Cluj, “Boabe de grâu”, 1930, nr. 8, p. 465
„Ars Poetica[1]. Prin Operă Antologică înţelegem opera reprezentativă, opera cea mai bună a unui artist; prin Expoziţie Antologică înţelegem prezentarea celor mai buni, celor mai reprezentativi artişti, cu operele lor antologice.
Ideea aceasta luminoasă a unei Expoziţii Antologice a poeziei tinere era vânturată de multă vreme de organizatorii ei: încă prin 1933, un grup de tineri, din care nu au lipsit poeţii Virgil Carianopol, Ion Th. Ilea şi Teodor Scarlat, discutase proectul, avantajele, scopurile, dezavantajele şi rosturile lui, fără însă a păşi atunci la o întruchipare a gândului. Realizarea a întârziat, printre altele, datorită – se pare – unor împotriviri „poetice”, care – paradoxal! – tocmai din cauza prea multor legături ce au cu Poezia, nu au văzut – şi nici nu vor vedea – cu ochi buni evoluţia tineretului (despre o revoluţie în poezie nici nu poate fi vorba, în condiţiunile literare de azi: ar fi ucisă în faşă). Şi acum, ca şi prin 1910-12, când, de-o pildă, poezia domnului Ion Minulescu era pusă la index de pana prea vitriolată a lui Ilarie Chendi, – neînţelegerea sau mai precis interesata ranchiună a căutat să se pună de-a latul unei iniţiative care, după cum s-a văzut, nu a căutat să dărâme pe nimeni, ci a dorit numai o justă – a, problema aceasta a justiţiei în literatură! – orânduire în „tămbălaul“ poetic, de fapt: apoetic, actual.
Dar ceea ce au izbutit poeţii tineri, organizând această manifestare artistică, a fost altceva: o „strângere de rânduri“. Lucrul acesta părea o utopie, până în preajma vernisajului expoziţiei. Cu atât mai mult, această tristă părere, cu cât motivele care se împotriveau unei uniuni sufleteşti şi chiar de interese profesionale, nu erau deloc de ordin poetic, ci mai mult de diferite aspecte personale. Privită din acest punct de vedere, realizarea expoziţiei merită puternice aplauze şi sprijin, chiar după ce manuscrisele standard au coborât de pe pereţii unei săli de artă, în mape. Şi pentru ca prospeţimea faptei să fie în continuu actual, iniţiatorii acestei prime manifestări poetice în gen credem că ar face bine dacă nu ar uita editarea volumului antologic anunţat – oglinda cea mai sinceră a strădaniilor depuse – precum, mai ales, repetarea expoziţiei, după o anumită trecere de timp.
Sfatul de manuscrise, inaugurat la 4 Martie 1937, într-una din sălile Casei de artă „Mozart”, în primul rând a dat posibilitate tuturor acelora care se interesează de tineret şi de manifestările lui culturale să ansambleze „curentele“ în care se încadrează tinerii poeți, tendinţele, elanurile şi emoţia, estetismul, lirismul şi izvoarele lor; iar în al doilea rând, a înlesnit evidenţierea câtorva viguroase şi sigure talente. Prezenţa alaturată a unei strofe, cizelată de dl Radu Gyr, a unei incantaţii semnată de dl Teodor Murăşanu, a unei minunate confesiuni, făcută de doamna Coca Farago, şi a unei orânduiri poetice, în genul de detunată a ardeleanului Ion Th. Ilea, este nu numai instructivă, ci pe de-a-ntregul edificatoare.
Zic „edificatoare“– aş fi putut să întrebuinţez un cuvânt mai luminos – pentru că în atâta azur şi tril poetic, în atâta sfântă cădelnițare a inspiraţiei de cea mai pură emoţie, s-au strecurat – veşnica poveste a uscăturilor din pădure – unele asonanțe, unele nedorite obscurităţi, cărora, mai la vale, le vom spune pe nume, care, totuşi, nu trebuiau să scape organizatorilor expoziţiei: îi ştim ca buni esteţi şi excelenţi oameni de gust.
Dacă am vorbi numai din punct de vedere critic, ar fi să recunoaştem că şi aceste menţionate scăderi pot să aibă sensul lor, pot adică să lămurească – acolo unde este – lipsa izvorului creator; mai lămurit: pot să identifice – măcar în parte – pe unii din intruşii în grădinile de aur şi vis ale poeziei tinere, intruşi care, majoritatea plasaţi de unii potentaţi ai culturii noastre actuale tip Eugen Lovinescu, se dovedesc prin ei înşişi (ce lămuritor lucru!) ca nemerituoşi. Dar, vorbind şi din punct de vedere pur estetic, pe o linie de cât mai larg impresionism, vina organizatorilor expoziţiei, care au înlesnit prezenta acestor câţiva indezirabili – ori cum s-ar pune chestiunea – rămâne întreagă.
