O vizionară bucovineană, în Fundu Moldovei

„Oameni care au avut prilejul să stea de vorbă cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, nu sunt atât de puţini, cât s-ar crede, prin satele româneşti. Şi dacă n-au avut toţi parte de „fenomenul Maglavitului”, cât de duioşi nu sunt unii dintre ei! Iată de pildă, Catrina Ursu din satul Fundul Moldovei, care a avut trei „vedenii”, trei „leşinuri” şi a văzut Iadul şi Raiul! De atunci nu mai are decât o singură dorinţă: să ajungă sfântă şi mucenică şi să nu-i putrezească oasele după moarte, ca să o cunoască şi cei ce astăzi nu cred în adevărul spuselor ei. Rugăciunile şi le începe, în fiecare zi, la ora 6 dimineaţa şi le spune „în gura mare”, bătând mătănii şi plângând în hohote, până la ora 10, Din gura ei curg fără încetare versuri de o fermecătoare factură populară. Blânda ei manie religioasă, o face depozitara nesecată a întregii vieţi religioase populare, aşa cum este ea în fiinţă în această parte a ţării, pe temeiul „cărţilor”, „epistoliilor” şi a tezaurului de legende hagiografice, cu sau fără influenţe mai vechi bogomilice.

Catrina Ursu se roagă pentru ea, pentru ai ei, pentru împăraţi şi conducători de oaste, pentru oamenii prea fericiţi ca să se gândească singuri la Dumnezeu, pentru cei aflaţi în nenorocire, bolnavi şi săraci, pentru vitele omului şi vieţuitoarele câmpului, pentru păduri, pentru ape, pentru grâul care se trudeşte să crească în holde, pentru tot ce vieţuieşte şi deci suferă pe acest pământ. Uneori, frăgezimea şi sfinţenia simţămintelor ei par a întrece chiar şi pe acela a „Florilor” Sfântului din Asisi”[1].

[1] Stahl, H. H., O vizionară bucovineană, în Sociologie românească, Nr. 1, An I, ianuarie 1936, pp. 48, 49

Aşa vă place Istoria? No Comments Nov 21

1819: Lupu şi Budală, staroştii lăutarilor din Chişinău

Lăutari basarabeni de înainte de anul 1900

„Un fapt de o deosebită importanţă este admiterea ţiganilor robi în breslele de lăutari, fie alături de oamenii liberi, fie formându-le numai ei.

Meseria robilor fiind un izvor de câştig pentru stăpânii lor, lăutarii sau, cum li se spunea pe vremuri, scripcarii, nu făceau excepţie, deşi, după 1785, acest meşteşug nu avea preţ osebit peste acela al sufletului[1]. Se bucurau de oareşicare libertate, trăind în casele lor şi din fructul ostenelilor lor, exercitându-şi meseria în faţa cui drag le era s-o asculte. În schimbul acestei libertăţi plăteau stăpânului lor o sumă anuală şi, evident, cântându-i, fără plată, şi la bucurie şi la amărăciune.

Primirea lor în bresle ne este confirmată de documente. Pontul al 13-lea al catastihului breslei lăutarilor din Huşi, reînnoit la 17 Februarie 1795 de către Mitropolitul Veniamin, pe atunci episcop al Eparhiei Huşului, recomandă ca „de cătră toţi meşterii aceştii bresle atăt cei mănăstireşti, cum şi cei boiereşti şi cei streini”, să se păzească nestrămutat aşezarea ce li se făcea şi obiceiurile breslei[2]. Ea era deci alcătuită din robi mănăstireşti, boiereşti şi oameni liberi. Dovadă că aceşti meşteri mănăstireşti şi boiereşti erau robii acestora o avem în Breasla lăutarilor din Chişinău, alcătuită exclusiv din astfel de robi.

