul său şi toţi ceilalţi drept la scaunele lor şi sfintele moaşte aducându-se, se pun în mijloc şi merge întâi mi­tropolitul de sărută moaştele şi, mergând şi Domnul şi sărutând sfintele moaşte, se miruieşte de mitropolitul; şi după mir, mer­gând Domnul la scaunul său, se dau 10 lei, de vel vistier, în blid.

Apoi merg beizadelele şi boierii, toţi de sărută moaştele şi se miruiesc, şi îndată mitropolitul, cu Domnul şi cu toată boierimea, intră în biserică şi se începe sfânta liturghie; iar sfintele moaşte rămân afară, pentru sărutarea norodului. Şi la Heruvico, la văhodul cel mare, se aduc sfintele moaşte în biserică, fără raclă, şi se petrec Domnul, beizadelele şi cu boierii pe dedesuptul sfântului trup şi, apoi, ducându-l în sfântul altar, îl pun pe sfânta masă şi aproape de chinonico, sfintele moaşte se ridică din altar şi se aduc de se pun, iarăşi, în racla lor, ce este în mijlocul bisericii, şi, după săvârşirea liturghiei, ieşind Domnul din biserică, de voieşte, merge la chilia egumenului de bea cafea; de nu, merge la curte şi acolo bea şi cafea, cu toată boierimea, după orânduială”[1].

Sărbătoarea străveche a Sfintei Vineri (Luceafărului), la care moldovenii nu renunţaseră nici la un secol după ce Vasile Lupu le adusese o Sfânta Vineri (Parascheva – în greacă) pământească şi, desigur, cu garanţie creştină – nu întreagă, cum scria, în 1762, Gheorgache[2], ci fără o mână şi fără piciorul opus, Patriarhul Constantinopolului vânzând, după aceea, numeroase moaşte şi păcălindu-l, în fapt, pe Vasile Lupu, care, la cât bănet a dat, merita moaştele întregi, cum şi preciza în condiţiile comenzii iniţiale.

„În ziua sfintei şi marii Vineri, iese Domnul iarăşi la biserica cea mare, la ceasuri, făcându-se şi vecernia, cu sărutarea epitafului totodată; şi la 6 ceasuri din noapte, spre Sâmbătă, este obiceiul de iese Domnul iarăşi la biserica cea mare şi, la canonul cel dintâi, se face dare de făclii de ceară la toţi; şi după slavovenie se scoate aerul, mergând Domnul, cu mitropolitul alături, înaintea aerului, cu tot alaiul şi cu boierii cei mari pe urma Domnului şi a mitropolitului, toţi cu făclii aprinse, cum şi celălalt norod. Şi ieşind din biserică, se scoboară pe scara cea mare şi merg pe bute din lăuntrul curţii, unde şi scaune sunt gătite pentru aer, în mijloc, iar Domnul şi ceilalţi, la locurile cele obişnuite, şi acolo se face şi sărutarea aerului, de toţi, pe obicei”[3].

[1] Simonescu, Dan, Literatura românească de ceremonial / Condica lui Gheorgachi, 1762, Bucureşti 1939, pp. 299-301

[2] CONDICĂ ce are întru sine obiceiuri vechi şi noi a prea înălţaţilor domni, care s-a făcut din porunca prea înălţatului, luminatului şi iubitorului de Hristos, Domnului meu şi oblăduitorului a toată Moldavia, Io Grigorie Ioan Voievod, care s-a alcătuit şi s-a scris de mine, prea plecata slugă, Gheorgache vtori logofăt, aici, în oraşul Eşului, la anii 1762, Noiemvrie 5.

[3] Simonescu, Dan, Literatura românească de ceremonial / Condica lui Gheorgachi, 1762, Bucureşti 1939, pp. 292, 293