Pasărea şi clipa (III)

Andi, suflând în lumânări, ajutat de Cozmina

Între timp, copiii creşteau frumos, bucurându-se de libertăţi pe care puţini dinte colegii lor le aveau. Cozmina izbutise să compună un basm, la Clubul Copiilor din Suceava, cu care a câştigat un premiu internaţional de literatură, apoi, după ce a umplut un caiet întreg cu basme scrise de ea, a renunţat. Abia în vremea liceului, după ce citise „Istoria Bucovinei”, de Mihai Iacobescu, a îndrăznit un eseu, „Europenizarea Bucovinei în „epoca luminilor”, pe care l-a trimis revistei electronice AGERO din Stuttgart, condusă de Lucian Hetco, poet şi specialist european în telefonie mobilă. Peste ani, avea să-şi găsească eseul printre referinţele unor studii economice importante, inclusiv în Gabriel Donici, Sorin Ştefan Maha, Liviu-George, THE ECONOMIC DEVELOPEMENT OF BUKOWINA (I) THE FIRST PERIOD OF AUSTRIAN RULE; 1774-1849, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2010, studiu republicat în „REVIEW OF ECONOMIC AND BUSINESS STUDIES, Alexandru Ioan Cuza Universiy, Iaşi 2011, pp. 265-293, sau reprodus integral de către tot felul de surse. Numai că pe ea nu o interesa nici o carieră literară, nici una ştiinţifică, preferând să-şi trăiască viaţa ca pe o imensă bucurie.

Datorită eseului Cozminei, am luat legătura cu Lucian Hetco, ca să-i mulţumesc pentru încurajare, şi, pentru că aveam pasiuni comune, am plănuit împreună o antologie a poeziei româneşti din Diaspora, căreia i-am dat titlul „Blestemul lui Brâncuşi”, parafrazând titlul unui poem al Simonei Anomis, din Auingen (Germania). Prezentarea autorilor am făcut-o eu, din postura de al doilea redactor de carte, iar „portretele” lirice făcute atunci merită reluate, pentru că prefigurau un început, care avea să conducă, prin intermediul unei „Antologii a poeziei olandeze” de astăzi, alcătuită de Ioana Carp din Olanda, la Festivalul „Naţiunea Poeţilor”, iarăşi cu Ioana Carp într-un rol decisiv, festival premeditat pentru a transforma limba română în limba oficială a poeziei europene şi Bucovina în capitala mondială a poeziei.

„Blestemul lui Brâncuşi sau poezia fiilor unei ţări risipitoare. Mă rog bunului Dumnezeu pentru neştiinţă, dorindu-mi să nu fie această carte nici prima şi nici ultima antologic a poeziei româneşti din diaspora. Mă rog, apoi, să mă învrednicească bunul Dumnezeu să pot citi cât mai corect poemele de departe, ştiut fiind că eu, ca şi diasporenii, nu pot citi decât cu sufletul, iar sufletul meu nu ierarhizează, nu discriminează, ci doar trăieşte totul cu neostenită intensitate. Şi mă mai rog, de data asta, cititorilor acestei cărţi să primească în suflet curat ceea ce este de primit, adică un patrimoniu de spiritualitate românească pe care nu mai avem dreptul să-l mai ignorăm. Îngăduiţi-mi, prieteni, să vă încredinţez nişte prieteni:

Sorin ANCA (Königsbrunn, Germania), „un foc pentru ultima ţigară / şi pentru a da foc universului”. Pentru că „totul e o marc transcriere a tăcerii”, pentru că „orice alfabet începe cu tăcerea însăşi / şi sfârşeşte cu propriu-i început”, Sorin Anca îşi construieşte universul poetic într-un spaţiu-timp în care „unele trupuri nu mai au trup”, iar „unele zeităţi cerşesc la colţ de stradă”. El „scrie pe-nţelesul pietrelor / abia în cele din urmă / pe-nţelesul sângelui”, şi „tot ce se poate raporta despre” el „este faptul că-şi” părăseşte adesea „trupurile / luând o formă aproape abstractă” şi că, simultan, trupurile-poeme „îşi procură arme / şi-ncep războiul total împotriva cuvintelor”. Apoi, „de parcă nu l-ar fi ajuns / vestea morţii cuvintelor”, Sorin Anca renunţă la aripi şi caută „măcar o umbră de pământ” pe care să poată construi ziduri, „împiedicând astfel / coborârea cerului pe pământ”. Abia atunci-acum, adică în spaţiul-timp în care „totul / dar absolut totul / în afara singurătăţii / este ireal”, Sorin Anca izbuteşte să dea „un sens înalt / şi suprem soarelui” şi „livadă devastată de propriul rod / (îi) este poemul”.

Simona ANOMIS (Auingen, Germania), „un fel de amendă a sincerităţii”. „în luptă cu răul, cu păcatele, / cu amintirile”, Simona Anomis a „deschis palma / pentru prima oară cu liniile vieţii în sus” şi meditează la „Crima lui Brâncuşi”, pe care o retrăieşte profund („iarba creşte şi fără mine / sau chiar în locul meu”), fiind condamnată la „vibraţie silnică”. Poetesa preferă „viaţa veşniciei”, deşi singurătatea o „pândeşte de după colţ” cu „atâta linişte încât (se) aud cum jelesc păcatele”, „conjugând verbe la câteva timpuri prezente”. Şi, în vreme ce „face mereu paşi printre zile”, Simona Anomis îşi aminteşte că a uitat să sădească „un copac / pentru a da satisfacţie destinului”, fiind „prea calificată / pentru postul ierbii” şi prea hăituită de „chipul zilei de ieri”, care-i urmăreşte „atentă mişcările înspre / mâine”, un mâine în care „clasicismul înfloreşte pe toate geamurile verzi ale / minciunii”, geamuri aburite pe care poetesa, imună „fiind la urletul tăcerii din noi”, scrie cu degetul: „Aştept să fac riduri în libertate, / să crap într-o joi / în deplinătatea facultăţilor mintale”. „O clipă / plus trei sferturi de secol” de aşteptare.

Adriana BLESCH (Tubingen, Germania): „Mi-e scârbă-acum de-atâta bine”. Fără să o intereseze prea mult dichisurile discursive, dar copleşită fiind de cenuşiul acestui început de mileniu, care „îşi varsă în jur veninul”, concretizând „o linişte a morţii”, Adriana Blesch pune degetul pe cer, caligrafiind pentru prietenii de departe gânduri, emoţii, amărăciune. Iar prietena ei, rămasă într-o ţară săracă, terorizată de gândul că vine ora mesei şi nu are ce pune în faţa copiilor, poate citi, dacă ridică ochii spre cer: „Nu flămânzesc, acum, ca tine, / Dar sufletul îmi este greu, Mi-e scârbă-acum de-atâta bine”. Şi vin norii, iar vântul poară, odată cu negurile, puhoaie de retorism, uneori lipsite de lirism, dar suprasaturate de sinceritate, de trăire. În fond, suflete, „bogat ai fost când ai trăit / în ţara ta săracă”, iar conştientizarea acestei probabile şi, totodată, improbabile împliniri prin patriotism, prin datină, prin neam, prin loc natal atârnă mai greu în balanţa sufletului decât orice răsfăţ stilistic, oricât de înzorzonat metaforic sau filosofic ar fi acest răsfăţ în dimensiunea existenţialului.

Maria-Rozalia CHELARU (Duesseldorf, Germania), „ploaia e doar un sunet care aminteşte de copilărie”. Într-o „toamnă nebună ca Van Gogh”, Maria-Rozalia Chelaru ascultă ploaia, iar „ploaia e doar un sunet care aminteşte de copilărie”, obligând la a privi viaţa ca pe un zid care desparte două „jumătăţi de anotimp” (în fond, „între noi stau anotimpurile toate”). Dincoace de zid se desfăşoară o jumătate de anotimp, „cea care dă în partea travestită a zidului / acolo unde îngeri desculţi vin să joace şah / când Dumnezeu se odihneşte după norul de libelule”. Apoi ar fi zidul, clipa în care soseşte pescăruşul îndelung aşteptat („înainte / să se facă dimineaţă lângă inima mea”), „zidul gol, năpădit de urzici / pe care plouă întruna ori stau zgribulite ciori / veşnic întoarse din anotimpuri de toamnă”. Iar mai departe nu mai există nimic, nici măcar un anotimp întreg, ci numai „anotimpuri de toamnă”, în care auzi „cum înăuntru” îţi „cresc rădăcini”, răvăşindu-te, ademenindu-te să-l imiţi pe Van Gogh şi să-ţi tai o ureche pentru a sfida jumătăţile de vreme care-ţi molipsesc „sufletul cu rugină” şi, astfel, să aduni „anotimpurile toate” în ceea ce sc trăieşte drept poezie.

Madeleine DAVIDSOHN (Haifa, Israel), „când migdalul înfloreşte”. Născută la Dorohoi, „pe-un picior de plai”, „dintr-o gură de rai”, Madeleine Davidsohn şi-a luat, în 1974, „amintirile într-un geamantan uzat” („munţii şi cu văile / mioarele şi cântările”) pentru a se stabili în oraşul „românesc” Haifa din Israel. „Şi m-am dus, şi m-am tot dus / după alte cântece / zilele să-mi farmece”, îşi aminteşte poetesa, retrăind dragostea pentru „acele plaiuri” ale naşterii mai ales primăvara, „când migdalul înfloreşte” în Haifa, dar „tot îmi mai pare că-i cireş” din nordul Moldovei. Poetesa, cu sufletul marcat de o cumpănă a locurilor, refuză şi condamnă toate „hotarele de ură” care însângerează Ţara Sfântă şi care învrăjbesc două neamuri „plângând aceeaşi piatră de mormânt / cu-o rădăcină unică-n istorie”. Poetesa opune alternativei „şi noi, şi ei”, alternativa suferinţei („Care mamă mai amarnic plânge?”), universalitatea dragostei, „locul bobului rotund de grâu” fiind luat mult prea des şi cumplit de iraţional de „neghina” urii. Fiinţă umană cu sufletul reverberând pe două continente, Madeleine Davidsohn retrăieşte poetic dimensiunea poetică a dorului, dorul fiind temelia pentru o identitate-regăsire, cea de fiinţă dumnezeiască mereu datoare cu dragoste.

Dan DĂNILĂ (Leonberg, Stuttgard, Germania), „şi ficţiune şi / luptă cu dezinformarea”. Ultim „cristofor”, rătăcind „sub grădinile edenului, chiar sub pomul / cunoaşterii lângă obuze cu cuneiforme / sau în buncăr, în faţa camerei de luat / frumos vederile celor mulţi”, Dan Dănilă încă se mai amăgeşte că „nu, noi nu am rămas de căruţă”, deşi a fost martor, deşi a consemnat că, în România, „dreptatea a ieşit din tribunale / (că) sub zdrenţe are ochii scoşi / (că) simulează alte boli mărunte / dar are cancer şi creşte pe la colţuri”. Poetul a ajuns într-o lume în care „califul harun al raşid / adumbrit de o mie şi una de nopţi / amestecă basmele cu adevărul”, dar a lăsat în urmă, în timp, o realitate care-l doare neomeneşte, o realitate în care „bandiţi ne dau lecţii de morală, / mari escroci dorm în parlament, / demagogi zâmbesc în manuale”, iar „nebănuite secte balcanice auresc / monezile cu efigii guşate multiplu”. Dan Dănilă, trăind şi răstrăind, a fost iniţiat în blestem şi ispăşire, inclusiv prin poezie-poezie: „din picuri amărui ne-am închegat, / dar ce licori o să ne stingă oare, / cine să ne regrete ne-mpăcat / dospind în lacrimi insule de sare?”.

Horaţiu DIDEA (Londra, Marea Britanie): „Mă dezbrac de tot / Şi pun poezia în loc”. Ritualul iniţierii întru culcuşire „sub o floare bolnavă” începe prin dezbrăcare „de prieteni, de istorie, / De pâine, de vin şi de apă, / De memorie”, memoria însemnând „aripile”, apoi, despovărat de toate până la sinceritate, Horaţiu Didea ignoră şi „păsări cu ochii ficşi”, şi „caravele monstruoase ale uitării”, care-l însoţesc, pentru că el nu uită, el nu moare, el doar se despovărează de ceea ce e de prisos, inclusiv de tentaţia zborului, a speculaţiei preţioase şi pretenţioase. După ce se dezbracă „de tot” şi pune „poezia în loc”, deci după ce a devenit creatorul unui univers de care e responsabil, Horaţiu Didca se cutremură de singurătate: „Şi mai cade o secundă de pe mine / Ca un păduche ucis de ger, / Toate se destramă, eu merg înainte, Tată, / Mai e mult până la cer”. Singurătatea este, în fond, universul celor care se crucifică pe cuvinte, asumându-şi păcatele unei umanităţi care nici măcar nu există. Sau, dacă există, ea, umanitatea aceea, a fost imaginată de alţii, dincolo „de prieteni, de istorie, / De pâine, de vin şi de apă, / De memorie”.

Alexandru DRĂGHICI (Langen, Germania), „în sălile de aşteptare ale gândului”. După ce s-a „căutat printre rătăciri” şi s-a „găsit în mijlocul răspântiilor”, acolo unde deja căpătase o identitate, devenind „cuvântul / Punte între două suflete”, Alexandru Drăghici a respirat „adânc din rezerva cu vise” şi, întremându-se, a purces la sisifica muncă de a muta „noianul de dureri şi bucurii / spre litera neagră şi gravidă”. În urma poetului, „doar lumina / Şiroind pe trepte” avertizează că „trecutul îşi aruncă harpoanele după noi”. În jur, „mercenari de vise / Ce ştiu să şchioapele / Căci zborul l-au uitat de mult”, îmbrăcau „armura rolului de zi cu zi” şi făceau „slalom printre îmbrânciri, ghionturi şi bătăi”, convinşi fiind că „trecutul e un balast şi nici o garanţie” în privinţa viitorului nu se va ivi. Stop cadru. Ostenit, poetul se dezbracă „de măşti, / De zalele cotidianului” şi, după ce regretă „că timpul ne-a înghiţit / scuipându-ne la alte colţuri ale lumii”, ascultă cum „prin prisma secundei îmi ţipă secunda”. Îmi ţipă, îi ţipă, ne ţipă. Vă ţipă, le ţipă, „pe drumul cel bun / pe care ne-am întâlnit la începutul veşniciei”, acolo unde, „pescar viclean, trecutul” îşi caută trup şi îl capătă pe cel al poemului, al poemului „punte între două suflete”, „în sălile de aşteptare ale gândului”.

Lucian HETCO (Rechberghausen, Stuttgard, Germania), „predarea de suflet”. „Rebel nesedus”, care refuză să mai tragă „concluzii / cu orice preţ”, rugându-se „la Fire / într-o bisericuţă cu chirie, / între bigoţi şi alţi rataţi, / la capăt de românism” (deşi „decepţie continuă / este saltul / poporului meu”), Lucian Hetco, pentru că găseşte „rostul cuvintelor / într-un vid social / ce se umple de plictisul cotidian / cu mărunţei aroganţi şi cu văicăreli de epigoni”, „cu toţii egali în ipocrizie”, întoarce „ideile / Cu capul în jos, / lăsând zilele să se scurgă din boltă”. Se arătase „în lumină / aşa” cum vrusese el să fie „dintotdeauna”, nemaifiindu-i frică să păşească „alături de drum” şi, „neavând nevoie de preot”, s-a destăinuit „conştiinţei” sale printr-o „predare de suflet”, înălţând un alt „zid de cuvinte”, o baricadă împotriva vremuirii vremii: „Moartea mea nu va justifica nimic, / Nici măcar trecerea timpului, / cu toate acestea m-am străduit / să creez detalii / o viaţă întreagă”. Lucian Hetco se ştie muritor şi, după ce linişteşte în felul lui „biologic / celulă după celulă”, ne îndeamnă să „existăm… cu plăcere / fără alte justificări / şi bătăi de cap”. El şi-a creat o indiscutabilă individualitate poetică, asumându-şi „dreptul la culpă” cu o inedită sinceritate: „Ce ciudată / e individualitatea asta nouă, / când trebuie să-mi inventez / Realitatea!”.