Într-adevăr, ivindu-se neînţelegeri cu privire la alegerea de staroste între „ţiganii scripcari boereşti” şi „ţiganii scripcari ai Sfintei Mitropolii” – cum se denumesc ei singuri – aceştia din urmă dau la mâna favoritului lor, Gheorghe Budală, o mărturie, ca din partea tuturor ţiganilor „scripcari lăcuitori di aicea din Chişinău”, că el este dorit să le fie staroste. În această mărturie semnează, prin punere de deget, două grupe distincte de scripcari. Sub titlul „Scripcarii boireşti” urmează numele a cinci scripcari şi doi cobzari, iar sub acela de „Scripcarii mitropolişti”, unsprezece scripcari şi cinci cobzari. Această mărturie, din 9 Martie 1819[3], este însă contestată de „ţiganii scripcari boereşti”, care, printr-o jalbă către Orăşăneasca Dumă, arată că ţiganii scripcari ai Sfintei Mitropolii „fără ştirea noastră ne-au iscălit pi toţ” şi cer să nu fie recunoscut Budală de staroste, căci altfel „săliţ vom fi ai luoa fiişticari di la stăpânii noştrii rospisci spre a nu fi supărat di cătră alţi ţigani striini”[4].

Doi ani în urmă, la 8 Martie 1821, căzând toată lumea de acord, se înaintează Primăriei oraşului Chişinău următoarea jalbă:

Lăutari din Chișinău, în anul 1889

„Cătră orăşănesca Dumă a oraşului Chişănău. / Di la trăitorii din Chişănău Lupul săn Ioan starosti, di scripcari, i Gheorghe Bădală robi boereşti / Jalobă / După cum noi din proniia Dumnezăescă, avem ştiiţi de toată căntărili muzăcei moldovineşti, rusăşti, cum şi alti, şi săntem robi boereşti, cărora stăpăni li plătim avaeturili noştri pi fiiştecari anu, cu casă şi aşăzeri, întracestu oraş şi unul dintre noi Lupul său Ioanu au fost starosti pi toţi muzicanţii, adecă pi ţiganei boereşti, mănăstireşti, ruşi şi ovrei, care urmezi meşteşugul căntărei întracest oraş, şi fiindcă noi am fostu, de purure ascultători a cănta la feliuri di baluri unde eram chemaţi şi niputănd, eu Lupul, dovidi săngur, mau ajutat Gaeorghie Bădală, şi eu sănt starosti cu docomentul dat niei, delà acesta Dumă, şi acum pi amândoi ne cere opştiia: (boerii, neguţitorii) cum şi totă bresla nostră ca să fim staroşti, pentru aceasta cu plecăciuni ni rugăm aceştii Dumi ca să bini voiască a ni slobozi carti de starostii asupra tu (sic) tuturor muzicanzilor dintracest oraş, la cari aşteptăm milostivă puniri la cali. / (ss) Gheorghii Bădală, Lupul Ioan: starosti[5].

Se vede deci că ţiganii robi, atât acei care aparţineau boierilor, cât şi acei ai mănăstirilor, puteau intra în bresle, oficial recunoscuţi de autorităţile în drept. Că acesta nu este un obicei al noilor stăpânitori ai Basarabiei o dovedeşte nu numai declaraţia Episcopului Veniamin Costachi, din preambulul catastihului lăutarilor din Huşi: „De vreme ce, breasla meşterilor scripcari, iaste breaslă veche dintru început cu staroste şi cu catastev, ca şi alte bresle”, dar însăşi mărturia autorităţilor ruseşti. Orăşeneasca Dumă a Chişinăului cerând dezlegare de la Katakazi, guvernatorul civil al Basarabiei, cu privire la neînţelegerile dintre cei doi pretendenţi la starostie, arăta că „Din vechime, după obiceiul acestui ţinut, se puneau peste muzicanţi starosti cari supravegheau în această meserie cuvenita rânduială”[6]. Este deci neîndoielnic că, cel puţin în acest domeniu de activitate, libertatea persoanei nu era o condiţie spre a putea face parte din breaslă”[7].

Paris, 1889: Banda lui Tudorică Cercel

[1] Hrisovul lui Alex. Mavrocordat din 22 Dec. 1785, § 8, punct. 2, în Uricariul, vol. II, p. 72

[2] Catastihul breslei lăutarilor din Huşi, în Pr. C. Bobulescu, Lăutarii noştri, Bucureşti, 1922, pp. 143 şi urm.

