1904: George Coşbuc: Ştefan Vodă

Scoaterea mortului din casă, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Prin Suceava, Vodă Ştefan, într-o zi de primăvară,

Cu boieri bătrâni ai ţării şi hatmani treceau călări,

Iată-n drum, pe-o stradă strâmtă, ei pe-un mort întâmpinară

Era sărac! Nici lume-n urmă, nici măcar făclii de ceară

Şi nici plâns ca la-ngropări.

Un copil ducea o cruce; şi-ngânând cântarea sfântă

După el bătrânul preot vine-ncet în sfântu-i port;

Duc pe umeri patru oameni un sicriu sărac şi cântă,

Ştefan îşi opreşte calul şi de milă se-nspăimântă

Cât de singur e-acest mort!

El descăleca şi-azvârle straiul ce de-argint străluce

Unui paj ce lasă calul şi s-apropie grăbit

De sicriu, şi-urmând sicriul, umilit îşi face cruce

Şi purtând în mână coiful, după mort încet se duce

Ca după-un amic iubit.

Sfetnicii şi-oştenii ţării stau miraţi şi n-au putere

Să-nţeleagă cine-i mortul cel necunoscut ca viu,

Văd în capul gol pe Ştefan şi zdrobit ca de-o durere

Îşi descopăr şi ei capul şi s-apropie-n tăcere

Şi se duc după sicriu.

Şi cu guri făr-de răsuflet stă mulţimea-ntâmpinată

De-acest mort urmat de Vodă şi de curtea sa, pe drum:

Nici ei nu-nţeleg convoiul, dar pornesc cu ei deodată

Şi mulţimi mereu s-adună spre mulţimea adunată

Neştiind de ce si cum.

Şi pe stradele Sucevei, înnorate-acum de jale,

După mortul fără nume se strecoară lungul şir

De popor, de Domn şi sfetnici şi de-oşteni în albe zale

Pe-un necunoscut din lume îl petrece-o lume-n cale

Spre mormântul strâmt şi jalnic dintr-un colţ de cimitir.

Şi deasupra gropii Ştefan, cu boieri ce-l înconjoară,

Ia sicriul şi-l aşează pe frânghie şi-n mormânt

Însuşi el, prinzând frânghia, cu alţi trei, încet scoboară

Mortul în pământ, el însuşi peste mort întâia oară

Zvârle-o mână de pământ.

Spre popor apoi se-ntoarce: De-aţi venit aici cu mine

Nu-ntrebaţi ce mort e-n groapă, prieten ori duşman al meu.

Om a fost şi-n ceasul morţii noi să dăm ce se cuvine

Omului. Iar unde merge, sufletu-i găsească bine

Şi să-l ierte Dumnezeu.

Şi-n genunchi se roagă Ştefan, iar poporu-ntreg rosteşte

În genunchi un „Tatăl nostru” şi e sfânt murmurul lor.

Astfel codri-şi cântă psalmii, când frunzişul se clăteşte

Iar deasupra lor în aer Duhul Domnului pluteşte

Cel a tot stăpânitor.

Nu-ntrebaţi ce mort e-n groapă! Răsărirea unei spume

Nu e volnică: ea-şi are rostul hotărât de cer!

Când tu crezi că n-ai pe nimeni, fraţi tu ai o-ntreagă lume

Mila lor e Dumnezeul cel ce altfel n-are nume

Pentru cei ce plâng şi pier[1].

[1] Calendarul Minervei pe anul 1905, Anul VII, Bucureşti 1904, p. 116