Ileana JECA (Assen, Olanda), „heruvim târâş”. Constatând că prostia „e o temniţă / comparabilă cu fenomenul Piteşti” şi că „muntele de tristeţe e pruncul”, iar ea – mama, Ileana Jeca începe „căţăratul de-a buşilea”, „cu studiată melanholie”, dar impunându-şi: „Să nu visezi dulce!”. Condiţia de „heruvim târâş” pe care şi-o asumă ca femeie de provenienţă valah-orientală („sunt numai timpan, / numai receptivitate, / numai feminitate / şi ascult pe toată lumea”, „mai puţin pe şeful tribului. / Aceluia îi ştiu repertoriul / pe dinafară”), dar o femeie care a „luat examenul de trecere / în altă eră geologică”, este determinată de ruptura care s-a produs în mai multe planuri, dacă nu cumva în chiar toate, faţă de „omul cu chipul îngropat / în căuşurile palmelor // (căruia) i-am ucis chipul în mijlocul alor săi. / Nu i-am lăsat nici chipul de mucenic / care-i mai rămăsese”. Din păcate, „chipul de mucenic” al omului rămas, acasă, fără chip, deci fără identitate, nici nu l-a luat cu sine, aşa că universul poetic al româncei olandeze Ileana Jeca când irizează, când se înnegurează într-un joc-nejoc de-a râsul-plânsul admirabil construit.

Ralf Ernest KUVI (Neu-Ulm, Germania) „salvează speranţa de nedumerit”. Vag didacticist, dar numai în măsura în care tezaurizează anumite experienţe (ducând în cârcă „o lume ce vine” cu nelinişti, cu „sfântă neştire”, cu „durerea ce apasă”), Ralf Ernest Kuvi „gândul frământă”, căutând soluţii sau doar opţiuni, din dorinţa de a salva „speranţa de nedumerit”. Între speranţă şi nedumerit graniţa este extrem de subţire, uimite fiindu-i visele şi visătoare uimirile. Prin urmare, postura de „contra vieţii”, dominată ba de „frica de ziua de mâine”, ba de „blamajul profund” care te poate depersonaliza până la a „şterge un vis dintr-o viaţă uitată”, permite croşetări intimiste, revolte blajine, împodobite cu zurgălăii vegetali ai rimelor disponibile şi cu finalizări adesea pretenţioase, care aspiră spre postularea icnirilor în cotidian.

Lacrima Luha-Strobel (Bremerhaven, Germania), „o formă de a plânge în scris”. Abandonată în „dictatura democrată” de o patrie veşnic risipitoare („mamă pustiită”), Lacrima Luha-Strobel se „plimbă pe continent” în căutarea sau în recuperarea unei identităţi. O „dor urletele de lunea până luni / şi zilnicele mâini de încrucişat pe piept” şi tocmai de asta pictează „cu stiloul pe hârtie” o tulburătoare dezrădăcinare, în care se regăseşte doar „barcă / părăsită în larg”. Poemele ei, adesea prea lungi şi din cale-afară de furioase, îi copiază sufletul, conturând „o formă de a plânge în scris / la înmormântarea fiecărui vis”. Iar ritualul de înmormântare e simplu şi constă doar în abandonare: „Vreau încă o bere şi o lumânare / şi un cântec de chitară”. Moartea visului se petrece, desigur, într-un loc străin dintr-o ţară străină (un bar mexican dintr-un oraş german), condiţia dublei înstrăinări-dezrădăcinări obligând la tentative de regăsire (dorul) sau doar de evadare (fuga dinspre sine). Apoi, întrezărind o „lipsă de dreptate” a destinului, poetesa îşi contracarează nefericirile, după datină, printr-o ciudată complicitate a străbunilor („urlă strămoşii înmormântaţi sub brazi”).

Elena MARIA (USA), „din câte-un amănunt cotidian banal”. Existând în neprecizat, ba în „câteodată”, ba „într-o seară nebună / când fulgerele / Dansau / Pasional o furtună”, Elena Maria (semnătura poetică reprezintă, probabil, un pseudonim pentru românca din America, încă fascinată de nu ştiu ce sat Mereni de acasă) rătăceşte, cu un farmec aparte, între incantaţie şi baladă, constatând că îi „curg fluvii pe umăr”. Poetesa, neîndurătoare cu sine, îşi ignoră superba statură lirică (ea fiind „atât de pădure şi atât de curată”), pentru a consemna: „În general, sunt amintirea fără chip, puţin demodată / câteodată mamă, câteodată femeie, câteodată fată”. Şi tocmai atunci când izbuteşte să-şi trăiască simultan toate vârstele, în neprecizat, în „câteodată”, Elena Maria simte aproape nepământeşte nevoia de a se despovăra de sine: „Ah, cât am vrut să uit!”. De parcă s-ar abandona pe sine vieţii, după ce a izbutit să aşeze „în templul singurătăţii” starea sublimă (a poeziei, a vârstelor trăite simultan), pe care urmează s-o venereze „în fiece amurg”, „printre frunzişuri rococo / Negre şi albe”.

Voicu MARINA (Baden-Baden, Germania), „demult, atunci, tare demult, cândva”. „Pe lumea asta plină de minciuni / Eu însumi mă visez ca o minciună”, mărturiseşte Voicu Marina, temându-se că „din somn” nu va „reveni nicicând”, somnul fiind un alt neprecizat temporal, specific poeziei româneşti a diasporei, un fel de extaz sub o boltă înstelată, dar în care „nici chiar o stea a mea nu exista / şi poate nici un fel de alte astre”. De aici, de la neprecizat-înşelător, de la minune-minciună, de la risipire-trufire, încep osândirile „în păcat”, atât în lăuntru, cât şi în afară, până „când clopotul va bate acel ceas” al unei alte reevaluări, o reevaluare făptuită şăgalnic, în baza unui misticism râsul-plânsul care ne diferenţiază printre neamurile lumii. De altfel, alternanţele de genul „te-am căutat, dar ţi-e închisă poarta” sau „vino aici să vezi, se-ntorc cocorii”, ritmate şi rimate riguros, şi vindecă, şi îmbolnăvesc, poezia fiind vibrantă, ba aici, în somnul-memorie, ba „pierdută-acolo, printre astre” şi, în consecinţă, îndemnând la nostalgică melancolie.

Irina MATEI (Africa de Sud), „oglinda visului”. În Africa de Sud, departe de locul naşterii şi al copilăriei, dar, probabil, încă foarte aproape de vârsta aceasta mereu vegheată de „o zână albă”, Irina Matei trăieşte nostalgia casei bunicului, a ţării bunicului, bunicul fiind un fel de zeu moş (zal mox, cum era numit odinioară), care izbuteşte să rămână veşnic tânăr. Mistuită de dor, poetesa proiectează „oglinda visului”, care este „fumurie” şi pentru că „memorii se pierd acolo”. În proiecţia acesta, îşi zăreşte chipul drept „zâna din vis”, care-i aminteşte de ce şi cine este (purtătoarea de dor pentru o realitate deja înstrăinată, dar în care „bunicii au rămas tineri”). Dorul de ţara bunicului Dumitru Matei este atât de profund, atât de acaparator încât tânăra poetesă explodează într-un ţipăt, într-o zvâcnire de pasăre speriată: „Nu vreau să îmi aduc aminte / de tot ce am avut şi am pierdut”. Tema memoriei şi tema fabulosului tezaurizat în memorie, atât de specifice poeziei diasporei româneşti, poeziei depărtării, izbucnesc prin Irina Matei copleşitor de adevărate, de cutremurătoare, conturate mlădios într-o dezarmantă simplitate.

Lucian-Marius MATEI (Germania), „copil de vis sălbatec”. Un poet pe care „numai dacă eşti liber îl poţi simţi”, îl poţi afla „bând somnul veşniciei”, Lucian-Marius Matei se mută adesea „în rame negre de coşmar” pentru a-şi motiva şi înţelege întoarcerile în Orient, în locurile în care „fluvii de came împuşcată / sunt morţii / care au trecut eroic / prin faţa unei vitrine a vieţii”. Locul natal, desacralizat prin ivirea unui „înger mort sau vreun hoinar”, care aruncă „o lacrimă-n privire / ca să vedem pe unde suntem”, e simbolul unei continuităţi întrerupte brutal („de unde vin, unde apar”, unde „întâmpinăm o nouă zi?”). Poezia lui Lucian-Marius Matei, aparent dezrădăcinată şi provocator rebelizată, caută un punct de sprijin, un ţel, o împăcare cu sine şi cu lumea, caută şi impune o liniştire a sufletului: „Iar dacă suntem unde trebuie să fim, / atunci e locul nostru aici, acum, oricând, / în gând”. Odată localizat spaţiul definitiv al împăcării („există un loc pe care nu-l poţi vedea / şi numai dacă eşti liber îl poţi simţi”), se conturează şi raţiunea de a fi, şi iniţierea în a fi: „Există o singură Dragoste şi e cu mine / şi, dacă o simţi, poţi fi şi tu liber”, iniţiere pe care Lucian-Marius Matei o află în adâncuri, acolo unde încă supravieţuieşte un „copil de vis sălbatec”.

Sorin OLARIU (Detroit, Michigan, USA), „crist îmbătrânit”. Pricepând că „lumea încape într-o lacrimă”, Sorin Olariu îşi asumă rostul unui „crist îmbătrânit”, care tânguie în auzul mamei: „ochii tăi, mamă, / începuseră tot mai mult / să semene cu / toamna”. În aparenţă antipsalmic şi antibaladesc, dar rostindu-se profund psalmic şi baladesc, Sorin Olariu a fost martor pe când „ningea cu nepăsare peste lume / peste păduri / şi toate cele” şi tocmai de aceea ne şi propune un dramatic-şăgalnic joc de cuvinte al alternativelor: „pământul semăna a crist albit / eu semănăm / ogorul / morţii mele”. Poet rasat, născut, iar nu făcut, românul nostru din Detroit (localitate americană care-şi trage numele de la Ditrău, localitatea din Scaunele Secuieşti din care au plecat meşterii care au înălţat o catedrală şi în statul Michigan) conştientizează că asupra omenirii troieneşte cu „o nepăsare de sfârşit de veac”, aşa că îşi pregăteşte cu migală evadările, devansând anotimpurile şi destinul: „din primăvară am ieşit anume / zăpada dulce-a morţii / s-o îmbrac”. De unde şi senzaţia nemorţii (singurul necuvânt care-i traversează spaţiul poetic), adică certitudinea rostirii şi a dăinuirii rostirii, pentru că, după Crist, fie el şi îmbătrânit („albit”), rămân cu siguranţă cuvintele pentru a zidi ceea ce merită să fíe zidit.

George PREDA (Karlsruhe, Germania), „vâslind spre limanul / durerilor surde”. „Imberb” păşind „peste praguri de ape”, George Preda trăieşte bucuria regăsirii naturii, devenind „ecoul (ei) sihăstrit”, care descoperă că-i „cad umbre cu fauni” pe umeri, atunci când, din prea multă nevoie de lirism, poetul se simte „fulgerat de luciul coasei” şi vrăjit-împoezit de „nectarul caişilor / care ningeau pământul”, rânduind „sub cerul de faguri”. Prizonier al naturii şi, în acelaşi timp şi în egală măsură, creator al unui spaţiu natural-naturist, George Preda îşi populează universul mângâietor (asta face el din cuvinte, o mângâiere de care are nevoie) cu o ciudată stare de cântec, de omenească împlinire. În acest univers, chiar şi „zăvozii pădurilor cântă”, iar „odiseea pădurii / exultă salutând înaltul ceresc” pentru a întregi „lumina speranţelor” celui avid de frumuseţe, de lumină şi de o odihnă interioară care să se răsfeţe asemeni poienilor între rime care schiţează vag pădurea cea mare şi deasă în care faunii chiar există cu adevărat.

Dani ROCKHOFF (Reutlingen, Germania), „undeva la periferia simţurilor”. Un univers dezmembrat, „cu clipe răsturnate, minute crâmpoţite / şi ore de aşteptare”, cu „coate, genunchi, cefe / nici un trup întreg”, un univers în care „însuşi Dumnezeu e interzis”, iar „impertinenţa unei vieţi în paradigmă” constrânge la a fi „mereu silaba”, o obligă pe Dani Rockhoff să se îndrepte „către uşă”, cu intenţia de a ieşi „în lumină”, în „noaptea Walpurgiei” în care „întreagă e bolta, / mai plină / ca niciodată de aştri”, iar Dani poate fi şi chiar este Walpurgia, zeitatea-femeie, femeia-zeitate care refuză să lase să se înfiripe în ea „o teamă fără saţiu / şi fără de hotar”. În noaptea universală în care este constrânsă să existe, Dani-Walpurgia intră în „dialog cu un orb”, adică se află „la periferia simţurilor” fiecăruia dintre noi pentru a ne dezvălui sufletul nopţii, Walpurgia, adică poezia, adică starea de inefabil, imposibil de definit cu simţurile, dar din ce în ce mai necesară şi, de aceea, mai perceptibilă. În fond, fiecare orb trăieşte acele „zile / în care Dumnezeu îşi întoarce faţa, / lăsându-şi făcutul în voia soartei”.

Laura STELEA (Olanda), „Katharsis de sete, de foame şi dor”. Constatând că o „aşteptau trăiri de muritor” şi că „limita tăcerii oarbe” o „închide-n asfinţit”, Laura Stelea, neputând „grăi prin necuvinte”, în semn de îngerească revoltă a înfăşurat în lacrima sa, numai în lacrima sa, „iubirea şi dorul de bine”. Poetesa, dezinvoltă în a păşi printre cuvinte pentru a deveni, în cele din urmă, o altă „samă de cuvinte” (cum ar zice cronicarul), îşi aşterne sufletul în pagini frumos, cu o eleganţă înnăscută, dar şi cu o înfiorare existenţială cel mai adesea dureroasă, deşi ademenitoare: „Urma să mor şi încă nu trăisem, / Urma să mă strivesc de caldarâm, / Afară-n primăvară înflorisem / Şi tare îmi doream să mai rămân”. Existând o singură şansă de a trăi şi ceea ce încă nu apucăm să trăim, mărturisirea (genul de spovedanie la care şi bunul Dumnezeu caută cu luare aminte). Laura Stelea întinde mâna după „foste dragele-mi cuvinte” şi, după ce le pipăie literă cu literă, îşi motivează cu onestitate acest superb egoism al durabilităţii: „Nu concepeam să fi murit de tot, / Să las în vraf ce n-am putut cuprinde”.

Nicolae STROE (Pforzheim, Germania), „în furca zilelor de astăzi”. „E noapte şi negru” în univers, acolo unde „românii ce sunt departe în amintiri se leagă” şi, astfel, ei „se transformă în substanţa fericitei” lor „lacrimi”, lacrima reprezentând, de fapt, un întreg sistem filosofic, din care Nicolae Stroe îi izgoneşte, cu netrucată obrăznicie, şi pe Steiner, şi pe Goethe, şi pe Sartre, şi pe Nietzsche, ba chiar şi pe Dante, care se face vinovat că şi-a pierdut „Infernul” prin Carpati: „Ascultă, Doamne, ruga orgii şi şoapta îngânată-n rugă / Şi nu lăsa ca Europa să creadă că românu-i slugă!”. Diasporean român care împrumută ceva din frumuseţea îngerilor înainte de revoltă şi care are chiar şi „propriul suflet de răpus”, lui Nicolae Stroe îi „pare lumea părăsită de Dumnezei” şi, de aceea, îşi scrie biografia în „noapte” şi în „negru”: „Visând adevărul, trăiesc o minciună”, „în umbra mea nu mai încap”, „în rana nopţii stau şi sânger”, iar „pe hârtie / îmi plânge propriul univers”. De aici, de la această soartă-nesoartă se întrupă fulger blestemul, îndreptat şi asupra „furiilor din mine ce nasc dureri din neputinţă”, dar şi împotriva existenţei, acest spaţiu planetar atât de propice alienărilor jasperiene.