[3] Arhiv. Stat. Chişinău. Dosar Nr. 159 al Primăriei Chişinău, fol. 2.

[4] Ibidem, fol. 3.

[5] Ibidem, toi 12

[6] Ibidem, Raport Nr.250 din 11 martie 1891, fol. 1

[7] Pavlescu, Eugen, Economia breslelor în Moldova, Bucureşti 1939, pp. 130-133

Lăutari basarabeni, înainte de anul 1900

LĂUTĂRIA ROMÂNEASCĂ No Comments Nov 21

1904: George Coşbuc: Ştefan Vodă

Scoaterea mortului din casă, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Prin Suceava, Vodă Ştefan, într-o zi de primăvară,

Cu boieri bătrâni ai ţării şi hatmani treceau călări,

Iată-n drum, pe-o stradă strâmtă, ei pe-un mort întâmpinară

Era sărac! Nici lume-n urmă, nici măcar făclii de ceară

Şi nici plâns ca la-ngropări.

Un copil ducea o cruce; şi-ngânând cântarea sfântă

După el bătrânul preot vine-ncet în sfântu-i port;

Duc pe umeri patru oameni un sicriu sărac şi cântă,

Ştefan îşi opreşte calul şi de milă se-nspăimântă

Cât de singur e-acest mort!

El descăleca şi-azvârle straiul ce de-argint străluce

Unui paj ce lasă calul şi s-apropie grăbit

De sicriu, şi-urmând sicriul, umilit îşi face cruce

Şi purtând în mână coiful, după mort încet se duce

Ca după-un amic iubit.

Sfetnicii şi-oştenii ţării stau miraţi şi n-au putere

Să-nţeleagă cine-i mortul cel necunoscut ca viu,

Văd în capul gol pe Ştefan şi zdrobit ca de-o durere

Îşi descopăr şi ei capul şi s-apropie-n tăcere

Şi se duc după sicriu.

Şi cu guri făr-de răsuflet stă mulţimea-ntâmpinată

De-acest mort urmat de Vodă şi de curtea sa, pe drum:

Nici ei nu-nţeleg convoiul, dar pornesc cu ei deodată

Şi mulţimi mereu s-adună spre mulţimea adunată

Neştiind de ce si cum.

Şi pe stradele Sucevei, înnorate-acum de jale,

După mortul fără nume se strecoară lungul şir

De popor, de Domn şi sfetnici şi de-oşteni în albe zale

Pe-un necunoscut din lume îl petrece-o lume-n cale

Spre mormântul strâmt şi jalnic dintr-un colţ de cimitir.

Şi deasupra gropii Ştefan, cu boieri ce-l înconjoară,

Ia sicriul şi-l aşează pe frânghie şi-n mormânt

Însuşi el, prinzând frânghia, cu alţi trei, încet scoboară

Mortul în pământ, el însuşi peste mort întâia oară

Zvârle-o mână de pământ.

Spre popor apoi se-ntoarce: De-aţi venit aici cu mine

Nu-ntrebaţi ce mort e-n groapă, prieten ori duşman al meu.

Om a fost şi-n ceasul morţii noi să dăm ce se cuvine

Omului. Iar unde merge, sufletu-i găsească bine

Şi să-l ierte Dumnezeu.

Şi-n genunchi se roagă Ştefan, iar poporu-ntreg rosteşte

În genunchi un „Tatăl nostru” şi e sfânt murmurul lor.

Astfel codri-şi cântă psalmii, când frunzişul se clăteşte

Iar deasupra lor în aer Duhul Domnului pluteşte

Cel a tot stăpânitor.

Nu-ntrebaţi ce mort e-n groapă! Răsărirea unei spume

Nu e volnică: ea-şi are rostul hotărât de cer!

Când tu crezi că n-ai pe nimeni, fraţi tu ai o-ntreagă lume

Mila lor e Dumnezeul cel ce altfel n-are nume

Pentru cei ce plâng şi pier[1].

