1875: Dimitrie Petrino: Adio Bucovinei

Pe-ale Molnei triste maluri,

Unde tulburele-i valuri

Mai despart de România pe-o iubită fiică-a sa,

Mă opresc în treacăt încă

Şi cu dragoste adâncă

Vin să-ţi jur, o, Bucovină, că în veci nu te-oi uita!

Vreau să uit a mea durere,

Zile fără mângâiere,

Şi acele nopţi amare care fruntea mi-au zbârcit,

Vreau să uit cu ce urgie

Vremea cu-a sa tiranie

Şi pe tine şi pe mine deopotrivă ne-a lovit;

Dar întâia sărutare

Şi întâia dezmierdare

Nu se uită nici atunce când mormântul le-a-nghiţit:

Mii de glasuri mie sfinte

Veşnic mi-or aduce-aminte

Că în sânul tău odată cu căldur-am fost iubit.

Două cruci de pe-o movilă,

Unde-o soartă fără milă

Pe sub muşchiul veşniciei al meu nume l-a săpat,

Ele-mi spun şi mi-or tot spune

Că sunt umbre din vremi bune

Ce m-aşteaptă şi pe mine, să mai fiu îmbrăţişat.

Deci, iubită Bucovină,

Inima-mi de tine plină

Ea adio nu-ţi va spune; căci cu tine rămân eu

Înfrăţit prin suferinţă,

Într-un gând şi-ntr-o credinţă:

Căci Moldova-i maica noastră, tatăl nostru-i Dumnezeu!

Şi nu-i fier destul de tare,

Nu sunt dinţi de rele fiare

Să despartă fii de mamă şi credinţa de altar.

Molna-i apă românească:

Marfa poate s-o oprească,

Însă dorul de-nfrăţire nu-l opreşte la hotar.

Mănăstiri cu frunţi plecate,

Catacombe profanate

Ca şi vulturul ce zboară în eterul tău senin,

Tot ce soarele-ţi rodeşte,

Ce-i iubit şi ce iubeşte

Unui Dumnezeu cu toţii româneşte se închin.

De-i frumoasă-ncântătoare

E româncă acea floare

Ce pe-ale Sucevei maluri răspândeşte-un farmec lin.

Ochii mari şi gene brune

Aste sunt comori străbune

Ca şi focul care arde vălul alb pe albul sin.

Duşmanii ar vrea să piară

Tot ce e moşnean în ţară

Tot ce face semnul crucii, tot ce-a mai rămas creştin,

Însă ei să nu sporească

Într-o ţară românească,

Ţară cu Suceava-n frunte şi cu Putna mândră-n sân!

Brazii mândri de la munte,

Văi mănoase, culmi cărunte,

Unde sună printre secoli doina unui brav popor

Ele sunt pe veşnicie

Semne mari c-are să fie

După un trecut de fală, nu un jug drept viitor.

Noi în veci nu vom pătrunde

Taina care ne ascunde

Viitorul ce-şi dă mâna cu trecutul glorios,

Dar crezând în mântuire,

Spunem cu neobosire:

Unde Iuda este-aproape, nu-i departe nici Christos!

Nu ştim ce e scris în stele,

De-o să fie zile grele

Sau de poate sfântul soare va străbate norul greu;

Nu ştim vremea ce-a aduce,

Dar românu-şi face cruce

Şi se-ncrede în puterea unui mare Dumnezeu,

Vremea tot nainte merge

Şi în urma-i lesne şterge

Tot ce spre eternizare sumeţia a creat.

Piramide ea zdrobeşte,

Monumente risipeşte,

Însă sângele în apă nici o vreme n-a schimbat.

Şi din sinul veşniciei

Dumnezeul României,

Fraţi iubiţi din Bucovina, el vă spune: „Sunt cu voi!

Jugul vostru-o să dispară,

Însă nu dispare-o ţară

Care-a fost atâţia secoli leagăn falnic de eroi!”

Deci cum eu nu uit că-n lume

Suvenirul unui nume

A mea soartă, Bucovină, de-a ta soartă-o a legat,

Astfel mândra Românie

N-o să uite-n veşnicie

Că-n pământul tău cu fală este Ştefan îngropat![1]

Alecu Hurmuzachi, Dimitrie Petrino şi Carol Mikuli

[1] Petrino, Dimitrie, Adio Bucovinei, în Convorbiri literare, Nr. 8, Anul IX, Iaşi, 1 noiembrie 1875 pp. 321, 322