Expoziţia antologică a poeziei tinere a întrunit, datorită sârguinței poetului Teodor Scarlat şi criticului Șerban Cioculescu, un grup de treizeci şi opt poeți, cei mai mulţi cunoscuţi celor se se interesează de poezie, o bună parte din ei ridicaţi fiind pe treptele consacrării cu mult înainte de ziua vernisajului de la 4 Martie 1937. Aproape toţi poeţii expozanţi – chiar şi cei slabi sau deloc poeţi – aveau, înainte de expoziţie, o experienţă în breaslă: unii au plachete sau volume în vitrine, alţii încă nu au ieşit din coperţile revistelor literare, întru asamblare.
Orânduirea alfabetică a poeţilor – ca pe un catalog şcolar sau ca la un apel soldăţesc, vagmistrul fiind dl Teodor Scarlat – nu am găsit-o fericit inspirată. O grupare după curente, şcoli, tendinţe, ar fi fost mai informativă, pentru că lectorul ar fi putut să observe şi să aprecieze calităţile sau scăderile fiecărui grup, după cum uşor s-ar fi desprins nota poetică personală, în cadrul curentului respectiv, fiecărui expozant. Aşa cum s-a procedat la aranjarea materialului poetic expus, a fost grea, dacă nu imposibilă, o comparare, de-o pildă, a adepţilor poeziei pure, cu tineri tinzând către clasic sau către tradiţionalism.
Iulian Vesper
Dl Iulian Vesper, unul din bunii poeţi, formaţi sub semnul de bazalt şi de ivoriu al „Iconarului“ bucovinean, ne aduce poemele: ,,Laudă secerişului“, „Zidire“ şi „Execelsior“, toate de aceeaşi ridicată ţinută poetică. Dăm, mai jos, poema „Zidire“:
M-adun din luminişuri şi iarăşi mă desfac,
Mă strig din alte veacuri, dar nu mă ştiu în veac.
Tulpina mea mă cheamă, dar mă târăsc în tină.
Negura mă răpeşte de parcă-aş fi lumină.
Aştept o zi, dar zorii îi văd cum asfinţesc
Parca mă sting în vreme, dar mă revăd şi cresc.
Obrazul mi-i de stele, dar gleznele-s de lut.
Dacă mai sunt în viață, sunt iar la început.
Port zarea unui suflet, dar trupul întârzie,
Într-un crepuscul mistic sunt o lumină vie.
Uitarea mea rodeşte şi dorul e-n stamine,
Culeg tăceri de veacuri, dar nu mă vreau pe mine.
Arar trezindu-mi anii şi zilele în zori,
Mă stinge-o sete oarbă de forme şi culori
Că prins în chinga lumii, cu nopţile în vânt
Mă vreau zidit în vreme, ca să mă simt pământ[2].
Traian Chelariu
Dl Traian Chelariu este al doilea poet bucovinean – după dl Iulian Vesper – pe care-l aflăm prezent la expoziţie. Având o activitate poetică desfăşurată mai ales în cadrul grupării Junimea Literară, de la Cernăuţi, noi credem că acest element reprezintă una din bunele şi floralele prezentări ale poeziei bucovinene noi. A expus poemele: „Legendă”,o cuprinzătoare şi plină de sevă „Jumătate a vieţii“ şi „Colindă scitică”. Redăm, din prima poemă:
Ne-am ridicat din hotarele
merse de lup şi de urs; –
unde-şi ascunde izvoarele
marele, aprigul curs!
Sângele încă risipă e
Rănile-ncuie dureri, –
poate potecile pipăie
paşii vrăjitei puteri!
Ah, Căpitane, pădurile,
cheamă un mare ce nu-i
bourul țării-l adulmeci
peste joimăniții sătui[3]…
Dl E. Ar. Zaharia este încă unul din poeţii descoperiţi şi cultivaţi de bucovineana mişcare a iconarilor, prezent la expoziţie. Poezia lui este izvorâtă din truda şi zvonul înalt al arcaşilor năpădiţi de străini, este elegia neamului său, furat, înşelat, biciuit, este poezia acelei vesele – dar cât de triste! – grădini alecsandrine. Dl E. Ar. Zaharia expune poemele: „Când era luna mică”, „Poem“ şi, ca divertisment artistic, interesanta realizare, intitulată relativ adecvat: „Pentru Josephine Baker”. Din aceste trei excelente poeme, am încerca să detaşăm minunatul „Când era luna mică“, dacă nu ne-ar fi teamă că greşim, poemele expuse fiind de egală valoare emotivă.
Tot atât de conformă structurii dumisale interioare este cinegetica expunere „Cerbii”[4]) sau poema „Steaua voevodului“[5], pe care, spre justificarea afirmaţiei, o redăm:
Toate privighetorile cântă
Toate oile ies la păşunat
Luna unde niciodată nu s-a îmbăiat
Apele-n bulboane se frământă.