[1] Calendarul Minervei pe anul 1905, Anul VII, Bucureşti 1904, p. 116

BUCOVINA ÎN POEZIE No Comments Nov 20

1883: De la Suceviţa, la Rădăuţi şi Suceava

„Ieşind din mănăstirea Suceviţei şi trecând pe lângă o frumoasă livadă, ce este în afara mănăstirii, plină de pomi încărcaţi cu fructe, am luat drumul la Rădăuţi, acompaniaţi de venerabilul Arhimandrit Filipovici, care ne-a petrecut până la Rădăuţi. De la Suceviţa, la Rădăuţi, este cale ca de două ore. În acest orăşel, ne-am oprit puţin la venerabilul protopop şi paroh Ioan Mândrilă, care ne-a condus la biserică şi ne-a arătat anticităţile ce se cuprind în ea.

Orăşelul Rădăuţi, între mulţi locuitori, de naţiuni şi religiuni diferite, are şi un număr de 3.074 suflete de creştini ortodocşi români. O singură biserică românească, fostă, oarecând, catedrală a Episcopiei de Rădăuţi. Se păstrează încă încăperile vechii reşedinţe episcopale, se înţelege că reformate, şi astăzi toate ocupate de amploiaţi ai guvernului austriac, nelăsând măcar o încăpere pentru locuinţa preotului, care trăieşte în oraş, destul de departe de biserica sa.

Biserica românească de la Rădăuţi a fost, până nu de mult, lăsată în părăsire şi în o tristă decadenţă; acum însă este restaurată şi zugrăvită din nou. Aceasta este cea mai veche biserică, din câte există astăzi în Moldova şi în Bucovina. De aceea şi forma şi construcţia ei – cu totul particulară. Ea are forma bazilicilor antice. La început, ea se despărţea numai în 3 părţi: nartica, templul si altarul. Biserica, în lungimea ei, este despărţită în trei părţi, prin două rânduri de coloane pătrate, simple. Pe aceste coloane este o boltă lungăreaţă, care se întinde peste toată biserica, în partea ei din mijloc, care, prin boltă, devine mai înaltă decât părţile laterale dintre coloane şi păreţi. Bolta, în lungimea ei, se întrecurmă prin doi păreţi, unul acel de la pridvor, altul între nartică şi templu. Amândoi păreţii aceştia despărţitori au uşi cu uşori de piatră, sculptaţi în rigle şi încheiaţi deasupra în formă gotică de unghi ascuţit. Deasupra bolţilor lăturate dintre coloane şi zid, sub acoperământ, sunt, în jurul bisericii, nişte chiliuţe cu mici ferăstruie, care trebuie să fi fost tainiţe pentru vremi grele, de care adeseori se întâmplau în Moldova, în anticitate. Intrarea în acele chiliuţe se face prin scări aparte, care se încep de la un antret deosebit, ce este din partea din urmă – nartica. Biserica nu are cupolă, ca alte biserici din veacurile 15, 16 şi 17. Acoperământul a păstrat forma antică: ţuguiat, cu streşinile lăsate în jos de cornice ca de doi stânjeni, spre apărarea zidului de umezeala ploilor…

Rădăuţi, biserica Bogdania – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

După trei ore de petrecere în Biserica fostei episcopii din Rădăuţi, luându-ne ziua-bună de la părintele Egumenul Suceviţei şi de la protopopul Mândrilă, care, cu toată bunăvoinţa ne-au secundat în cercetările noastre prin Biserică, am părăsit Rădăuţul şi ne-am îndreptat spre Suceava, unde am ajuns aproape de 9 ore, seara.

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava. Aici ne aştepta P. Arhimandritul Darie Ternovieţki, la vechea mitropolie a Moldovei, unde am fost găzduiţi. Suceava, vechea capitală a Moldovei, are o poziţiune foarte frumoasă, aşezată pe platoul unui deal, care singur, prin natura sa, are o poziţiune strategică, fiind apărat din toate părţile cu vai adânci. Din vechime, oraşul era numai pe deal, iar acum s-a întins şi pe coastă, în partea dinspre Moldova. Oraşul este tot ocupat de streini, mai ales jidovi; românii au rămas puţini, numai pe margine, prin mahalale.