BUCOVINA ÎN POEZIE No Comments Nov 26

Serafim Ionescu, autorul poveştii aşezărilor fălticenene

Despre autorul impresionantului Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pe nume Serafim Ionescu, nu ştiam şi încă nu ştiu mare lucru, deşi cartea lui este una extrem de importantă pentru mine, preferând-o variantelor uneori prescurtate de Tocilescu pentru înserare în cele cinci volume coordonate de George Ioan Lahovari şi intitulate Marele Dicţionar Geografic al României. Ştiam doar că, în 1894, Serafim Ionescu era inspector şcolar pentru plasele judeţului Suceava, că locuia în Fălticeni, pe strada Mihai Eminescu nr. 16, unde îşi durase casă nouă, până în 1898, din banii obţinuţi pe Dicţionar, că scrisese câteva remarcabile texte dramatice, dar şi manuale şcolare de istorie, şi că fusese profesor şi director de şcoală primară, şi că era un pasionat al cunoaşterii, alcătuind, practic, prima poveste a aşezărilor fălticenene, în care folosea o puzderie de documente inedite, copiate de prin bibliotecile mănăstireşti sau de prin tot felul de arhive. Astăzi am aflat că s-a născut în 1858 şi că a murit, la o vârstă respectabilă, în 29 iunie 1930. Nu ştiu când s-a născut, dar am copiat necrologul care i-a fost închinat de arhimandritul Scriban, cu gândul că le poate fi de folos altora.

„Deşi-l ştiam om trecut cu vârsta, totuşi bărbatul acesta aşa se străduia totdeauna pentru înălţarea sufletească a obştii, încât în el se întrupa viaţa şi munca. În sufletul său era toată frăgezimea tinereţii. De aceea, gândul de moarte niciodată nu-ţi venea în minte, când îl vedeai ori auzeai vorbindu-se de el. El era tăgăduirea morţii, fiindcă era totdeauna viu; era totdeauna frământat de gândurile mari de a îmbunătăţi viaţa altora. Şi cu toate acestea, moartea l-a ajuns şi pe el!

Ce miraţi am fost, când, ia capătul lui iunie, poşta ne-a adus înştiinţarea, cu chenar negru, că cineva s-a dus dintre noi! Şi cine era acest cineva? Tocmai Serafim Ionescu, el, care întinsese cât putuse mai mult ogorul vieţii şi al luminii! Fiindcă trăia în Fălticeni şi ne vedeam rar, nu ştiam că ar fi căzut bolnav. Când ne venea în minte chipul lui, noi ştiam că el trebuie să mai facă ceva pentru şcoală, în care lucrase toată viaţa, ca profesor de şcoală primară, ca director şi, pe cât ne aducem aminte, şi ca inspector. Îl ştiam bărbat harnic cu condeiul, pentru a scrie bucăţi de bună îndrumare a sufletului mulţimii, prin citiri sănătoase şi prin bucăţi de teatru cuviincios.

Serafim Ionescu a fost un apostol. Viaţa sa a fost închinată binelui neamului şi înălţării patriei. El a fost patriot în chipul cel sănătos şi adevărat, adică nu cu surle la zile mari, ci prin muncă de toată ziua pentru înălţarea ţării. El a înfăţişat un tip de oameni care au alcătuit una din păturile cele mai vrednice ale ţării, tipul care a văzut viaţa cu răspunderile ei şi cu plăcerea de a nu cere de la ea numai foloase, ci a o curăţi şi a lăsa urme vrednice în ea. Au fost în lumea noastră un soi de oameni care nu se pot preţui din destul şi despre care nu s-a vorbit cât trebuie. A fost soiul unor profesori de provincie, atât din şcoala primară, cât şi din cea secundară, care au fost ca nişte luceferi prin oraşele în care au trăit, bărbaţi în care viaţa cetăţenească a suit cele mai înalte culmi ale ei, bărbaţi modeşti, dar credincioşi, care n-au făcut zarvă în jurul lor, n-au căutat căpătuiala, dar dacă au ajuns ca lumea să-i cunoască, a fost numai din pricina muncii, pe care şi-au luat-o asupra lor. Unii din bărbaţii aceştia trăiesc, Serafim Ionescu a murit. Dar ar trebui scrisă galeria lor, pentru că ei alcătuiesc un punct de mare înălţime pentru viaţa noastră românească. Ei pot fi daţi ca pilde tinerimii, când e vorba să-i îndrumăm către o viaţă cetăţenească vrednică şi înaltă. Oraşele noastre au cuprins în sânul lor astfel de lumini, dar care nu sunt puse în lumină. Când zici, de pildă, profesorii Strajan şi Cantuniar la Craiova; Scurei la Câmpulung; Atanasie Popescu la Brăila; Moise Pacu la Galaţi; Cotavu la Hârşova, numeşti prin ei nişte podoabe ale vieţii noastre cetăţeneşti. Trebuiesc puşi unul lângă altul, ca pilde ale unei vieţi de carte şi de străduinţă pentru bine, în centre în care se închideau la o viaţă modestă, mai prejos de meritele şi de vrednicia lor. Oare nu este cu dreptate ca toate aceste chipuri să fie căutate şi puse spre cunoaştere înaintea tineretului de azi? Noi am numit numai puţine astfel de chipuri. Ele însă sunt cu mult mai multe. La provincie au trăit profesori de seamă, care s-au închis în jertfa unei vieţi fără multe pofte, care totuşi strălucesc cu mult mai mult decât alţii, care s-au zbuciumat pe căi mai bănoase înaintea lumii. Acesta este încă un capitul neatins al vieţii noastre româneşti şi acum, la moartea lui Serafim Ionescu, ne gândim că el ar merita scris, fiindcă răposatul făcea parte din acest soi de oameni. Cum am scris mai sus, unii din ei trăiesc şi trebuie să le dăm acestora mângâierea preţuirii noastre, încă din această viaţă. Atanasie Popescu este fost profesor de limba română în Brăila, de ale cărui cărţi cu plăcere îmi aduc aminte, încă din vremea şcolăriei mele. Moise N. Pacu, fostul meu profesor, este bărbatul turnat al conştiinţei cetăţeneşti şi de o hărnicie care nu se domoleşte nici când merge spre 80 de ani de vârstă. Ziarist din vremea veche, este tot atât de vioi până acum în presa oraşului său.