Gelu VLAŞIN (Madrid, Spania), „printre rămăşiţele cărnii”. Deja un nume al literaturii române contemporane, autoexilat şi autodeportat (delictul românesc al erudiţiei) în Spania, Gelul Vlaşin se conturează liric într-un postmodernism de sfârşit de lume (iar semnele se văd, totul fiind deja gogoaşă, gogoşerie, gogoetc, pentru că sau şi pentru că „lanţurile s-au transformat în vulturi / şi vulturii în cearcăne adânci”). „A fost ieri în paşii tăi”, iar astăzi şi mâine va fi „ca şi când / somnul / s-ar fi prăbuşit / în scorbura timpului”, aşa că vei tresări doar „văzându-ţi stafia în oglindă”. „Scorbura timpului” şi „stafia în oglindă”. Metafore care au scăpat autocenzurii, speranţe de viaţă, de normalitate (dar ce este aceea normalitate?), icnind spre aşteptata apocalipsă a cuvintelor, a cuvintelor care nu mai pot zidi şi care, probabil, nici măcar nu mai există: „să-ţi ghicesc / mi-a zis moartea / rânjind / să-ţi ghicesc / printre liniile frânte / din palmă / din palma palmelor tale / din viaţa vieţilor tale / să-ţi ghicesc / hai / hai / hai să-ţi ghicesc odată / s-a supărat moartea / aruncându-şi coasa / peste umărul meu”.

Andrei ZANCA (Heilbronn, Germania), „la un zbor / depărtare / de înserare”. „Smerenia e doar / nuanţa de nostalgie / a luminii”, „dincolo de lizierele vegheate ale memoriei”, aşa că, după ce-şi alege „secunda unui chip” pentru eventuale rătăciri în cotidian, Andrei Zanca zideşte, aşa cum unii înalţă un templu, „o tăcere atât de lucioasă / precum cea din oglinda / în care-n zori îţi vezi chipul / pălind de presimţiri”. Şi nu mai caută, ci se lasă găsit, cules, ales „din vierea în timpuri diferite, (în care) trăim mereu ademeniţi de timpul altuia”. Poetul are timpul lui cotidian, altul decât timpul-lumină, cel delimitat de smerenie (amurg) şi de regăsire (zori), dar pe care îl încredinţează ademeniţilor de „timpul altuia” pe relaţia regăsire-smerenie, adică dinspre zori înspre amurg, adică dinspre naştere înspre operă, nu înspre moarte, care nici nu există în cele două segmente ale luminii. Şi asta pentru că „adevărata lumină, iluzia / depărtării… / în afara putinţei de cuprindere, cam la un pas / de moarte” capătă consistenţa mărturisirii, deci a „timpului altuia” şi, din acest motiv, chiar dacă este „aproape / pasul de care ne-am temut atât de mult” nu-l mai premeditează nimeni, premeditarea fiind, în fond, condiţia accesului la veşnicie.

Mariana ZAVATI-GARDNER (Norfolk, Marea Britanie), „o livadă binecuvântată de cireşi pârguiţi”. Poet român cu o operă impresionantă, Mariana Zavati-Gardner reconstruieşte universul târgului provincial moldovenesc, datat „înainte ca nevolnicia betonului să domine” şi delimitat de „casa mamei”, de „plopul tremurător sădit de tata”, de „livada cu stupi” şi de „cireşul cel fantastic”, un univers în care familia are propriul ei calendar (din care nu lipseşte „odihna de după prânz”) şi vecinătăţile-relaţiile pe care şi le stabileşte singură. Exisă în această lume patriarhală şi două vânzătoare de borş, „surorile Manole, două fete foarte bătrâne / Aflate la hotar de vremi, sorocite veşnic / să pară de demult”, există şi o spălătoreasă, şi o cusătoreasă, adică alte femei pentru care „tăcerea este-nvăţătura de nădejde”. Un univers în care, scapăr de lumină, adolescenţa se visează „la Curtea de altădată”, dar se înnobilează prin „umilul dar al pâinii”, iniţiindu-se în generozitatea profund umană, dar la care lumea cată şters, cu indiferenţă. Mai curând picturală, aglomerând cuvintele în anumite tuşe pentru a pune în valoare culoarea, poezia Marianei Zavati-Gardner este şi rămâne „o livadă binecuvântată cu cireşi pârguiţi”.

Ruxandra WILL (Berlin, Germania), „de veghe lângă lună”. Citind tăcerea, deşi „e întuneric pe pământ”, apoi ridicând mâna pentru a-i fi găsită, Ruxandra Will veghează „din colţul meu, departe, / Chilie undeva, în noapte” asupra somnului, dorindu-ne să auzim „în vis îngerii cântând”, apoi se mărturiseşte cu zguduitoare sinceritate: „Oameni buni, sufăr de o boală / Care nu se mai poate vindeca: / Eu am în sânge Moldova / Şi oasele mele sunt urme / De la Călugăreni şi de la Podul Înalt. / Mi-e carnea adusă / De pe roata lui Horia, / Iar inima o am de la Ştefan, Mihai sau Decebal, / Ori poate mai de demult!”. Ruxandra Will nu are nici o reţinere pseudointelectualistă, nici o sfiiciune în a-şi mărturisi dragostea de patrie („Mă doare România!”), iar sufletul ei „se sparge / în douăzeci şi trei de milioane de bucăţi”, semn că „va trebui să-nvăţ din nou / Să merg / Acolo unde paşii mei mă dor”. Şi, pentru că e obligatoriu pentru o ţară să existe la dimensiunea cetăţenilor ei, ţara aceasta mult prea des insensibilă şi nerecunoscătoare iată că-şi asumă trăirile Ruxandei Will, tipărind această carte în care nu vom regăsi fii risipitori, ci numai feţi-frumoşi şi cosânzene pe care i-a tot risipit ţara lor mult prea risipitoare”.

Pasărea şi clipa (II)

Toate cărţile pe care le-am scris, pe parcursul acestei vieţi, nu s-au mai scris vreodată, nici înainte, nici după aceea; nici ca temă, nici ca perspectivă asupra istoriei obşteşti. Aveam în sânge o dragoste netrucată faţă povestea neamului meu, încât îi căutam cu pasiune respirările, chiar şi atunci când foarte puţine dintre mărturiile trecutului încă mai erau zăbrelite în magaziile subsolului Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”; astăzi le pot afla şi în bibliotecile electronice ale lumii, inclusiv cu menţionări, din 1531, încoace, în celebra „La Gazette” a cardinalului Richelieu, devenită, mai târziu „Gazette de France”, şi tocmai de asta am lucrat, în anii din urmă, 7 volume cu „Bucovina, în mărturii necunoscute”, dintre care 3 deja publicate.

În 2002, Primăria Sucevei, care apelase la istorici şi la para-istorici, în intenţia de a tipări o istorie a Sucevei, a apelat, în cele din urmă, la mine, care am lucrat „Suceava, sub povara istoriei”, deci cu trimitere clară şi lucidă spre istoria celor mulţi, într-un timp record. Dacă ar trebui să rescriu „Suceava, sub povara istoriei” acum, aş renunţa, probabil la „regulile lui Gusti”, care erau, de fapt, ale lui Dimitrie Cantemir şi aplicabile pentru măcar o întreagă provincie, şi aş introduce puzderia de informaţii pe care am redat-o, succint, în ediţia completă a celor 6 volume ale cărţii „Povestea aşezărilor bucovinene”, ediţie cu numărul de pagini mai mult decât triplat. Dar cartea a fost foarte bine primită, sucevenii putând fi mândri, vorba unui titlu din „Jupânu’”, al unei note semnate de Cristina Dinică[1], că „Avem şi noi monografie:

„Acest oraş era pe un podiş înalt; priveliştea era frumoasă şi clima potrivită şi sănătoasă. O apă mare curge în jurul oraşului”, scria armeanul Simeon Dbir Lehati despre Suceava. Adunând capitole scurte care îndeamnă cititorul să parcurgă rapid paginile, Ion Drăguşanul scoate la lumina zilei „Suceava, sub povara istoriei”, o monografie de peste 360 de pagini, despre care am auzit că ar fi singura de acest gen. „Clima şi vremea sub vremuri”, „Cutremurele care ne-au risipit bisericile şi mănăstirile”, „Tradiţia obştii sau Ţara  Românească a Moldovei”, „Locuri, oameni şi tradiţii prin ochii vechilor călători”, „Formarea  elitelor  româneşti în Suceava”, „Bisericile sucevene şi  minunile Sfântului Ioan cel Nou”, „Suceava, în vremea Primului Război Mondial” şi „Oaspeţii Sucevei de-a lungul veacurilor” sunt câteva capitole sub al căror titlu se reunesc o mulţime de date, nume şi amănunte.

„Suceava e mitul cu care te naşti sau poate că însăşi forma sufletului, pe care de-o veşnicie o cauţi într-aiurea, mereu ademenit de corul de vânătoare al nostalgiilor. Suceava e răsăritul de soare revărsat peste pietrele mărturisitoare şi amurgul aşezat curmeziş peste obcinile albăstrii de dincoace de suflet (…) Tocmai de aceea am scris cartea aceasta, care să se împotrivească vârstelor şi uitării. În lemnul de sub obcini, un corn de vânătoare măsoară anotimpul târziu, în Bucovina (…) Doar voi nu ştiţi, prieteni, prin carnea mea cum trec năprasnice galopuri de cai şi de lumină. Eu sunt contemporanul din voi şi vă aştept în mărul meu de aur – superba Bucovină”.

Ion Drăguşanul îşi lansează cartea „Suceava, sub povara istoriei”, alături de Dragoş Cusiac – „Zona etnografică Siret”, joi 28 noiembrie, ora 14, în Sala Mică a Casei Culturii Suceam. Pentru a scoate cele două monografii au complotat şi s-au complicat: Primăria Suceava, Consiliul Municipal, Casa Culturii Suceava şi Centrul Creaţiei Populare”.

Cronica evenimentului a fost publicată de „Monitorul de Suceava”, sub semnătura lui Tiberiu Cosovan, teribilul ziarist de cultură de mai târziu, dar pe care încă nu-l ştiam pe atunci. Pasiunile comune aveau să ne înfrăţească şi să ne transforme, pentru o scurtă vreme, în colegi de birou. „Suceava, sub povara istoriei”:

„Antrenat tumultuos într-o campanie ofensivă de promovare a valorilor Bucovinei, scriitorul şi publicistul Ion Drăguşanul lansează astăzi, în ziua în care sărbătorim Unirea Bucovinei cu Ţara, o nouă carte, însoţită de un „Calendar al bucovinenilor” pentru anul 2003. Lucrarea monografică intitu­lată „Suceava, sub povara istoriei” a fost scrisă, aşa cum mărturiseşte autorul, ca „să se împotrivească vârstelor şi isto­riei”, iar cele 3.000 de exemplare, rea­lizate la Grupul Editorial „Crai Nou – Muşatinii – Bucovina viitoare”, aparţin Primăriei Suceava şi vor fi distribuite gratuit.

„Am avut şi avem o intelectual­itate fantastică şi un popor pe măsură”. Ion Drăguşanul ne-a declarat că nu crede în festivismul unirii, dar respectă ziua de 28 noiembrie, în primul rând pen­tru sacrificiul celor care s-au jertfit. „Ei au crezut şi şi-au vărsat sângele pentru Unirea cu Ţara, în schimb Rezoluţia Congresului Naţional al Bucovinei a fost ratificată mai târziu de Parlamentul României. Deci s-au temut s-o recunoască. De la Bogdan cel Orb încoace am avut o clasă politică demnă de tot dispreţul. Am avut însă şi avem o intelectualitate fan­tastică şi un popor pe măsură şi asta respect eu în această zi de 28 noiembrie!. „Cred că Bucovina – a continuat el – merită să aibă o zi, iar ocazia este tocmai această zi în care organizez, de câţiva ani, lansări de carte, pentru că nu se sărbătorea”. Apreciind faptul că în acest an se succed o serie de manifestări dedicate unirii Bucovinei cu Ţara, Ion Drăguşanul ne-a spus că, atunci când o manifestare nu este pe gustul său, el salută totuşi evenimentul. „Nimeni nu este stăpânul adevărului, dar este bine că, în sfârşit, sărbătorim şi noi această zi. Eu am salutat şi ziua ucraineană a Bucovinei, pentru că apreciez faptul că îşi cinstesc strămoşii. Partea proastă este că noi nu ştim să ne cinstim istoria, iar ceea ce se face în prezent, la Centrul de Creaţie şi la Grupul Editorial, este de fapt un fel de recuperare a istoriei Bucovinei”.

„Istoria reprezintă o afacere ideologică”. L-am rugat pe autor să ne spună ce reprezintă pentru el această carte. „In primul rând, o deschidere spre cultura Bucovinei vechi, pe care sper că vom putea s-o aducem, încetul cu încetul, la lumină. În al doilea rând, sunt nişte adevăruri care s-au ocolit cu bună intenţie de către istorici, pentru că istoria reprezintă o afacere ideolo­gică, şi să aducem la lumina zilei fapte contemporane”. El a relevat fap­tul că astăzi în toată Europa a început să se scrie o istorie a contempo­raneităţii în care „contează mai puţin regii, pentru că majoritatea au fost nevrednici, şi contează mai mult mulţimea”. „Noi ştim numai minciuni despre ce a însemnat stăpânirea aus­triacă”, a continuat el, subliniind că eroul cărturar Ion Grămadă, „care era iredentist şi a murit cu arma în mână”, spunea că, odată cu ocuparea sa, „toate s-au pus în rânduială în ţara aceasta”. Ion Drăguşanul a subliniat faptul că „după Muşatini, Moldova a fost o arendăşie. Noi am fost mereu chiriaşi în propria ţară şi mai trăiesc şi astăzi cu această senzaţie”. „Dacă vrem ca odată să fim cu adevărat simbolul acestei ţări – a continuat el – trebuie să spunem mereu adevărul şi cam asta încep eu să spun în această carte din care o să aflaţi multe lucruri care n-o să vă prea placă, dar sunt reale. Trebuie să ne obişnuim cu adevărul, dacă vrem să stârpim ceea ce este păcătos în noi”.

Autorul ne-a spus că volumul va fi prezentat de personalităţi culturale sucevene, întrucât nu crede că numele sonore, aduse din ţară, trebuie promo­vate la Suceava. „Noi avem o intelec­tualitate locală mult superioară celei din multe centre consacrate ale ţării”. Prezentarea va fi făcută de Pavel Blaj, directorul Centrului Judeţean de Valorificare şi Conservare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare, de Ion Beldeanu, preşedin­tele Societăţii Scriitorilor Bucovineni, Dumitru Teodorescu, directorul coti­dianului „Crai Nou” şi George Muntean, care „va veni în calitatea lui de bucovinean şi nu de lider al francmasoneriei sau de scriitor afir­mat la Bucureşti”.