Duminică, în ziua de 29 August, când se serbează tăierea capului Sântului Ioan Botezătorul, biserica vechii Mitropolii era plină de închinători, mai ales de rusnaci, veniţi din Galiţia, spre a se închina la moaştele Sfântului Ioan Noul, care sunt depuse în Suceava încă de Alexandru cel Bun, aduse de la Akerman (Cetatea Albă), unde acest Sfânt primise martiriul de la turci. Aceste sfinte moaşte fac din Suceava un loc de pelerinaje pentru creştini, mai ales din Moldova de sus, din Bucovina, Galiţia şi alte provincii austriece. Credinţa în puterea vindecătoare a moaştelor aduce, în toate zilele, acolo bolnavi la rugă către Sfântul; lângă sicriu de-a pururea găseşti astfel de pacienţi, rezemaţi cu capetele de sicriul Sfântului, rugându-se înşişi şi ascultând rugăciunile preoţilor. Credinţa lor cea mare produce efecte miraculoase, care măresc devotamentul către Sfânt şi i-au făcut un renume mare în popor, nu numai între ortodocşi, dar şi eterodocşi. Toţi îl stimează, fără osebire de cult şi dogmă, ca şi cum ar fi al lor protector şi apărător comun. Rusnacii din Galiţia se deosebesc prin un devotament mai mare. Câte serbări are Biserica ortodoxă, dedicate Sântului Ioan Botezătorul, ei în toate văd pe Sfântul Ioan de la Suceava, şi cu cârdul vin de se închină la moaştele lui în acele sărbători”[1].

[1] Melchisedec, Episcopul, O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina, în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, volumul 2, fascicula 1, Bucureşti 1883, pp. 47-75

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Nov 20

1883: Vechiul portret al lui Ştefan cel Mare

Ștefan cel Mare, portret copiat de Karol Popp de Szathmari după cel de la Putna

„Cu ocaziunea discuţiunilor urmate în Academia Română, în anul trecut, asupra adevăratului portret al eroului nostru, mulţi credeau că portretul cunoscut până acum, care reprezintă pe Ştefan în forma unui sfânt, şi cu barbă, ar fi copiat de pe zidurile Bisericii din Mănăstirea Putna, care este ctitorie a Marelui Ştefan, şi unde negreşit trebuia să se fi păstrat adevăratul lui portret. Aceasta m-a îndemnat să cercetez, la Putna, despre acest portret. Am văzut, mai sus, că în Biserica de la Putna, afară de mormintele şi odoarele ctitoriceşti, nu s-a păstrat nimica din timpul Marelui Ştefan, fiind totul prefăcut, din temelie, de alţi ctitori posteriori; Biserica nu este îngrădită. Am aflat însă, în trapezarea Mănăstirii, portretul căutat al Marelui Ştefan, care, mai înainte, se păstra în Biserică. Portretul, cu rama sa, are o lungime de 1,35 metri şi 98 centimetri lăţime. Draperia pe de laturi este roşie; câmpul icoanei – în raionul capului – albastru, împrejurul capului culoarea albastră formează o aureolă de raze tot albastre. Marele Stefan este reprezentat cu corona în cap. La mijlocul razelor coronei, în partea dinainte, este o ridicătură, pe care este închipuit Dumnezeu Sabaoth cu globul în mână, iar deasupra ridicăturii, o cruce, care predomină toată coroana. Părul lung acoperă umerii, în frunte despărţit prin cărare; ochii, mai mult închişi, căutând în jos. Bărbia, cu falca de jos, au numai puţine umbre de peri, aşa că, la cea dintâi privire, chipul se înfăţişează numai cu musteţe şi fără barbă. De la bărbie, pe de amândouă laturile feţei, se lasă în jos nişte umbre, în lungime de 8 centimetri, care se împreună la partea de jos în doi cârlionţi, întorşi – unul în dreapta, altul în stânga, iar în dos se unesc cu părul capului. Împrejurul grumazului, Ştefan poartă o alurgidă de aur, lată de 12 cm, cu diferite desenuri pe ea şi cu capete de om. De alurgidă atârnă un engolpiu, lung de 27 cm. La colţul de jos din dreapta, portretul are această inscripţie: „Acesta este chipul lui Ştefan Voevod, fiul lui Bogdan Voevod, cel bătrân, carele au domnit în pământul Moldaviei 47 de ani, s-au scos de pe alt chip foarte vechi din zilele Măriei sale în anii de la Chr. 1456, prin osârdia a Sfinţiei sale Paisie Ionovici Igumenul Sfintei Mănăstiri Putna, şi s-au lucrat de smeritul Vasilie Popovici din târgul Sucevei la leat 1797. febr. 18”. Iată, dar, foarte bine precizată data zugrăvirii acestui portret: anul 1797, sub egumenul Paisie, de un zugrav de biserici din Suceava. Portretul acestui egumen se păstrează tot în trapezare, şi se spune, în inscripţie, că el a egumenit de la anul 1796, până la anul 1805. Va să zică, acest egumen, chiar în anul dintâi al egumeniei, a pus pe zugravul Vasilie din Suceava de a zugrăvit portretul Marelui Ştefan.