Din această pleiadă de apostoli a făcut parte şi Serafim Ionescu. Cum să nu ne pară rău că a plecat din această viaţă? Într-un oraş mic ca Fălticenii, ce punct de lumină a fost el, ce podoabă a fost pentru şcoala sa în acel colţ al Moldovei! De aceea, deşi acum era pensionar şi nu mai avea cârma şcolii în mâna lui, de care şcoală se simţea legat, şi apoi marea şcoală a vieţii. Serafim Ionescu a fost un om de cultură. Pe vremea când acest cuvânt nu era în toate zilele pe buzele noastre, ca acum, el făcea mai mult decât acum, pentru că la dânsul silinţa spre bine izvora dintr-o inimă curată. Iată pentru ce moartea lui este o adevărată pagubă, fiindcă s-a dus dintre noi unul din acei care nu sunt prea mulţi. Sf. Petru, în a cărui zi şi-a dat sufletul către Domnul, să-i deschidă porţile Raiului şi să ducă spre fericita odihnă a slugii bune şi credincioase. / Arhimandrit Scriban”[1].

[1] Cultura Poporului, Nr. 334-335, 10 august 1930, p. 5

POVESTEA AŞEZĂRILOR SUCEVENE No Comments Nov 26

1940: Mircea Streinul: Călătoria cea mare

Va fi o noapte liniştită, voi pleca iarăşi spre Bucovina;

îngerii vor culege florile lumii, albe, multele…

pe frunte-mi va stărui solemnă, din înserare, lumina –

cuvintele mele din urmă de pe acuma ascultă-le.

Cerurile ascund furtuna sub mâinile tale,

ar putea să fie orcanul marea mea bucurie;

Doamne, iată cum stelele vin la vale.

A început marea călătorie[1].

[1] Univers literar, Nr. 35, Anul XLIX, 24 august 1940, p. 3

BUCOVINA ÎN POEZIE No Comments Nov 26

1942: Nicolae Istrati: La noi, în Bucovina

La noi, în Bucovina, încărunţit-au fagii!

La Putna şi Suceava dorm somn de veghe magii.

La noi, în Bucovina, stejarii se închină

Şi bat metanii ulmii cu frunţile-n lumină.

Şi primăvara-i parcă mai fragedă-n şuviţă,

E mai nostalgic cerul ca ochii de crăiţă.

Pe jilţuri noi de seară stau sfetnici în ceardac

Şi-i strânsă noaptea toată-ntr-un singur comănac.

Se-aprind sfioase candeli, la noi, în Bucovina,

Şi cântă dorulene cu părul ca sulcina.

Flăcăii cu zăbune şi brâie-n şase iţe,

Se-ntorc cu-amurgu-n plete din deal cu romaniţe.

La noi, în Bucovina, şi hora e vioaie!

Ciobanii toţi zic jalbe pe frunzele de toaie.