Cu fiecare carte nouă pe care o scriam recuperam un segment de memorie bucovineană pierdută şi puneam temelia unor sărbători ale memorie cu rol de reper, precum Ziua Artelor Plastice Bucovinene sau Ziua Scrisului Bucovinean, iar într-o formă ironică, dacă nu de-a dreptul acidă, Ziua Cea Mai Scurtă – Ziua Memoriei, pe care ulterior am abandonat-o. Cartea „Franz cavaler Des Loges” am scris-o şi tipărit-o în doar trei săptămâni, după ce nu s-a găsit vreun istoric în stare să afle date despre cel mai longeviv şi mai înnoitor primar al Sucevei din toate timpurile. „Astăzi, 22 decembrie 2006, în cea de-a 356-a zi a anului, care marchează astronomic solstiţiul de iarnă, ziua cea mai scurtă, căreia-i urmează, desigur, cea mai lungă noapte din an, la Muzeul de Istorie vor avea loc două manifestări culturale. Sub genericul „Ziua cea mai scurtă – Ziua Memoriei”, începând cu ora 16,50 va avea loc lansarea volumului „Franz cavaler Des Loges”, care-l are ca autor pe scriitorul Ion Drăguşanul. Volumul (realizat cu sprijinul financiar al Primăriei şi Consiliului Local Suceava, care au acordat pentru tipărirea celor 1.000 de exemplare suma de 3.000 RON), de­dicat celui mai însemnat primar al urbei (de la naşterea căruia s-au împlinit în această toamnă 160 de ani), edilul care a înfăptuit Suceava modernă, care, în perioada man­datelor sale succesive (care s-au des­făşurat între anii 1891-1914), a ridi­cat oraşul la demnitatea unei ade­vărate capitale de district din monarhia austro-ungară, este un semn de evadare din „adormirea seculară” în care ne-am cufundat şi o încercare de a „trăi, prin memorie” – aşa cum subliniază autorul – nu doar nişte biete vieţi, ci eternitatea istoriei”. Momentul lansării va fi urmat de o nouă ediţie a manifestării cu genericul „Noaptea cea mai lungă”, şezătoarea culturală pe care a „năşit-o” cu câţiva ani în urmă direc­torul general al Complexului Muzeal Bucovina, Constantin-Emil Ursu, păstorul de atunci, în calitate de şef al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţio­nal Suceava, al vieţii spirituale a urbei, acţiune care s-a însăilat în salba manifestărilor care împodobesc spaţiul cultural bucovinean şi a devenit o sărbătoare pe care cei care se-ngrijesc să-ncrusteze pe răbojul dăinuirii întru cultură, o marchează apăsat şi adânc. Concepută iniţial ca o sărbătoare de confluenţă a artelor, fără să impună un anumit program, o manifestare voluntară şi degajată în cadrul căreia toţi cei care au freamăt artistic se pot exprima liber şi neîn­grădit, cu o pluralitate de voci şi opinii, într-un spectacol fără regizor. Fără gong de începere şi fără sem­nalul tragerii cortinei de la final, noaptea aceasta de decembrie, aflată sub semnul solstiţiului hibernal (care, prin simbolismul porţilor arcuite păzite, de Ianus cel cu două feţe, deschide faza ascendentă şi luminoasă a ciclului anual) are, pen­tru cei care-i trăiesc clipele cu luci­ditate, însemnătatea unui moment de bilanţ cultural. De data aceasta vom avea prilejul să asistăm la o noapte de folk şi colinde interpretate de Car­men Agoutin & Nemesis, Alina Băbeanu, Cornel Angelescu şi grupurile „Odissey” şi „Balada” şi ne vom amuza de caricaturile pe care le vor face membri CUB-ului (Clubul Umoriştilor Bucovineni)”.

Seria recuperărilor de memorie spirituală, pe care o începusem cu „Cartea Sângelui”, de Ion Grămadă, a continuat cu două importante accesibilizări ale fiinţei lăuntrice a lui Ciprian Porumbescu: „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine!”, carte lucrată împreună cu Nina Cionca şi care jurnalul şi scrisorile lui Ciprian Porumbescu, aranjate în ordine cronologică, izbutind, astfel, un adevărat roman epistolar al tragicului nostru compozitor, după cum a ţinut să sublinieze, la Rădăuţi, Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, şi cartea poemelor lui Ciprian Porumbescu, publicată în română şi în engleză, sub titlul „Inimă de român / Heart of Romanian” (traducere de Ioan Carp, din Olanda). Pe vremea aceea, deşi Constantin Morariu scrisese despre poezia colegului său de celulă de pe timpul „Procesului Arboroasa”, încă nu se ştia nimic despre poezia lui Ciprian Porumbescu, şi mai ales în lumea… profesorilor de limbă şi literatură română. Şi felul de a lucra romanul epistolar al lui Ciprian Porumbescu, deşi îl încântase pe Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, displăcea unui bolnav de ură câmpulungen, al cărui nume nu a contat vreodată şi nici nu va mai conta. În media, au apărut articole lungi, dar o să preiau doar două, începând cu „2003 – Anul Ciprian Porumbescu / „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine”, de poetul Liviu Dorin Clement, publicat în „Crai nou”, numărul din 7 iulie 2003:

„Un Ciprian Porumbescu real, nu falsificat de interese politice şi altele…”, după cum îl prezintă Ion Drăguşanul, se lasă descoperit, de ieri, în volumul „Ciprian Porumbescu – Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine”. Cartea, îngrijită de Nina Cionca şi Ion Drăguşanul, realizată de Consiliul Judeţean Suceava, Centrul Judeţean de Valorificare şi Conservare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare şi Grupul editorial „Ion Grămadă” (Crai nou, Muşatinii, Bucovina viitoare) a fost lansată oficial ieri, în sala de festivităţi a CJ. La eveniment, autorităţile au fost reprezentate de secretarul general al Prefecturii, Dumitru Paşniciuc. Despre carte, despre cel care o semnează (la exact 120 de ani de la moarte), despre cei care au alcătuit-o şi finanţat-o au vorbit Ion Cozmei (salutând „gestul de excepţie” şi amintindu-ne de opereta „Crai nou”, de pe scena Casei de Cultură), Pavel Blaj („carte de suflet, întregitoare”, cu noutatea că „propune o nouă abordare a biografiei unei personalităţi”, lăsând cititorii să decidă), Ioan Cocuz (cartea, lansarea – „un eveniment excep­ţional”; plus aprecieri la adresa CJ, în calitate de coordonator al instituţiilor de cultură), Emil Satco (subliniind patriotismul tatălui Iraclie şi fiului Ciprian Porumbescu şi apreciind pe cel care „scormoneşte în lada de zestre a istoriei”, I. Drăguşanul) şi Emil Havriliuc (anunţând, pentru octombrie, din nou „Crai nou” pe scena suceveana). Cântând „Balada”, l-a întruchipat, prin sunete, pe cel evocat elevul (la „Artă”) Cristian Ruscior. La această „mare adunare întru Porumbescu”, I. Drăguşanul, printre altele, a mărturisit că a ajuns la concluzia că „Po­rumbescu n-a fost patriot, nici naţionalist, nici etnic român, ci european…”, filmul realizat cu ani în urmă fiind „cea mai mare insultă care i s-ar fi putut aduce” lui Porumbescu. Amintind că se împlinesc şi 180 de ani de la naşterea lui Iraclie, dna Nina Cionca a arătat, parafrazându-1 pe Borges, că volumului îi scapă tocmai momentele intime, ale contactului dintre compozitor şi divinitate (L.D.C.)”

Celălalt material selectat, „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine”, a apărut în „Crai nou” din 17 iulie 2003:

„Scumpilor şi mult preţuiţilor mei învăţăcei, la acele nobile şi fragede mlădiţe sincere, pe care i-am iubit ca ochii mei din cap, le spun că ei sunt chemaţi şi meniţi de Dumnezeu din mii de inşi să fie stâlpii patriei, naţiunii şi ai bisericii noastre, şi ai propăşirii şi înaintării lor şi ai culturii în Bucovina. Şi de aceea le recomand şi le doresc şi le testez cu bine­cuvântarea mea părintească, pietate strânsă faţă cu legile, sârguinţă de fier întru împlinirea datoriilor sale şi urmarea parolei mele, a celei trinităţi sfinte, ce va fâlfâi pururea pe flamură deasupra osemintelor mele: Religiozitatea, Moralitatea şi Naţionalitatea”.

Ultimele cuvinte ale marelui dascăl Aron Pumnul, rostite înainte de petrecerea sa din această lume, care au devenit un testament sfânt pentru toţi românii bucovineni, nu numai pentru învăţăceii săi, din a doua jumătate a secolului XIX, îl vor fi influenţat, fără îndoială, şi pe adolescentul Ciprian, crescut de tatăl său, preotul Iraclie, în sfânta credinţă străbună şi cultul strămoşilor. Pentru că Iraclie Porumbescu a fost un preot iubitor de neam, pentru a cărui propăşire a făcut tot ce i-a fost în putinţă.

Avea dreptate Leca Morariu, biograful cel mai autorizat al compozitorului, omul care a ajuns să facă o pasiune de-o viaţă din studierea sub lupă a operei, dar mai ales a biografiei acestuia, când scria: „Faţă de reala valoare artis­tică a lui C. Porumbescu, faţă de cel ce cu prodigioasă facilitate putea izvodi melodii, faţă de acest Ciprian Porumbescu, care era să devină un Schubert sau Chopin al românilor (cf. George Onciul), rămâne de împlinit încă mare şi multă datorie”. În concepţia sa, urmaşii trebuiau să cunoască nu numai opera acestui inepuizabil izvoditor de sunete, ci şi omul. Omul care, spunea C. Morariu, colegul de studenţie şi prieten devotat al lui Ciprian, era stăpânit de o „simţire adâncă şi (de) dragoste fierbinte pentru tot ce e bine, frumos şi nobil. Omul blând, plăcut la vorbă, foarte onest, de o rară bunătate, duios chiar şi atunci când părea a fi revoltat…, care abunda de nobleţe sufletească”.

Omul, Ciprian Porumbescu. Iată-1, ivit pe lume, la Şipotele Sucevei, ca al doilea copil, în casa preotului Iraclie, mamă fiindu-i Emilia, fiica brigadierului silvic Ştefan Klodniczki. Apoi, elev la Ilişeşti şi la Suceava. Îl vedem apoi, cu aproape 3 luni înainte de a împlini 18 ani, împreună cu tatăl său, amestecat între miile de participanţi la Serbarea de la Putna, trăind cu toată fiinţa emoţiile clipei: ia vioara vestitului vătaf, lăutarul Grigore Vindereu (nu o smulge, nici n-o înşfacă, cum le place unor biografi să exagereze), şi-şi revarsă, prin sunetele ei vrăjite, tot ceea ce simţea, tot ceea ce trăia fiinţa lui, tot ceea ce prin vorbe ar fi fost imposibil de tălmăcit. Nu ştia şi nici nu bănuia că acesta este primul său pas făcut în istorie. Atât ştia: că oamenii aceia, veniţi la Putna în acel an, 1871, din toate ţinuturile locuite de români, simbolizau unitatea neamului nostru, vechea şi nemuritoarea Dacie şi că el, Ciprian, şi-a deschis, în faţa acestei Dacii, prea plinul inimii sale.

Universitatea germană din Cernăuţi. Un mic Babilon lingvistic. Studenţi de diferite naţii, organizaţi în societăţi – erau mai mult de zece –, care respectau vechiul principiu de organi­zare, moştenit de la universităţile occiden­tale, între ele, mica şi inimoasa Societate „Arboroasa” a studenţilor români. Ciprian Porumbescu – sufletul ei. Tineri, idealişti, nu prea interesaţi de uniforme, de săbii, de dueluri, de serate dansante pompoase şi alte asemenea practici obişnuite în celelalte societăţi. În schimb, preocupaţi să înveţe istoria neamului românesc, să promoveze idealurile lor na­ţionale, să cultive muzica românească, să aibă legături culturale cu fraţii de dincolo de cordun – graniţa artificială austriacă. O mică formaţie corală, instruită de Ciprian, îi cântă compo­ziţiile şi promovează muzica românească; două foi umoristice, concepute de el, făceau furori printre studenţi; şi acele serate muzical-literare care atrăgeau un numeros public, unde se cântau cântecele lui Ciprian şi ale altor com­pozitori români, se recitau versuri ale poeţilor români, se jucau mici piese de teatru, se ţineau conferinţe. Dar vine momentul când, în urma solicitării de către conducerea societăţii, a unui mic ajutor bănesc de la Bucureşti şi a trimiterii unei telegrame la Iaşi, fapte deja cunoscute fiind excesiv mediatizate, Ciprian Porumbescu şi colegii săi din comitet sunt arestaţi, învinuiţi de trădare, întemniţaţi şi judecaţi. Zilele petrecute după gratii au fost, credem, ocazia şi nu cauza declanşării bolii care îl va răpi de timpuriu.

Student la Viena. Membru marcant al So­cietăţii „Junimea”. Contactul cu Eusebie Mandicevschi şi marea muzică. Activitate com­ponistică, corală, dirijorală. Şi boala, care îşi face simţită prezenţa, spre sfârşitul primului an de studii. Ianuarie 1880. Publică o „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, compuse şi dedicate junimii academice române. Inaugurează astfel, în cultura ro­mânească, cum spune muzicologul Viorel Cosma, „o direcţie cu consecinţe deosebit de fertile pentru afirmarea şi dezvoltarea cântecului de masă, al creaţiei corale de la noi”. Aici văd, pentru prima oară, lumina tiparului celebrele cântece care au avut un impact extraordinar în viaţa culturală şi politică românească, de la apariţia lor şi până în zilele noastre: „Pe-al nostru steag” şi „Cântecul tricolorului”. 1880. Nemuritoarea „Baladă” pentru vioară şi pian op.29. Putem spune, fără exagerare, că această creaţie a cucerit lumea. 1882. 27 şi 28 februarie, 26 martie. Braşovul, în mare sărbătoare. Spectacolele cu prima operetă românească, „Crai nou”, dezlănţuie valuri de entuziasm. Compozitorul, care-şi aflase aici slujbă la Gimnaziul mare ro­mânesc (1881), dă marea sa creaţie din do­meniul teatrului liric. Sigur, departe de a fi perfectă, opereta va deschide drum spre creaţia muzicală românească de gen. De aici, opereta va cunoaşte un lung şi glorios drum: prezentată la Oraviţa, Lugoj, Biserica Albă, va poposi şi în Bucovina unde, la 6 mai 1898, este pusă în scenă de celebra Societate muzicală „Armonia” din Cernăuţi, cu o distribuţie de zile mari şi un succes pe măsură. Urmează drumul ei triumfal din perioada interbelică. Numai Reuniunea muzical-dramatică „C. Porumbescu” din Suceava, înfiinţată în 1903 (centenar care trece aproape neobservat), a prezentat-o de 12 ori la Suceava, Botoşani, Câmpulung, Vatra Dornei şi Rădăuţi.

Muzica compozito­rului, preluată de for­maţiile corale din şcoli, de la Societăţile muzicale, entuziasmează şi le dă, românilor din Ba­nat, Transilvania şi Bu­covina, speranţa de li­bertate.

Berta Gorgon. O iubire neîmplinită? Firesc, pentru orice tânăr. În fond, cine n-a iubit măcar odată? Întâlnirea cu Verdi? Posibilă şi chiar firească. Ce l-ar fi împiedicat pe tânărul cu­rios să-l viziteze pe marele compozitor, aflat în imediata sa apropiere? Astăzi toate acestea nu mai au nici o importanţă. Opera este sin­gura care contează. Şi impactul ei în epocă. Considerat un precursor în muzica corală ro­mânească, creator al primei operete cu adevărat naţionale, Ciprian Porumbescu şi-a făurit din muzica sa un soclu, de pe care nu va reuşi nimeni să-l dărâme. Şi dacă numele său a dispărut de pe frontispiciul instituţiei de în­văţământ superior de artă, din capitala noastră cosmopolită, asta nu înseamnă că i se poate fura şi dreptul la nemurire. Pentru Bucovina şi provinciile româneşti aflate sub ocupaţie străi­nă a fost un mit. Şi un mit trebuie să rămână. Dacă nu vom şti să ne apărăm dreptul la miturile noastre, vom deveni săraci, foarte săraci. Nişte cerşetori la porţile bogaţilor.