Toate privighetorile cântă.
Stelele se culcă pe maidan
Pe heleşteie dans aerian.
Umbre şi şoapte. Cine descântă ?
Cine trece nevăzut spre înaltă cetate?
Vântul buimac? Prinţ neputrezit?
Fantome călări? Cine-i la schit?
S-aud clopotele… Toaca iarăşi bate…
Groază şi vânt. Luna bate
Scările roase, sălile goale, altarul crăpat.
Candele ard. Prințu-i sculat.
Stea magică nouă s-a-nfipt în cetate[6].
Cercetând atent, am găsit că ar fi trebuit să expună, lângă bunii poeţi arătaţi în acest studiu, şi cei înşiruiţi mai jos, pentru că, incontestabil şi aceşti tineri au bucăţi de înaltă ţinută poetică, bucăţi care ar fi străluminat cerul azuriu al expoziţiei. Şi – pentru că, în orice caz, sunt mai poeţi decât diferiţi cristiani sau andreitudori: poeţi „români“ şi analfabeţi.
Mircea Streinul – desen de Radu Bercea
După cum am arătat, dl Mircea Streinul trebuia neapărat adus la expoziţie. Oricare din poemele plachetei „Divertisment”, o bună parte din cele ale „Itinerarului cu anexe în vis” sau unul din pasagiile celor „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi” ar fi putut face faţă celor mai rafinate exigenţe poetice.
Pentru cei ce nu cred în poezia celui mai vajnic iconar cernăuţean, celui mai sincer poet pe care ni l-a dat nordul ţării, – căci pentru ceilalţi nu este nevoie – cităm minunatul poem „Moartea copacului“[7].
Iată, eram şi eu odată ram –
şi râdea pământul prin mine la soare;
deplin pe atunci mă bucuram,
culegându-l pe Dumnezeu din mii de izvoare.
Apoi veni o seară, când,
Simțind cum o dulce-oboseală prin frunze-mi pătrunde,
aş fi vrut să mă duc fără să ştiu unde –
şi-i auzeam pe ciobani, în vale, atât de vesel cântând.
Se ridica până la mine mirosul şiştarelor pline;
prin colibe, fierbeau laptele – şi fumul, liniştit,
se ridica peste case, – şi bine
îi venea lui Dumnezeu mireasma fânului proaspăt cosit.
Ardeau de atâta luceafăr depărtările,
pe care le sunau în tălăngi oile
şi se strângeau după lună cărările, –
şi n-am priceput de ce mă-nsetează ploile.
Abia când primul ram s-a desprins,
am bănuit o suavă sfâşiere,
care şerpii pe trunchi mi-a încins, –
şi totul s-a făcut tăcere.
Numai îngerii arborilor, care le stau
de secetă şi de-ajutor,
ferindu-i, pe cât au
în putere de trăsnet şi de topor –
băteau mai larg din aripi, luminând
seara până-n adâncul pădurilor.
Când am căzut, i-am mai văzut plângând[8].
Teofil Lianu
Dl Teofil Lianu, şi el iconar, şi el excelent poet, şi el cântând pe struna unei autentice poezii, este încă unul din poeţii de care expoziţia s-a lipsit, în detrimentul ei. Daca ne-am aminti numai de acele minunate poeme, publicate în diferite reviste şi întitulate generic „Curcubeu peste țară” – şi tot ar fi destulă justificare pentru bunele noastre păreri despre poezia acestui bucovinean.
La expoziţie putea prezenta, victorios, oricare din pasagiile „Curcubeului peste țară“. Iata, noi dăm pe acesta[9]:
Stelele le voi culege
fără cântec, fără lege
şi le voi suna-n tălăngi
şi le voi topi în crăngi.
Le voi răsădi în carte,
Fiecare-un cer aparte,
şi le-oi azvârli pe vin,
fiecare un florin.
Le voi răcori-n fântâne,
le voi frământa în pâine,
ori le-oi bate la chimir,
floare: aur bob şi fir[10]”.
[1] Ladmiss-Andeescu, N., Semne și mituri, Editura Lanuri, Mediaș 1937, pp. 52-110
[1] Pagini Literare An. 11. 1935 No. 4-5. pag. 136.
[2] Ibidem, p. 65
[3] Ibidem, pp. 69, 70
[4] Familia, I, 9
[5] Pagini Literare, I, 12, 1935
[6] Ibidem, pp. 75, 76
[7] Pagini Literare, An II, 1935, No. 4-5, p. 136
[8] Ibidem, pp. 98, 99
[9] Lanuri, an II, noiembrie-decembrie 1934, No. 15-16
[10] Ibidem, p. 100