Doinitul lor se duce cu vântul hăt-departe

Şi plânge toamnă-n cnejii de dincolo de moarte![1]

[1] Almanahul ziarelor Bucovina şi Basarabia 1943, Bucureşti 1942, p. 228

BUCOVINA ÎN POEZIE No Comments Nov 25

1936: Bojena Fmaria de Verny: România, ţară binecuvântată

„psalm al frumuseţii, cântat de un străin,

poeta Bojena Fmaria de Verny din Cehia”

(Dr. Milan Şesan).

Văzui o ţară-ntinsă ca bunătatea divină

şi neexprimabilă prin cuvinte, ca îndurarea

şi necuprinsă de privirea unui muritor.

Numai ochiul Domnului o oblădueşte cu îngrijire…

Văzui o ţară de aur şi trandafirie, de trifoi – Bucovina

sub cerul argintiu zburau norii

şi se topeau ca brumele.

Soarele răsărind arunca spre ei mănunchiul său de raze

prefăcându-i în mări cu orizontul lucitor.

Pe verdeaţa fragedă cârduri de gâşte.

Sub cerul albastru cirezi cafenii,

Inul, cânepa şi porumbul şi căsuţe de lemn,

la ape albastre a îngenunchiat păstorul ţinând în braţe oiţa albă…

Văzui o ţară verde şi-nvolburată,

lată ca visul şi amabilă ca zâmbetul;

Eram aici liber şi fericit ca pasărea…

Văzui un popor credincios, îngenunchind în bisericile

Maicii Precistei, Bunei Vestiri, Sf. Paraschiva,

Sf. Niculae, Sf. Ioan, Sf. Gheorghe, Sf. Vasile, Sf. Ilie;

zeci de cruci şi-a făcut păcătosul aprinzând lumânările,

Până şi-a făcut cruce cu mâna a atins solul

plecându-se la pământ ca grâul cel copt;

Sfinţii petrec în aur. Din priviri le străluceşte îndurarea,

Maica Domnului e regină. Cu aur o încoronează poporul.

Văzui altare cu acoperişuri roşii încadrate în verdeaţă – Suceava

întinse şi cu fresce vestite – Voroneţ, Suceviţa

În faţa pereţilor de frumuseţe spectrală ce cutremurau inima mea

îngerii se pogoară în şiraguri nesfârşite pe raze strălucitoare – Suceviţa

Sub piatră odihneşte Ştefan cel Mare după lupte victorioase – Putna

În frescă Apostoli, patriarhi, prooroci şi sfinţi;

în razele soarelui veşmintele lor lucesc ca un curcubeu,

cercuri de aureole se confundă cu nouri aurii – Voroneţ.

Vezi negri, tătari, turci, mahomedani, creştini;

Moise cel ars de soare arată pe Hristos Mântuitorul,

Maica Domnului din rai dezmiardă copilul,

la dreapta având pe Isac şi Iacov;

Adam şi Eva goniţi din rai pleacă plângând

şi se pun pe lucru în sudoarea feţii lor:

Eva îşi ţese haine, Adam ară pământul.

Dur e pământul, munca obositoare.

Soseşte diavolul, dar sufletul vine la judecată;

În faţa Domnului mulţimea e împărţită:

cei răi aruncaţi în poarta iadului, iar cei buni îndrumaţi spre rai,

în ziua cea mai de apoi cei reînviaţi vor preamări pe Domnul,

precum sfântul Ioan cel Nou din Cetatea Albă

care, biciuit în faţa sultanului,

a suferit, a murit şi s-a întors proslăvit.

Filosofia religiunii şi sufletul se manifestă în icoane.

Văzui monumente de artă de dimensiuni suprafireşti şi maiestoase –

Palatul mitropolitan Cernăuţi

Sub bolta enormă în tăcerea şi frumuseţea culorilor,

Hristos cinând cu apostolii îi trimite între popoare;

Nuntaşii din Cana Galileei beau din pahare de aur.

Cei înfometaţi în armonii de culori se umplu de sfinţenie,

Maria Magdalena primeşte îndurare –

Sala de marmură a Palatului mitropolitan Cernăuţii.

Văzui maşini cu inima feroce bătând;

Văzui clădiri prietenoase şi luminoase ca săli de citire,

lucrătoarele îmbujorate surâdeau în ele – Crasna Ilschi

ca şi când ar citi în cărţile pădurilor nesfârşite…..

Multe am văzut şi le-am păstrat în minte.

în fundul ochilor mei întredeschişi,

Ca ape în adâncuri,

Ca faruri de suflet regal

se reoglindeşte frumuseţea trăită în ţara română[1].

[1] Almanahul ziarelor Basarabia şi Bucovina 1943, traducere de Dr. Milan Şesan, Bucureşti 1942, pp. 104, 105

BUCOVINA ÎN POEZIE No Comments Nov 25