Ciprian Porumbescu. El continuă să trăiască prin noi şi pentru noi. Dovadă, această frumoasă carte în care-i este rememorată viaţa, iar Ciprian, omul, ni se dezvăluie prin intermediul însemnărilor din jurnalul său (scris în limba germană), începând din 17 ianuarie 1879 şi până în preajma dispariţiei sale pământene. Ciprian, tânărul student de la Cernăuţi sau Viena, din vacanţele petrecute în Stupca, tânărul visător, cu toate trăirile sale emoţionale, cu micile şi marile bucurii, cu scene de viaţă atât de reale, încât ai impresia că parcurgi nu un jurnal, ci imaginile unui film care ţi se derulează impetuos în faţa ochilor. „Întreaga mea existenţă – spune la un moment dat Ciprian – toate strădaniile mele, prezentul şi viitorul meu încerc eu veşnic să le leg de acel paradis şi de divinul înger care-l domină (…), stau sub vraja unui cor din lumea trans­cendentală – atât de dulce, de suav, de duios răsună cântul lor – şi-n diafan licărit al zorilor, cu beteală de petale trandafirii, coboară adorata mea din văzduhul înmiresmat de viorele”. Uimeşte forţa narativă a autorului, încât eşti tentat să crezi că ai de a face cu un adevărat scriitor (şi nu greşeşti de loc), iar nu cu un compozitor dăruit muzicii. Prind viaţă scene de mult trăite, locuri şi întâmplări de un pitoresc aparte, toate cu parfum de epocă. „Puneţi un pahar de vin şi pentru mine!” este un adevărat roman, Epilogul fiind scris de Mărioara Porumbescu-Raţiu, sora devotată a com­pozitorului, Bertha Gorgon, iubita (care a sfâr­şit într-o căsnicie cu un farmacist mult mai în vârstă, văduv cu copii), două doamne cunoscute de Ciprian la Nervi, Vasile Halip, Leca şi Constantin Morariu…

Iar când fraţilor m-oi duce

De la voi şi-o fi să mor

Pe mormânt atunci să-mi puneţi

Mândrul nostru tricolor.

La 6 iunie 1883, aceste cuvinte, care încheie „Cântecul tricolorului”, au devenit testament împlinit. Compozitorul, transformat între timp în simbol, a părăsit lumea pe care a iubit-o nespus, pentru care s-a zbuciumat, a trăit, a suferit şi a luptat, având pe buze o rugă adresată celor dragi: Nu lăsaţi să moară munca mea!”[2].

Când am făcut coperta, combinând o ilustrată cernăuţeană cu o fotografie necunoscută a lui Ciprian Porumbescu, nu mi-am mai amintit de unde o preluasem, apoi mi-am amintit: din monografia „România Jună”, de Ion Grămadă, ceea ce probează că nici în paginile vii ale memoriei lucrurile nu funcţionează întâmplător.

[1] Jupânu’, nr. 46 (78), 26.11 – 2.12.2002

[2] Ciprian Porumbescu, Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine!, volum îngrijit de Nina Cionca şi Ion Drăguşanul

Pasărea şi clipa (I)

În vara anului 2001, poetul rădăuţean Simon-Petru Oprea, care tocmai îşi lansa primul şi singurul volum de poezie, „Lăuntrica transfigurare”, dintr-o serie plănuită de douăsprezece cărţi „Dimaxion” (Editura Muşatinii – Bucovina viitoare), m-a provocat să scriu un roman, cu pagini nenumerotate şi nelegate, puse într-un plic aidoma unor cărţi de jos, pagini care, după stabilirea unei ordini aleatorii, prin amestecarea filelor, să poată fi citit fără a-şi pierde sensurile. Simon-Petru se mutase în Suceava, unde avea să şi moară, angajându-se consilier al primarului Constantin Sofroni, care credea în vocaţia incontestabilă a poetului Simon-Petru Oprea. Ca să nu pierd prea mult timp, am hotărât să scriu doar o sută de pagini, pe două coordonate: trufia vremelniciei (pasărea) şi vremelnicia trufiei (clipa), înlăturând determinismul unităţii de timp. În cartea mea nu mai conta ordinea întâmplărilor, pentru că nu prin risipa de clipite se împlinea sau nu ceva. Două milenii de rătăcire prin etnii, până la reîntoarcerea în cea iniţială, se rezolva într-o singură pagină printr-un exerciţiu de imaginaţie care s-ar putea să cuprindă o „clipită” existenţială din istoria civilizaţiei umane:

„Acasă, pe pământ, străbunii etnici stau de veghe în subconştientul urmaşilor, avertizându-i, prin vise, asupra rătăcirilor. Unii cred în vise, alţii trăiesc izolaţi în doctrinele urii.

La cumpăna nopţilor, subconştientul zvâcneşte din aripi, căutând forma zborului. Deasupra somnului, în munţii cu câte douăsprezece pietre, ard cruci nevăzute.

Ard pentru nu se ştie ce şi pentru nu se ştie cine.

Călăreţul costoboc grăbeşte pe urmele fraţilor săi înspre Dunăre, iar subconştientul urmaşilor îi culege urmele. Câteva bătălii presură cenuşă şi sânge peste capătul urmelor, apoi călăreţul cade în robie. Târziu, i se naşte un fiu dintr-o dragoste cu o roabă elenă, iar fiul acela se suprapune peste imaginea călăreţului în subconştientul urmaşilor. Asemeni învelişurilor cercurilor din trunchiul copacului se aşează memoria străbunilor etnici în subconştientul urmaşilor.

Fiul îmbracă uniforma legiunilor romane şi mărşăluieşte prin Istorie. Iată-l pe un munte domol, cercetând cu tăişul lăncii dacă Răstignitul mai trăieşte! Iată-l, apoi, împlinindu-se în dragoste cu o izraeleancă, iată-i şi fiul evreu pe o corabie atacată de piraţi! Iată-l rob pe coasta de vest a Africii şi, mai târziu, iubind o negresă cu neasemuită dragoste! Când se naşte fiul lor, apoi fiul acestuia, străbunii lor etnici nu mai există nici măcar în memorie.

Nepotul, un tânăr arab, luptă vitejeşte pentru cucerirea Spaniei. Nepotul nepotului, oacheşul ostaş spaniol, cade prizonier la francezi. Rămâne pentru totdeauna în Franţa ca să se împlinească prin dragoste cu o localnică. Fiul lor se naşte francez, iar nepotul, micul toboşar de la Waterloo, îşi salvează viaţa învăţând să bată pe tobă ritmurile de luptă ale englezilor. Fiul lui se naşte englez, undeva, în Essex, iar fiul fiului, rănit pe câmpurile de luptă ale primului măcel planetar, este salvat de o nemţoaică, o femeie tânără, care-i îngrijeşte şi vindecă rănile. Copilul lor se naşte german şi este iniţiat în ură faţă de toate celelalte etnii ale pământului. Din subconştient, străbunii lui etnici îl avertizează, prin vise, că nu e drept să ridice mâna asupra lor, dar urmaşul lor din generaţia aceea nefericită nu crede în vise şi nu află niciodată că, de-a lungul mileniilor, şi sângele lui a locuit toate popoarele lumii”.

Chiar şi secvenţele „revoluţiei de la Suceava” şi-au găsit loc în acest roman ciudat. Ciudat, dar singurul care menţionează numele celor care au făcut parte din prima formulă administrată democratică, adică: Liviu Acostoaiei, Dragoş Adamoaei, Vasile Bălăceanu, Vasile Bercea, Ion Băiţan, Florin Bucaciuc, Dorin Buzdugan, Constantin Ciobanu, Lucian Constantinescu, Emanuel Diaconescu, Mircea Dăneasa, Gheorghe Galeş, Daniel Gondor, Adrian Graur, Vasile Hasnaşi, Marcel Hasenfratz, Mihai Iacobescu, Gheorghe Irimia, Nicolae Lazăr, Paul Manoliu, Eduard Măciucă, Cristinel Moisii, Gheorghe Munteanu, Ovidiu Mustaţă, Octavian Nestor, Gheorghe Nesteriuc, Silviu Onuţu, Constantin Pop, Viorel Popescu, Gheorghe Prepeliuc, Liviu Râmbu, Laurenţiu Seniuc, Lucia Şindrilar, Ion Tcaciuc, Mihai Trestianu, Sava Tudosă, Ionel Ţimpău şi Sofia Vicoveanca.

Scoasă pe cont propriu, „Pasărea şi clipa” s-a lansat împreună cu cartea „Veniţi de vă veseliţi! / O antologie a folclorului obştesc de iarnă”, de Aurel Ciornei şi Ion Drăguşanul, iar la vreo săptămână după aceea, într-o şedinţă a Consiliului Judeţean Suceava, a fost pusă la index, cerându-se grabnica ei retragere de pe piaţă.

– Uitaţi, aici e vorba despre dumneavoastră, domnule preşedinte… Aici e vorba despre colega noastră… Aici despre…

Ioan Cocuz împărţea câte o pagină sau chiar mai multe consilierilor judeţeni, pe care-i recunoscuse descrişi, deşi nenumiţi, în paginile cărţii mele. Cei mai mulţi au refuzat să se identifice cu personajele, iar cartea nu fusese tipărită cu finanţarea consiliului judeţean:

– Stimaţi colegi, a concluzionat preşedintele Gavril Mîrza. Cartea aceasta a fost tipărită pe cheltuiala autorului, nu a noastră, deci nu o putem retrage. Eu v-aş sfătui să nu vă recunoaşteţi în personaje, pentru că nu vă face cinste…

Şi totuşi gomoşenia „păsării”, care nu are merite pentru zbor, acesta fiind firescul ei existenţial, începuse vârtos dominaţia asupra societăţii sucevene. Rămăsesem doar câţiva oameni liberi, dar asta nu ne ajuta la nimic.

O cronică, „Pasărea şi clipa” de Ion Drăguşanul, publicată de Luminiţa Andriciuc, în „Obiectiv”, numărul din 4 aprilie 2002, mi-a probat că mesajul acestei cărţi fusese recepţionat corect:

„Romanul lui Ion Drăguşanul apărut în 2001 la Editura „Muşatinii / Bucovina viitoare” reprezintă un experiment intere­sant atât din punct de vedere al structurii cât şi al tematicii. Intenţionează o radi­ografie a democraţiei noastre „origi­nale” de tranziţie concomitent cu o intro­specţie istorică, filozofică şi sociologică a involuţiei gândirii unui popor.

Metafora păsării pluteşte deasupra clipei distrugându-se una pe alta şi împlinindu-se una în faţa alteia, două pagini ale aceleiaşi foi de hârtie – feţe ale timpului inert, aparent mişcător.

De o certă profunzime este radi­ografierea subconştientului de-a lungul evoluţiei umanităţii, în limite etnice. „Călăreţul costoboc grăbeşte pe urmele fraţilor săi înspre Dunăre, iar subconştientul urmaşilor îi culege urmele… Câteva bătălii presură cenuşă şi sânge peste capătul urmelor, apoi călăreţul cade în robie. Târziu, i se naşte un fiu dintr-o dragoste cu o roabă elenă iar fiul acela se suprapune peste imaginea călăreţului în subconştientul urmaşilor. Asemeni învelişurilor cercurilor din trunchiul copacului, se aşează memoria străbunilor etnici în subconştientul urmaşilor. Fiul îmbracă forma legiunilor romane şi mărşăluieşte prin Istorie. Iată-l pe un munte domol cercetând cu tăişul lancei dacă Răstignitul mai trăieşte! Iată-l, apoi, împlinindu-se în dragoste cu o izraeliancă, iată-i şi fiul evreu pe o cora­bie atacată de piraţi! Iată-1 rob pe coasta de vest a Africii şi, mai târziu, iubind o iubind o negresă cu neasemuită dragoste! Când se naşte fiul lor, apoi fiul fiului aces­tuia, străbunii lor etnici nu mai există nici măcar în memorie”.

Mersul omenirii de la simplitate la complexitate este întrerupt. Istoria îl întrerupe prin înlocuirea faptului cu mitul, pecetluind în timp devenirea omenirii. Substanţa mitului înseamnă jertfa, sacrificiu permanent, ispăşire. Ispăşire însemnă înregimentare în Istorie, în neam, în religie: „Patria, neamul, bis­erica au nevoie de generaţii pe care să le sacrifice”.

Sacrificiile şi ispăşirea întru mit au întărit conştiinţa vremelniciei, a lipsei de libertate, stavile în calea libertăţii lui Dumnezeu: „Dumnezeu ne-a creat liberi şi ne-a învăţat să veghem libertatea. Fără ea nu se poate descoperi Dumnezeu”.

Fizionomia şi conformaţia umană au subliniat la rândul lor, prin sensibile transformări, trecerea de la metaforă la mit. Adaptarea la Istorie a început odată cu adaptarea la real, la cuvânt, la curgerea sângelui, la viaţa în temniţele sacerdoţilor (care împiedică imaginea lui Dumnezeu).

Timpul neclintit în zodia mitului se măsoară în anotimpuri. Anotimpurile vestesc stingerea oamenilor care mor pentru Patrie şi nevoile ei, după noua lege a istoriei.

Limba română a decăzut la rândul ei din demnitatea de efigie a unui popor unic printre celelalte, slujind doar pentru numirea umilinţei ajunse până la os. Pedeapsa supremă au întrupat-o păsările hrănite cu trupurile cuvintelor şi ale făptuitorilor „falsei Românii Mari”.

Limba şi ţara au fost desacralizate cu toate jertfele pe care le-au adus la cerere.

Vechea existenţă se rezumă la lupta pentru menţinerea vieţii şi la însuşirea lecţiei morţii prin sacrificii inutile, închi­nate unei mereu noi ordini a lumii. Istoria s-a întrupat şi din uitare şi din „Marele Templu al înaltei Instanţe a Istoriei”, ale cărui temelii sunt cruzimea şi dezbinarea, în lumea clipei cei care descifrează metafora păsării sunt împinşi în derizoriu, în uitare. Clipa consfinţeşte celebritatea „oamenilor momentului” în „Făgetina” (Bucovina): „În Agora afişelor electorale ideile se dezbat cu desăvârşită nobleţe iar politicienii îşi muncesc minţile cu încrâncenare căutând moduri foarte sub­tile de a se face folositori oraşului în care trăiesc, au prieteni şi duşmani, neveste şi amante, copii şi idealuri. Toţi, absolut toţi ne vor binele într-un mod atât de sincer încât sunt mereu gata să-şi sacrifice câte patru ani din viaţă… pentru a se martiriza în numele binelui comunitar”.

Locul poeţilor şi al cărţilor lor nescrise este invariabil în anticamerele „marilor bărbaţi”, confundându-se cu „niscaiva ciudate statui” pe care petiţionarii îşi uită câteodată şepcile şi căciulile.

Doar bătrânul oraşului „înţeleptul sau nebunul” aduce aminte de păsările care-i populează închipuirea tulburată pentru totdeauna de vederea exasperant de con­stantă a efemerităţii clipei. Cartea lui Ion Drăguşanul e mai mult decât un simplu experiment, e o poveste tristă şi lucidă despre jertfii şi cădere, despre căderea jertfei şi jertfa căderii”.