Dar zugravul zice că l-a scos de pe un alt chip foarte vechi (a fost copiat, în 1871, de Karol Popp de Szathmári – n. n.), din zilele lui Ştefan Vodă, din anul 1456. Să admitem că acest chip a putut să fie fost scos de pe un altul foarte vechi, însă acea vechime n-a putut să fie „din zilele măriei sale din anul 1456”; căci atunci Ştefan încă nu era domn; căci, precum se deduce din datele găsite pe acoperământul de pe mormântul Marelui Ştefan, rezultă că el s-a suit pe tronul domnesc în anul 1457, la începutul lunii aprilie. În portretul acesta, nu este nimica luat de pe natură, ci totul arată pe un zugrav ordinar de icoane, care are ţesute tipuri, pe care le reproduce mai bine sau mai rău, după talentul său pictural şi după uz. Trăsurile principale sunt acele ale chipului lui Christos, care se descriu la finele ceasloavelor celor mari româneşti, anume: părul despărţit deasupra frunţii prin cărare, lăsat pe umeri, creţ în partea de jos, barba despărţită în furculiţă, înfăţişare serioasă, frumoasă etc. Dar şi aceste trăsuri ale lui Christos sunt rău reprezentate în portretul de care vorbim : Căutătura semăna mai mult cu a unui om mort. Poziţia alurgidei pe piept este nenaturală, fiindcă lasă sub bărbie o bună parte de piept decoltată. Părul lăsat pe nişte umeri prea laţi este iarăşi ceva nenatural. Haina are forma unul sac larg şi fără deschizătură pe dinainte, încât îi acoperă şi mâinile; nu are asemănare cu hlamida domnească cunoscută din alte monumente ale picturii antice.

Venind la barba şi ne-barba acestui portret, voi mai adăuga, că dl Bucevski, observând acea ne-barbă de pe portretul în cestiune, crede că ar fi umbre, rău copiate de pe portretul cel vechi, dacă acela ar fi existat, sau rău inventate de pictorul portretului actual. Eu cred mai mult că portretul acesta este o invenţie a zugravului din Suceava, din anul 1797, care, spre a-şi recomanda lucrarea şi a dobândi mai mulţi muşterii la atelierul său, a inventat copierea de pe un portret foarte vechi, din anul 1456, din zilele Măriei sale, Ştefan Voevod.

Răposatul Gheorghe Asaki, în zelul lui de a deştepta simţul naţional şi a reînnoi memoria Marelui nostru erou, a copiat portretul de la Putna. Lui însă nu i-a plăcut barba şi ne-barba din portretul de la Putna, de aceea i-a făcut barbă omenească cum se cade şi, în această formă, a publicat portretul, crezut până acum în România, ca al Marelui Ştefan / Episcop Melchisedec”[1].