O altă cronică, publicată în „Crai nou” din 5 februarie 2002, de Alma Blănaru, autoarea celebrului „Dicţionar de termeni păstoreşti”, deşi înseamnă un alt punct de vedere, subliniază aceleaşi idei, care transformau „experimentul” într-o carte în sine:

„Riscul prezentării unei lucrări inedite are în contrapondere onoarea de a descifra şi de a oferi spre interpretare o nouă carte semnată de Ion Drăguşanul. De la început, cititorul este frapat de modalitatea de prezentare a cărţii, fiecare pagină volantă fiind o provocare, un îndemn, o atenţio­nare. Cititorul este astfel nevoit să navigheze între trecut şi prezent, între începutul şi sfârşitul cărţii care se contopesc şi se confruntă într-un cerc atemporal.

Inspirat intitulată „Pasărea şi clipa”, lucrarea adăposteşte per­sonaje totem ale căror semnifi­caţie şi valoare ni se revelează doar prin imaginaţia autorului. Astfel încât, în calitate de cititor, te întrebi la un moment dat dacă nu cumva eşti şi tu bine pus la păstrare într-o veşnică şi vie urnă funerară. Dacă ai perspicacitatea să treci dincolo de durata mesa­jului şi să dezvolţi spaţialitatea, personajele create ni se vor dezvălui ca în Commedia dell’ Arte, cu vicii, covârşite de slăbiciuni şi având doar uneori calităţi.

Dacă trecem dincolo de inter­pretarea imediată a întâmplărilor, aparent banale, trebuie să ne ra­portăm la şinele nostru, din per­spectiva personajelor. Pentru că, altfel, s-ar putea să fim total dez­armaţi de cinismul şi spiritul pam­fletar al autorului. Ion Drăguşanul înlocuieşte solemnitatea născută din aroganţă cu spiritul viu şi maleabil, cu inteligenţa românului care ştie să escamoteze răutăţile şi să metamorfozeze binele în tă­cere rituală. Cartea este un frag­ment de istorie a cetăţii şi, de aceea, trebuie asimilată luând în considerare calitatea de exigent observator a lui I. D. El invocă într-un fel de râsu’-plânsu’, realis­mul burghez al secolului XXI, vir­tuţile de carton, acordând întâie­tate, ca în tablourile impresioniste, efectelor de la distanţă.

Pe de altă parte, autorul ne oferă un exemplu de adâncă veneraţie a neamului şi mai puţin a elitelor, un exemplu de reală admiraţie a celor mulţi. Cartea e un crochiu al celor striviţi sub vre­muri. Autorul afirmă cu îndrep­tăţită revoltă: „într-o bună zi vom avea parte de o nouă naştere, dar nu înainte de a urca la altarele cele vechi şi de a rosti cu netru­cată cuminţenie: pentru că ne-ai încarcerat prin fosta naştere în ţara aceasta, noi, Doamne, te iertăm”.

Din punctul meu de vedere, „Pasărea şi clipa” a însemnat perspectiva pentru ce aveam de făcut, într-o provincie românească bogată în istorie şi în frumuseţe, dar cumplit de săracă în memorie. Iar dacă Iorga le reproşa sucevenilor, în 1920, că nici măcar „Istoria Sucevei”, a lui Schmidt, nu au fost în stare să o traducă, nimic nu s-a schimbat până astăzi, doar cărţile mele încercând, cu metode scriitoriceşti, să recupereze memoria pierdută. Începusem cu interesul faţă de opera lui Ion Grămadă, pe care am vrut să-l citesc, dar doamna Ţan, cea mai bună bibliotecară din istoria Sucevei, mi-a spus că, în afară de o broşură, publicată în colecţia „Steaua”, nu mai există nimic. Mă număram printre puţinii locuitori ai judeţului nostru care ştia despre moartea eroică a tânărului cărturar bucovinean, pe care îl preţuia şi Nicolae Iorga, aşa că mi-am propus să fac o recuperare de memorie în două etape şi fără vreo implicare a fondurilor publice, deşi însemna o datorie a Statului o astfel de recuperare: mai întâi opera scrisă, apoi un bust. A fost nevoie să răscolesc pe îndelete toate colecţiile gazetelor vechi bucovinene, să culeg fiecare text în parte şi să obţin un tiraj cât mai mare, care să poată fi distribuit gratuit peste tot, inclusiv în Republica Moldova, prin intermediul liceenilor de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Suceava.

O cronică, publicată în „Crai nou” din 25 septembrie 2002 de profesorul şi publicistul Gheorghe Giurcă înseamnă o mărturie de atunci, care mă degrevează de alte comentarii:

„Vara recent încheiată a fost marcată în planul culturii locale printr-o apariţie editorială cu semnificaţii aparte: din iniţiativa scriitorului şi ziaristului Ion Drăguşanul şi cu sprijinul material in­tegral al Consiliului Judeţean Su­ceava – EROARE: CJ nu s-a implicat cu nici un şfanţ –, a fost tipărit volumul „Car­tea sângelui”, de Ion Grămadă (Grup editorial Crai nou – Muşatinii – Bucovina viitoare, Suceava, 2002, 404 pagini), reprezentând o reuniune cvasicompletă a scrie­rilor celui supranumit „eroul de la Cireşoaia”. Este un gest recupe­rator de mult necesar, înfăptuit acum, la împlinirea a 85 de ani de când, sfidând legile impuse de stăpânii de ocazie şi frica de moarte („Mă gândesc foarte puţin la moarte şi nu mă tem deloc de ea”), acest vrednic fiu al satului Zahareşti a trecut de partea confraţilor de sânge, convins fiind că „Războiul nostru este sfânt”. În numele acestui crez, a adus ţării jertfa supremă, dând astfel o exemplară lecţie de patriotism.

În scurta-i existenţă, Ion Gră­madă a fost şi un intelectual de seamă, care, prin diversitatea preocupărilor şi prin ceea ce a înfăptuit durabil în doar câţiva ani, a marcat viaţa culturală a Buco­vinei din perioada premergătoare primului război mondial. „Cine răsfoieşte hârtiile lui vede câte lucruri îl interesau. Ici dai de gazete scrise în limba germană despre români, acolo de articole germane tratând chestiunea ruteană, dincolo întâlneşti articole despre chestiunea macedoneană sau albaneză, informaţii din lumea mare, în altă parte poezii în limba germană sau franceză, ici notiţe istorice sau geografice, deci o vastă colecţie de note, de unde se vede că pe dânsul îl interesau multe, multe…” (Constantin Loghin).

O importantă parte a volumului a fost rezervată scriitorului Ion Grămadă, despre care acelaşi reputat istoric literar afirma că este cel mai mare prozator al Bucovinei. Şi nu se afla decât la începutul activităţii creatoare! Nuvelele sale, care amintesc de cele ale lui Slavici sau Rebreanu, tratează teme diverse, dragostea fiind mai des întâlnită, sau prezintă secvenţe din viaţa unor categorii sociale diferite având ca eroi săteni, studenţi, preoţi, soldaţi, artişti etc. În toate se simte o surprinzătoare siguranţă şi pricepere pentru crearea cadrului adecvat desfăşurării acţiunii şi a unor personaje viabile sau îm­binarea armonioasă şi echilibrată a modurilor de expunere. Scrise într-o limbă literară îngrijită, nuvelele lui Ion Grămadă se citesc şi acum cu interes şi plăcere tocmai datorită remarcabilelor calităţi de prozator ale autorului lor.

În paralel cu activitatea de creaţie literară propriu-zisă, Ion Grămada era puternic atras, după cum însuşi mărturiseşte într-o scrisoare trimisă lui Victor Morariu la 15 oct 1906, de istoria cul­turală a Bucovinei, „cu care am şi început să mă ocup intens…”. Ca urmare, a publicat un însemnat număr de studii şi articole refe­ritoare la diferite aspecte din is­toria mai îndepărtată a Moldovei, dar mai ales din zbuciumata viaţă culturală a românilor bucovineni,  cu precădere din a doua parte a sec. al XIX-lea. Nota lor caracte­ristică o constituie, pe de o parte, originalitatea punctului de vedere, perspectiva din care sunt tratate temele abordate, iar pe de alta, temeiul documentar solid pe care se sprijină, multe din informaţiile cuprinse în ele fiind inedite. Aşa se face că paginile respective constituie şi astăzi o preţioasă sursă de documentare pentru cei interesaţi de aceste probleme.

Se înţelege că pentru întoc­mirea volumului „Cartea sângelui” a fost necesară o îndelungată şi asiduă muncă de recuperare a scrierilor răspândite în paginile diferitelor publicaţii de acum aproape 100 de ani, unele foarte greu accesibile în prezent. Este meritul lui Ion Drăguşanul de a-şi fi asumat această sarcină migă­loasă şi de a o fi dus cu succes până la capăt. Reuşita lui se înscrie pe linia înfăptuirilor anterioare ale altor oameni cu asemenea preocu­pări, după 1990 fiind astfel (re)puse în circulaţie scrieri semnate de S. Fl. Marian, Mihai Teliman, Valeriu Branişte, Constantin Morariu etc. Munca aceasta se cere conti­nuată, pentru că au existat şi alţi intelectuali-militanţi cu contribuţii importante la dezvoltarea culturii româneşti de pe aceste meleaguri şi la împlinirea idealului de li­bertate naţională a românilor bu­covineni. Şi credem că prioritatea absolută i se cuvine lui George Tofan, cu atât mai mult cu cât bibliografia sa de autor este deja întocmită”.

Odată cu „Cartea sângelui”, Ion Grămadă a început să capete notorietate în Suceava şi să existe dincolo de mine, deşi eu mai avem o datorie de împlinit faţă de memoria lui, adică realizarea unui bust, pe care să-l pun „undeva pe pământul Bucovinei”, cum scriau foştii lui camarazi de front, Dimitrie Marmeliuc şi Ioan Arieşescu. Abia lansasem „Cartea sângelui”, când, conform mărturiei Magdei Axon (în „Crai nou din 21 iunie 2002), Ion Grămadă deja beneficia de un omagiu public, în care nu am avut nici o implicare.

„În profundă smerenie, sporită de mireasma teilor şi liniştea troiţei eroilor din cimitirul Pacea, lângă piatra funerară ce adăposteşte tainic, de 76 de ani, osemintele eroului de la Cireşoaia, scriitorul doctor în litere, bucovineanul Ion Grămadă, s-a săvârşit ieri la prânz o slujbă de pomenire. Momentul de supremă cinstire a adunat per­sonalităţi marcante ale administra­ţiei şi culturii locale şi judeţene – preşedintele CJ, dl Gavril Mîrza, vicepreşedinţii CJ, dnii Mihai Grozavu şi Dragoş Danubianu, secre­tarul general al judeţului, dl Costache Achiţei, primarul municipiu­lui, dl Marian Ionescu, directorul general al Complexului Muzeal „Bucovina”, dl Ioan Cocuz, direc­torul Centrului Judeţean al Creaţiei Populare, dl Pavel Blaj, şi, nu în cele din urmă, publicistul Ion Drăguşanul şi directorul Assist, dl Gheorghe David. Ziua de ieri a marcat începutul unei suite de manifestări de suflet, care se vor derula până la sfârşitul lui august, menite să redea bucovinenilor imaginea personalităţii complete a celui care „s-a învrednicit de o faptă atât de dumnezeiască, jertfindu-şi viaţa”, după cum a spus primarul Sucevei în cuvântul său. „Este o chestiune de onoare ca noi, care vieţuim pe aceste meleaguri, să ne cunoaştem eroii, să-i cinstim şi să-i pomenim. Apre­ciez faptul că s-au găsit oameni de cultură care i-au cercetat tre­cutul şi i-au scos, opera la su­prafaţă”, a mărturisit asistenţei dl Mîrza.

Tot ieri s-a produs şi debutul editorial al cărturarului Ion Gră­madă, prin lansarea volumului editat de Grupul editorial Crai nou – Muşatinii – Bucovina viitoare – „Cartea sângelui”, eveniment asu­pra căruia vom reveni”.

Scurta cronică a poetului Liviu Dorin Clement, „Cartea sângelui” în mâinile cititorilor săi, vestea: „De joi, cu prilejul primei ample manifestări comemorative dedi­cate omului de cultură şi eroului Ion Grămadă, cele 5.000 de exemplare ale volumului „Cartea sângelui” (apărut la Grupul edi­torial Crai nou – Muşatinii – Bucovina viitoare), ce conţine texte semnate de Ion Grămadă, cău­tate, ordonate şi publicate de Ion Drăguşanul, au început a fi dis­tribuite (evident, în mod gratuit) cititorilor. Un moment favorabil l-a constituit, fireşte, lansarea cărţii, petrecută în aceeaşi zi, la Casa de Cultură a Sindicatelor. Eveni­ment onorat, prin prezenţă şi cuvinte de apreciere, de dnii Gavril Mîrza, preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Costache Achiţei, secretarul general al ju­deţului, Marian Ionescu, primarul municipiului Suceava. Manifes­tarea a fost deschisă de scriitorul şi publicistul Dumitru Teodorescu, directorul SCPE „Crai nou”, care a precizat că „nu lansăm doar o carte, ci readucem în memorie u­nul dintre personajele aproape uitate ale Bucovinei”. Apoi, dl Gheorghe David, directorul gene­ral al Grupului editorial, a dezvăluit câteva dintre secretele realizării cărţii şi a declarat că „am trăit un mare entuziasm, cunoscând-o înainte de apariţie, şi dorim să transmitem acest entuziasm”. Printre altele, dl Ion Drăguşanul a mărturisit că, până în urmă cu un an, cunoştea, la rându-i, prea puţine lucruri despre Ion Gră­madă, destăinuire care i-a prilejuit, în faţa celor prezenţi, reface­rea drumului pe care această carte l-a parcurs de la gând până sub ochii citito­rilor săi. În ace­laşi context, dl Ion Drăguşanul a precizat că întreg tirajul a fost realizat numai cu fonduri private”.

Scurtele cronici ale cărţilor mele, pe care mi le aducea poetul Constantin Hrehor, au rămas necitite până în aceste zile, întemniţate într-o cutie, pe care am uitat să o mai deschid. Ştiam ce am de făcut, ştiam ce am de învăţat şi de recuperat. Prin urmare, unele dintre aceste notaţii ale vremilor mi-au rămas necunoscute, iar printre ele, cronica „Identităţi deturnate”, publicată de Ion Beldeanu în „Convorbiri literare” din februarie 2001, şi interviul „Între adevăr şi trecut, la intersecţia cu prezentul”, publicat în „Literatură şi Artă” nr. 5 din 1 februarie 1996, sub semnătura studentei Angela Apreutesei. Citind, acum, cronica lui Ion Beldeanu, rămân plăcut surprins de percepţia corectă asupra istoriei reale, pe care o regăsesc la acest poet care şi-a dorit să trăiască numai pentru poezie:

„Am mai afirmat şi în alte rânduri că Bucovina este provincia ce a atras în toţi aceşti ultimi unsprezece ani un interes cu totul aparte; îndeosebi interesul cercetătorilor şi al publiciştilor. E suficient să menţionez că în perioada amintită au luat fiinţă trei institute academice de studii bucovinene la Augsburg, Cernăuţi şi Rădăuţi, că au avut loc numeroase reuniuni ştiinţifice (naţionale şi internaţionale) şi că şi-au făcut apariţia nu puţine lucrări consacrate destinului dramatic al Bucovinei.

Şi, iată, la şirul titlurilor de până acum s-a adăugat de curând încă unul: Identităţi detur­nate. O istorie anecdotică a Bucovinei, de Ion Drăguşanul (Grupul Editorial Muşatinii –Bucovina viitoare, Suceava). Cartea, rezultat al unor mai vechi preocupări ale autorului în această direcţie, se detaşează de opiniile de dată recentă ale altor autori care s-au ocupat /se ocupă de subiectul în cauză. Particularitatea sa constă în abordarea frământatei istorii a Bucovinei dintr-un unghi mai puţin frecventat – cel al faptelor obişnuite, comune, ce nu prea reţin atenţia specialiştilor. „… nici n-am băgat de scamă că eu şi lungul şir de strămoşi care-mi populează subconştientul absentăm din istorie”, declară autorul în deschiderea volumului său cu un generic atât de sugestiv (Identităţi deturnate). Altfel spus, Ion Drăguşanul refuză poza acade­mică şi, în consecinţă, preluarea clişeelor de interpretare dincolo de care adevăraţii făuritori de istorie, pe care se clădesc evenimentele marcante ale acesteia, nu se mai văd, nu mai există. Ca atare, asumându-şi această istorie a anonim­ilor jertfiţi „pentru idealurile numite patrie şi neam, fără să pricepem că, de fapt, au murit pen­tru prosperitatea unora-altora”, Ion Drăguşanul vine şi răsfoieşte foile îngălbenite ale mărturiilor trecutului pentru a descoperi adevărul despre „parcursul devenirii” sale.

Dar spre a înţelege ce este şi ce s-a întâmplat cu Bucovina, trebuie înainte de toate să înţelegem ce este şi ce vrea să fie Istoria (califi­cată drept „o farsă ideologică”), respectiv istoria Moldovei. Părerile lui I. D. însă contravin, în bună parte, părerilor (chiar convingerilor) cunoscute emise de istorici (autorul nici nu se consideră aşa-ceva, ci „doar un individ care nu vrea să mai creadă orbeşte în orice”). Pentru el istoria Moldovei, de pildă, îşi are partea sa lumi­noasă doar în începuturile sale, când încă nu începuse pervertirea, adică, de la Bogdan Înte­meietorul şi până la Bogdan cel Orb, când ţara a prosperat, iar „iobagul era om”. Ce a urmat, se subînţelege ori se ştie: o continuă alterare economică , socială şi morală („Ticăloşindu-se domnii, s-a ticăloşit şi ţara”).

­Deplângând această continuă erodare a realităţii de fiecare zi, autorul este de părere că la degradarea stărilor de fapt incriminate au contribuit, între alţi factori (cum ar fi lăcomia, dorinţa de parvenire, intriga, dezbinarea, trădarea etc.), Biserica, mai exact slujitorii Bisericii: „Niciodată nu s-a scris în mod cinstit despre rolul nefast pe care l-au avut, după anul 1600, monahii, ca mari latifundiari, în istoria Moldovei. S-a preferat tăcerea minci­noasă pentru a nu întina imaginea Bisericii neamului” (Este şi constatarea la care vor ajunge şi austriecii, după ocuparea Bucovinei). După I. D., în istoria fiecărui sat „răzbate câte o imagine hidoasă de călugăr sau de popă care lasă în urmă suferinţă şi nedumerire”. Un alt factor notabil, cu efecte nefaste asupra destinului nostru istoric, apre­ciază autorul, l-a reprezentat francmasoneria („în practică, între călugărime şi francma­sonerie nu există nici o diferenţă, şi unii şi ceilalţi dorindu-şi avere şi putere”). Chiar dacă mişcarea masonică a contribuit la progresul societăţii româneşti, recunoaşte tot el.

Iată de ce ocuparea Bucovinei (fosta ţară de Sus a Moldovei) de către habsburgi trebuie văzută ca un factor de progres. Austriecii găsesc aici o situaţie deplorabilă din toate punctele de vedere şi primele măsuri luate de ei constau în inventarierea resurselor mate­riale şi umane. Urmează apoi un şir de acţiuni pentru schimbarea administraţiei ineficiente de atunci „cu una extrem de riguroasă”, care, se-nţelege, avea să modifice pe termen lung viaţa provinciei, dar şi viaţa oamenilor. Nu intrăm în amănuntele pe care I. D. le oferă şi care, entuziasmat de efectul civilizator al administraţiei cezaro-crăieşti, este de părere că nu ne-ar fi stricat chiar „un secol şi jumătate de ocupaţie austriacă”. Ceea ce nu înseamnă că I. D. poate trece cu vederea metehnele respectivei administraţii, dar mai ales cele ale elitei româneşti din Bucovina, între altele sunt persiflate (şi nu numai) goana familiilor boiereşti după titluri nobiliare, tru­fia şi falsul naţionalism, precum şi alte păcate resimţite de celelalte categorii sociale, şi Ion Drăguşanul revine de unde a plecat în demer­sul său, punctând încă o dată teza lansată iniţial: aceea că istoria rămâne mereu indifer­entă faţă de cei mulţi, de cei pe umerii cărora se clădeşte această istorie. Până şi mult discu­tata învrăjbire interetnică din Bucovina „a reprezentat mereu o cinică afacere a celor care au cules fructele puterii”. De aceea, dintotdeauna, cei mulţi rămân „cu sacrificiul şi martiriul”, iar cei puternici „cu averile şi cu împilarea supravieţuitorilor” (Spre edificare, I. D. inserează în partea a doua a cărţii sale fapte, date şi întâmplări din istoria ignorată a satelor şi oraşelor bucovinene).

Oricum, Ion Drăguşanul ne propune o viz­iune puţin diferită (dacă nu şi mai mult) faţă de cele cunoscute asupra istoriei, în general, şi a istoriei Bucovinei, în special. Tocmai de aceea el se fereşte, cum menţionam, de clişeele ştiute, deoarece „istoria are vicleşugurile sale”, şi coboară în anecdotica măruntă, căutând „adevărurile care, cu bună ştiinţă, nu ni s-au spus”. Transpare desigur din toată această demonstraţie un orgoliu rănit dar nevindecat şi o năvalnică pretenţie „la povestea fabuloasă numită istorie”, o poveste care, nu-i aşa, ne-ar putea încălzi sufletul şi ne-ar face să putem uita „toate ticăloşiile tre­cutului şi lipsa de contur a viitorului”.”.

Îmi amintesc vag despre interviul „Între adevăr şi trecut, la intersecţia cu prezentul”, pe care studenta Angela Apreutesei mi-l lua la rugămintea lui Nicolae Dabija, eroicul cărturar şi poet basarabeam, pe care nu am avut norocul să-l întâlnesc în această viaţă:

„REPORTER: Dle Ion Drăguşanu, sunteţi redactor-şef al cotidianului „Nord-Press” din Suceava. Ştiu că iubiţi literatura şi că aveţi un adevărat cult al poeţilor. Cum priviţi dumneavoastră literatu­ra basarabeană în comparaţie cu cea română?

RĂSPUNS: Pot accepta sintagma „literatura basa­rabeană” doar dacă vreau să subliniez latura me­sianică a literaturii române. Altminteri, nu există o literatură basarabeană. Scriitorii de peste Prut sunt asemeni lui Iisus: iau asupra lor păcatele noastre, ale celor de dincoace. Dar haideţi să ră­mânem la definiţia pe care aţi propus-o şi să ve­dem ce înseamnă literatura basarabeană! Precum, la început de veac, Alexe Mateevici, cel care a ră­mas în conştiinţa Neamului prin superbul imn „Limba noastră”, scriitorii români de astăzi ai Basarabiei au parte, în fiecare zi, de câte o uitare, deci de câte o trădare. Alexe Mateevici a căzut jertfă a Marelui Război pentru Reîntregirea Nea­mului. Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Valeriu Ma­tei, Leonida Lari şi toţi ceilalţi par a fi condam­naţi la a se naşte de atâtea ori de câte va fi ne­voie pentru ca jertfa lui Mateevici să nu fi fost zadarnică.

Lăsând la o parte cuvintele susceptibile de lozincarism, trebuie să remarc modernismul care ţine de mileniul ce vine al literaturii române scrise de basarabeni. Ei nu scriu, ei înalţă zidiri creştine. Ei nu intră cu nimeni în competiţie, ci poartă lu­mânarea în mână pentru a călăuzi urcuşul pe Golgota. Sunt neobosiţii căutători de adevăr, iar o astfel de întreprindere dă naştere unui anume stil. Nu cred să existe ceva mai tulburător decât lite­ratura pe care o fac scriitorii Basarabiei.

REPORTER: Ce teme apreciaţi cel mai mult la poeţii basarabeni?

RĂSPUNS: Poeţii uitaţi, dimpreună cu o parte din ţară, dincolo de sârma ghimpată, ademeniţi din­coace doar atunci când jucam tragicomedia patrio­tismului politic, au priceput că omul este frumos şi bun, dar împins mereu în disperare şi umilinţă. Din dragoste faţă de om, poeţii din Basarabia au descoperit dumnezeiasca mângâiere numită iden­titate de Neam. Din nefericire, identitatea de Neam rămâne doar mângâiere, şi aici, şi acolo. Şi de ce rostesc această amărăciune? Pentru că am deschis ochii şi am văzut că „democraţia populară” de tip marxist ne-a fost adusă de către Walter Roman, descălecatul de pe un tanc sovietic, iar democraţia de tip occidental, liberală, ne-a fost adusă de către fiul cu pulover roşu al aceluiaşi Walter Roman. În Basarabia, ca în „Iona”, de Marin Sorescu, poeţii reuşesc să se nască, iarăşi, în fiecare zi. În ţară, cei care au murit n-au avut parte nici de înviere, nici de o nouă naştere. Dar ne rămâne sentimentul identităţii de Neam, cel care ne face să ciulim mereu urechea cu speranţa spre clopo­tul cel mare de la Putna.

REPORTER: Treceţi cu vederea lucrurile văzute de „ochiul al treilea” sau le consideraţi esenţiale în reuşita vieţii de zi cu zi? Spun viaţa de zi cu zi şi înţeleg prin aceasta limbă, alfabet, suverani­tate.

RĂSPUNS: Am trimis la Chişinău o carte care do­vedeşte că mai toată istoria pe care o ştim repre­zintă un fals. Cartea porneşte de la tăbliţele des­coperite la Tărtăria, purtătoare ale unei scrieri mai vechi cu 3.000 de ani decât scrierea sumeriană. Despre tăbliţele astea ştiu foarte multe sumerologii ruşi şi americani, dar în ţară trec neobservate. Ele dovedesc lumii că leagănul civilizaţiilor au fost munţii Carpaţi. Din Carpaţi au plecat sumerienii, un fragment al populaţiei carpatice, care, stabilindu-se în cunoscutul Sumer, s-au văzut nevoiţi să-şi calculeze un nou calendar, pentru că vechiul calendar era calculat pentru paralela 46. Din Sumer au plecat cei care au înfiinţat Troia. Din Troia au plecat ctitorii Romei. Când romanii au cucerit Da­cia, aici se vorbea „limba mamă”, limba din care se trage şi latina. Aşa se explică faptul că, deşi o mică parte din Dacia a fost sub stăpânire ro­mană, limba română s-a vorbit până la Volga şi până la Baltica. Dar asta e o poveste lungă, pe care v-o pot spune cu un alt prilej. Deocamdată, şi în ţară este aproape necunoscută. Vedeţi dumnea­voastră, o mie de ani de ocupaţie maghiară în Ar­deal, o ocupaţie care a vrut să ne desfiinţeze ca Neam, n-a reuşit să ne facă să uităm limba stră­bunilor, iar aproape două secole de ocupaţie roma­nă aveau să ne convertească la limba latină şi pe cei care rămăseserăm liberi. În cartea pe care am trimis-o Chişinăului, prin domnul profesor Gheorghe Colţun, se mai dovedeşte că rădăcina localităţilor slavizate sau maghiarizate au corespondent şi în Sumer. Povestea e lungă şi, ca să răzbaţi spre ea, trebuie să ai parte, mai întâi, de o adevărată „iniţiere”. Sunt, desigur, unul dintre cei care ştiu câte ceva, dar ştiu. Cred că în mileniul care ur­mează şi Istoria noastră ni se va înfăţişa aşa cum a fost. Mai ales că va fi cercetată şi scrisă de către români. Numai de către români. Din moment ce ne-am redescoperit identitatea de Neam, nimeni nu ne mai poate pecetlui gura.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, de care m-am cam îndepărtat, pot să vă spun că limbă, alfabet şi suveranitate înseamnă prea puţin. Dar atâta timp cât încă nu ştim despre noi, cerem ce obişnuiesc să ceară şi alţii. Nu pot înţelege eu de ce ne-am îndepărtat prin uitare de Zamolxe, care, aşa cum spun legendele Sumerului, urma să fie unul dintre cele şapte Spirite înţelepte, care poate fi auzit de către Dumnezeu, şi care, după o primă înfăţişare, se va retrage în Rarău şi se va arăta Neamului său, după două milenii, spre a-l călăuzi spre locul pe care îl merita. Poeţii Basarabiei, care îşi călăuzesc Neamul prin ce scriu, prin ce respiră, prin ce trăiesc, par a-l avea atavic pe Zamolxe în ei.

REPORTER: Problema Basarabiei şi integrarea ei cu Ţara credeţi că este ceva ce aparţine viitorului?

RĂSPUNS: Deocamdată ştim doar că ne-am născut în aceeaşi Limbă, ceea ce înseamnă mult, dar nu suficient. Simt că, în curând, vom şti mult mai multe despre noi şi că atunci când vom şti va lua sfârşit şi martiriul Neamului nostru. Există un adevăr şi mai dumnezeiesc decât limba şi simt că noi, generaţiile care suntem, vom avea acces la adevăr. Şi poate că tocmai El este „iarba fiarelor”, despre care cuvântă mitologia Carpaţilor, şi că în faţa lui se vor prăbuşi toate lacătele. Ştiu asta de când l-am întâlnit pe Valeriu Matei, la Cernăuţi, şi, deşi nu mă văzuse niciodată, m-a cuprins pe după umeri şi m-a întrebat: „Ce mai faci, Ioane frate?”. În clipa aceea, am ştiut că există un ade­văr, deloc mistic, în aura căruia am prins să gra­vităm. Deci cred că viitorul ne va aduce mai mult decât o integrare, adică un loc pe pământ. „Integ­rare” este termenul impus de oculta financiară planetară, care aplică „noua ordine” născocită de J. F. Kennedy şi care înseamnă cucerirea lumii fără război, numai prin împrumuturi bancare. Dar şi asta-i o temă care se poate discuta separat.

REPORTER: Ştiu ca scrieţi şi versuri. Ce teme vă preocupă în domeniul creaţiei proprii? Aţi vrea să propuneţi ceva cititorilor basarabeni?

RĂSPUNS:— Am scris versuri până în 22 Decembrie 1989, ziua în care am avut şansa de a trăi a doua zi după Hristos, dar n-am băgat de seamă. Un prieten din America, originar din România, a intuit de ce se scriu cele mai tulburătoare poeme în ţările cu regim dictatorial. Dl Teodor Mardare Gherasim spune că în sistemul marxist nu există liber­tate, dar omul ajunge să şi-o dorească atât de in­tens, încât şi are parte de o libertate interioară numită poezie. Unii aştern în pagină sentimentul redescoperirii libertăţii, alţii doar se lasă măcinaţi pe dinăuntru de acest pârjol. În sistemul liberal, spunea prietenul meu din America, nici acolo nu există libertate, dar omul se lasă deposedat de ea, devine complicele Puterii, fiind corupt cu bună­stare. Pornind de la aceste două afirmaţii, pe care şi eu le intuisem, fără însă a le preciza, am în­ceput să fişez ştirile externe. Debutasem editorial cu „Vânare de urşi”, la Editura Albatros, aveam depuse la aceeaşi editură două volume de versuri („Opriţi planeta, eu vreau să cobor!” şi „Orbul şi fluturii”) şi, pe neaşteptate, mi s-a părut că tre­buie să rup logodna cu poezia. După doi ani de fişare a ştirilor externe, când am lecturat notiţele, m-am cutremurat de spaimă: nimic nu se produce în lume la întâmplător, ci în baza unui plan bine pus la punct. Toate marile evenimente planetare (începutul războiului în Iugoslavia, căderea „Zidului Berlinului” şi unificarea Germaniei, invazia Kuweit-ului) au fost precedate, cu exact o lună înainte, de câte o întâlnire „la vârf” între James Backer, secretarul Casei Albe, cu Eduard Şevardnadze, apoi cu o săptămână înainte, de câte o întâlnire „la vârf” Bush-Gorbaciov; cu patru zile înainte, „îm­pricinatul” era chemat la Moscova sau la Washington, apoi se petrecea   falsa „legitate” a lui Marx. Pornind de la această observaţie, am înce­put să scriu, sub numele personajului principal, câteva romane, cu iz de roman poliţist, pe tema cuceririi lumii de către oculta financiară mondialistă. Primul roman, intitulat „Omul de sacrificiu”, a şi apărut şi l-am trimis la Chişinău, în câteva exemplare, prin fratele Gheorghe Colţun. Al doi­lea roman, „Timizii nu mor niciodată”, în care încerc o speculaţie asupra strategiei cuceririi Es­tului, mi-a fost trimis, la cererea mea, pentru că, astăzi, am priceput mult mai multe decât în clipa în care l-am scris. Deci, am abandonat poezia şi am intrat în presă, ferm hotărât să nu mor până nu scriu măcar zece romane poliţiste pe tema mondialismului. De ce romane poliţiste? Pentru că printr-o astfel de modalitate ideile sunt mult mai accesibile.

Rezist tentaţiei de a căuta printre vechile mele manuscrise un poem care să se citească în Basa­rabia. Eu nu vreau să vă mint şi, dacă în Basa­rabia, acolo unde tragismul a ajuns învelişul fie­cărei clipe, poezia reprezintă calea spre adevăr, în Ţară poezia a ajuns să însemne un moft, un fel de „iată cât de deştept mi-s, încât nu pricepe nimeni ce spun!”. De asta am şi renunţat la poe­zie, deşi o iubesc cu disperare.

Am întrebat, în Ţară, dacă ştie cineva unde şi când a murit Alexe Mateevici, poetul atât de îndră­git de toată lumea. Şi nu s-a ştiut. Dovadă că un poem valorează mai mult decât jertfa supremă. Şi nu mai pot scrie poemul cât încă nu ştiu dacă aş fi vrednic de jertfă.

REPORTER:. Dle Ion Draguşanul, vă mulţumesc pen­tru interviul acordat. Numai bine. / Interlocutor: Angela APREUTESEI”.

Veşnicia unor nume care merită totul (IV)

În anul 2000, prin vară, o nouă zavistie se revărsase peste oraş, pe seama fostelor averi mănăstireşti. Câţiva politicieni lansaseră subiectul „adevăratei cunoaşteri a istoriei noastre”, de care habar nu aveau, iar episcopului locului şi câţiva protopopi porniseră ofensiva „noi vrem pământ”, deşi, de la Iosif al II-lea încoace, când s-au secularizat („încamerat”) toate averile mănăstireşti din întregul imperiu, pădurile şi pământurile Bucovinei fuseseră recunoscute drept „avere naţională românească”. Ştiam că pădurile Bucovinei, cu care sistemul silvic îşi acoperea găurile judeţelor neproductive şi jafurile din ce în ce mai agresive, ar fi trebuit să-şi recupereze acest statut de „avere naţională românească” a locuitorilor Bucovinei, dar nu puteam accepta întoarcerea în bezna feudalismului. Am mers, deci, la Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, convins că un om de erudiţia ÎPS Pimen Suceveanul nu va refuza un dialog argumentat, dar l-am întâlnit acolo doar pe Anton Hrib, al doilea om în puterea ecleziastică locală, despre care am scris usturător uneori, dar cu care mă împăcam bine, în baza unui respect reciproc greu de zdruncinat. Istoricii tăceau mâlc, de teama unor anateme şi blesteme. Între timp, sosi şi ÎPS Pimen şi, în biroul lui Anton Hrib (în stânga, în fosta gospodărie de partid), am purtat o lungă discuţie. I-am explicat că fundaţia particulară, pe care o înfiinţase şi din care nu făcea parte nici măcar Arhiepiscopia, nu poate reprezenta obştea bucovineană şi că ar trebui să fie înfiinţată o alta instituţională, din care să facă parte Arhiepiscopia Sucevei, Consiliul Judeţean Suceava, direcţiile pentru sănătate publică, şcoală şi cultură, iar ca electori ai congresului bisericesc, primarii aleşi ai localităţilor. Speram să revină judeţului Suceava această avere uriaşă, iar banii să fie folosiţi, în baza unor proiecte aprobate prin votul majorităţii electorilor, şi pentru construcţia de mănăstiri şi biserici, şi pentru repararea drumurilor, şcolilor, spitalelor, şi pentru acte de cultură. Noua fundaţie putea să fie condusă de Arhiepiscopia Sucevei, dar nu de către un anume arhiepiscop, ci de cel pe care soarta sau bunul Dumnezeu l-ar fi desemnat pentru această înaltă onoare.

Arhiepiscopul a clătinat din cap, nemulţumit de sugestie, susţinând că instituţiile lumeşti nu ar fi de acord cu o astfel de fundaţie; numai că eu discutasem cu liderii lor, în dimineaţa zilei respective, şi toţi se arătaseră entuziasmaţi de idee.

– Nu trebuie, pentru că noi vom face acte de binefacere…

Vorbisem de pomană.

– Ştiu. Numai că dumneavoastră nici binecuvântarea nu o daţi pe gratis…

Înalt Prea Sfinţitul a zâmbit şi m-a binecuvântat, deşi nu de binecuvântări, ci de dreptate aveam eu nevoie. Peste câţiva ani, într-o dezbatere la Prefectura Sucevei, când i-am amintit de acest episod, ÎPS Pimen nu a negat, ci doar a plecat privirile, probându-mi că este un om cu adevărat demn.

Între timp, împotriva tentativei de înşfăcare a pădurilor Bucovinei de către o grupare de oameni, politicieni liberali şi ierarhi, nu se găseau adversari în media, cu excepţia lui Sorin Avram, care ridicase flamura „Jupânu’”-lui pe baricadele apărării a ceea ce ne aparţinea tuturor, iar eu am început să scriu „Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti”, descoperind argumentul juridic cel mai important: Statul, prin „Legea din 6 februarie 1924 pentru persoane juridice (Asociaţii şi Fundaţii), publicat în „Monitorul Oficial” nr. 27 din 6 februarie 1924, făcea distincţie între „persoanele juridice de drept public”, care se creau numai prin lege, şi „persoanele juridice de drept privat”, care se constituiau prin voinţa asociaţilor.

Lansarea cărţii, moderată de Sorin Avram, s-a făcut în Sala Mică a Casei Culturii din Suceava, fiind invitaţi să pună întrebări reprezentanţii Arhiepiscopiei şi ai liberalilor, care nu au găsit vreun alt cusur cărţii, decât pe acela că „nu e scrisă de un istoric”, de parcă eu i-aş fi oprit să o facă. Şi-atunci, din public, Aura Brădăţan le-a închis gurile ezitanţilor detractori:

– Ştiţi care este diferenţa între a fi scrisă această carte de un istoric sau de Ion Drăguşanul? Dacă ar fi fost scrisă de un istoric, era cel mult răsfoită; dacă a scris-o Drăguşanul, va fi citită din scoarţă în scoarţă.

Curând după aceea, au început, la Câmpulung Moldovenesc, procesele de presă împotriva mea şi a lui Sorin Avram, judecătoare fiind fata unui cârciumar, care avea să-mi plătească o poliţă. Ne însoţea, de fiecare dată, poetul Roman Istrati, responsabil cu buna dispoziţie. La Gura Humorului, de pildă, zărise câţiva condamnaţi care prestau munci în folosul comunităţii:

– Şi asta e o idee! Poate vă condamnă şi pe voi la fel, caz în care vă rog să-mi spuneţi ce mâncăruri preferaţi, ca să vi le trimit la pachet…

A scos un pix şi un notes, de parcă ar fi vrut să noteze.

La Câmpulung, în faţa instanţei, Sorin Avram era într-o vervă umoristică atât de spumoasă, încât doamna procuror de şedinţă avea ochii înlăcrimaţi de eforturile de a se abţine de la râs, iar eu am întrebat-o cu trucată naivitate:

– Doamnă procuror, atât de tare v-a emoţionat mesajul creştinesc al părintelui protopop încât v-au dat lacrimile?

Şi nu s-a mai putut abţine: a izbucnit într-un hohot dezlănţuit, care era cât pe ce să-mi aducă o amendă din partea fetei de cârciumar care-mi purta sâmbetele, din clipa în care luasem apărarea ziaristului Maricari  împotriva unei sentinţe nedrepte, corectată apoi de către Tribunalul Suceava. Aveam obiceiul să iau apărarea ziariştilor pe nedrept târâţi în faţa Justiţiei, doar pentru a fi umiliţi întru ostoirea ofticii denunţătorilor. În schimb, când eram eu chemat într-o instanţă, presa suceveană triumfa, iar când venea decizia finală, total favorabilă mie, „uita” să o mai menţioneze. Nu ştiam de la ce venea acea stupidă ură, dar, ceva mai târziu, avea să mi-o explice Mihai Chira, de la „Crai nou”:

– Era greu de îndurat ca, peste tot unde intri, să fii întrebat dacă îl cunoşti pe Drăguşanul… Dar, gata, problema s-a rezolvat: spunem că Drăguşanul este scriitor şi, atunci, rămânem noi cei mai buni ziarişti…

Mă aflam la Universitatea din Cluj-Napoca, unde lansam, în organizarea fiicei mele, Cozmina – ca lucrare practică, „Datina, Biblia Românilor”. Veniseră mulţi, mulţi profesori şi studenţi, inclusiv de la alte facultăţi, care să participe la întâmplare. Mi se ceruse să nu vorbesc mai mult de 50 de minute, iar fiică-mea mă prevenise că un profesor tânăr şi exigent pregătise „20 de întrebări încuietoare”, încă înainte de a şti ceva despre carte. Am vorbit exact cât trebuie, iar întrebările care mi s-au pus, după aceea, au ajutat la lămurirea unor teme mai puţin cunoscute la noi, apoi am privit spre universitarul tânăr:

– Domnule profesor, unde sunt cele „20 de întrebări încuietoare”?

– O să vi le dau, dar numai ca mostre al nepriceperii mele..

Deşi toţi profesorii păreau mult prea grăbiţi la începutul lansării, la final aveau timp berechet şi, ca să putem continua discuţia, am mers la o cafenea studenţească din „Zorilor”, însoţiţi şi de mulţi studenţi. Era deja târziu, când m-a sunat prefectul Orest Onofrei, întrebându-mă dacă nu voi putea participa, a doua zi, la ora 11, la o dezbatere pe tema averilor mănăstireşti. Ca să prind ultimul tren de noapte spre Suceava, aveam nevoie urgentă de un taxi, dar mi-a rezolvat problema unul dintre universitari.

A doua zi, cu deputatul ţărănist în capul mesei, flancat de Arhiepiscop şi de Anton Hrib, au început dezbaterile, dar prefectul nu putea deschide gura, pentru că făcea parte din altă biserică, iar mulţimea călugărilor din sală izbucnea în zgomotoase invective. Sorin Avram se uita des la mine, cerându-mi să intru în discuţie, dar eu tot ridicam din umeri, şoptindu-i că nu este problema mea. Şi aş fi tăcut până la capăt, dacă, întrebat de Dana Humoreanu, dacă din fundaţie fac parte şi Arhiepiscopia, şi mănăstirile (şi nu făceau parte), deputatul Vasile Lupu nu ar fi minţit cu seninătate. În faţa acestei insolenţe, a început să-mi clocotească sângele şi fără voia mea am izbit cu pumnul în masa de stejar, care adăposteşte, de regulă, şedinţele consilierilor judeţeni.

– Minţi!

Şi m-am ridicat. Se făcuse linişte, călugării plecând tăcuţi capul în jos şi ascultând discursul meu, dintr-odată calm şi adresat mai mult „domnului Pimen Zainea”. Am vorbit vreun sfert de ceas, apoi m-am îndreptat spre ieşire, oprindu-mă atunci când l-am auzit pe Vasile Lupu, încercând să iasă din încurcătura demagogiei lui spulberate:

– Aşa, domnul meu: e bine să ieşiţi puţin la aer…

– Nu  ies la aer, ci plec definitiv.

Din uşă, am concluzionat cu un catren al epigramistei Florina Dinescu din Ploieşti:

– Multe minţi mai luminate / spun că proştii n-au idei. / E greşit, gândesc şi ei / …din păcate!

Şi am plecat, însoţit de doi călugări tineri, care încercau să mă convingă că bunul Dumnezeu, pe cale naturală, va face să se stingă aceste lăcomii pământeşti.

– Măi băieţi, voi încă nu realizaţi că, îndată ce aţi îmbrăcat aceste haine, v-aţi pus pe suflete şi păcatele cu care s-au stigmatizat prin veacuri…

Ajuns acasă, m-a sunat prefectul Orest Onofrei, ca să-mi mulţumească.

– Cum, deja s-a terminat dezbaterea?

– Da. Imediat ce aţi plecat dumneavoastră, s-a terminat totul.

După aceea, nu m-a mai interesat subiectul, chiar dacă-i vedeam pe ştabii silviculturii proslăvindu-mă, pe la diverse televiziuni, drept „marele scriitor Ion Drăguşanul”. Minţeau. Doar se apărau cu cartea mea, chestie de care aveam să mă conving curând, când le-am cerut o sponsorizare pentru cartea „Povestea aşezărilor bucovinene”, volumele I şi II, pe care nu mi-au dat-o niciodată. Pădurile Bucovinei, jefuite ori de unii, ori de către ceilalţi, nu ne-au aparţinut şi nu ne vor aparţine vreodată drept „avere naţională românească”, aşa că nu m-am mai băgat, deşi, după cum se părea, cartea mea îşi căpătase o îndreptăţire. Într-o zi, m-a sunat Emil Ursu, ca să mă roage, din partea domnului ministru Răzvan Teodorescu, să scriu un elaborat de două pagini despre statutul averilor mănăstireşti de odinioară.

– Şi de ce nu m-a sunat domnul ministru?

– E ocupat, dar m-a rugat pe mine să…

– Bine, Emile. Spune-i domnului ministru că, dacă nu mă poate suna, îi scriu cele două pagini, dar costă zece milioane pagina…

Peste vreo zece minute, m-a sunat iar Emil, doar pentru a-mi retransmite rugămintea ministrului, iar eu i-am răspuns că, între timp, preţul paginii a ajuns la douăzeci de milioane şi că e în continuă creştere. Mi se părea o atitudine ciocoiască, din partea ministrului, pe care nu o puteam accepta. Ulterior, aveam să facem haz pe chestia asta, dar nu am cedat şi pace. M-a sunat, totuşi, şefa de cabinet a premierului Adrian Năstase, clujeanca aceea frumoasă şi inteligentă, dar al cărei nume nu mi-l mai amintesc. Mi-a pus întrebări, iar eu am sugerat să se dea, totuşi, Arhiepiscopiei nişte păduri, care să fie de folos pentru încălzirea bisericilor şi a caselor parohiale. Aşa s-a şi făcut, dar nu a fost preot care să primească un vreasc pentru biserica şi casa parohială din mijlocul comunităţii în care slujea. Pădurile au fost rase, păşunate pur şi simplu, în acelaşi dispreţ faţă de oameni, inclusiv faţă de liderii lor spirituali, preoţii. După aceea, problema nu m-a mai interesat, deşi scrisesem un proiect de lege, pe baza vechiului statut al Fondului, minţit fiind de un deputat sucevean cum că se va bate pentru ca averea românească a bucovinenilor să le revină lor. M-a minţit, pentru că, începând de a doua zi, deja trata cu Arhiepiscopul „cota” care i-ar reveni lui, dacă i-ar aduce averile mănăstireşti plocon.