Pasărea şi clipa (II)

Toate cărţile pe care le-am scris, pe parcursul acestei vieţi, nu s-au mai scris vreodată, nici înainte, nici după aceea; nici ca temă, nici ca perspectivă asupra istoriei obşteşti. Aveam în sânge o dragoste netrucată faţă povestea neamului meu, încât îi căutam cu pasiune respirările, chiar şi atunci când foarte puţine dintre mărturiile trecutului încă mai erau zăbrelite în magaziile subsolului Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”; astăzi le pot afla şi în bibliotecile electronice ale lumii, inclusiv cu menţionări, din 1531, încoace, în celebra „La Gazette” a cardinalului Richelieu, devenită, mai târziu „Gazette de France”, şi tocmai de asta am lucrat, în anii din urmă, 7 volume cu „Bucovina, în mărturii necunoscute”, dintre care 3 deja publicate.

În 2002, Primăria Sucevei, care apelase la istorici şi la para-istorici, în intenţia de a tipări o istorie a Sucevei, a apelat, în cele din urmă, la mine, care am lucrat „Suceava, sub povara istoriei”, deci cu trimitere clară şi lucidă spre istoria celor mulţi, într-un timp record. Dacă ar trebui să rescriu „Suceava, sub povara istoriei” acum, aş renunţa, probabil la „regulile lui Gusti”, care erau, de fapt, ale lui Dimitrie Cantemir şi aplicabile pentru măcar o întreagă provincie, şi aş introduce puzderia de informaţii pe care am redat-o, succint, în ediţia completă a celor 6 volume ale cărţii „Povestea aşezărilor bucovinene”, ediţie cu numărul de pagini mai mult decât triplat. Dar cartea a fost foarte bine primită, sucevenii putând fi mândri, vorba unui titlu din „Jupânu’”, al unei note semnate de Cristina Dinică[1], că „Avem şi noi monografie:

„Acest oraş era pe un podiş înalt; priveliştea era frumoasă şi clima potrivită şi sănătoasă. O apă mare curge în jurul oraşului”, scria armeanul Simeon Dbir Lehati despre Suceava. Adunând capitole scurte care îndeamnă cititorul să parcurgă rapid paginile, Ion Drăguşanul scoate la lumina zilei „Suceava, sub povara istoriei”, o monografie de peste 360 de pagini, despre care am auzit că ar fi singura de acest gen. „Clima şi vremea sub vremuri”, „Cutremurele care ne-au risipit bisericile şi mănăstirile”, „Tradiţia obştii sau Ţara Românească a Moldovei”, „Locuri, oameni şi tradiţii prin ochii vechilor călători”, „Formarea elitelor româneşti în Suceava”, „Bisericile sucevene şi minunile Sfântului Ioan cel Nou”, „Suceava, în vremea Primului Război Mondial” şi „Oaspeţii Sucevei de-a lungul veacurilor” sunt câteva capitole sub al căror titlu se reunesc o mulţime de date, nume şi amănunte.

„Suceava e mitul cu care te naşti sau poate că însăşi forma sufletului, pe care de-o veşnicie o cauţi într-aiurea, mereu ademenit de corul de vânătoare al nostalgiilor. Suceava e răsăritul de soare revărsat peste pietrele mărturisitoare şi amurgul aşezat curmeziş peste obcinile albăstrii de dincoace de suflet (…) Tocmai de aceea am scris cartea aceasta, care să se împotrivească vârstelor şi uitării. În lemnul de sub obcini, un corn de vânătoare măsoară anotimpul târziu, în Bucovina (…) Doar voi nu ştiţi, prieteni, prin carnea mea cum trec năprasnice galopuri de cai şi de lumină. Eu sunt contemporanul din voi şi vă aştept în mărul meu de aur – superba Bucovină”.

Ion Drăguşanul îşi lansează cartea „Suceava, sub povara istoriei”, alături de Dragoş Cusiac – „Zona etnografică Siret”, joi 28 noiembrie, ora 14, în Sala Mică a Casei Culturii Suceam. Pentru a scoate cele două monografii au complotat şi s-au complicat: Primăria Suceava, Consiliul Municipal, Casa Culturii Suceava şi Centrul Creaţiei Populare”.

Cronica evenimentului a fost publicată de „Monitorul de Suceava”, sub semnătura lui Tiberiu Cosovan, teribilul ziarist de cultură de mai târziu, dar pe care încă nu-l ştiam pe atunci. Pasiunile comune aveau să ne înfrăţească şi să ne transforme, pentru o scurtă vreme, în colegi de birou. „Suceava, sub povara istoriei”:

„Antrenat tumultuos într-o campanie ofensivă de promovare a valorilor Bucovinei, scriitorul şi publicistul Ion Drăguşanul lansează astăzi, în ziua în care sărbătorim Unirea Bucovinei cu Ţara, o nouă carte, însoţită de un „Calendar al bucovinenilor” pentru anul 2003. Lucrarea monografică intitulată „Suceava, sub povara istoriei” a fost scrisă, aşa cum mărturiseşte autorul, ca „să se împotrivească vârstelor şi istoriei”, iar cele 3.000 de exemplare, realizate la Grupul Editorial „Crai Nou – Muşatinii – Bucovina viitoare”, aparţin Primăriei Suceava şi vor fi distribuite gratuit.

„Am avut şi avem o intelectualitate fantastică şi un popor pe măsură”. Ion Drăguşanul ne-a declarat că nu crede în festivismul unirii, dar respectă ziua de 28 noiembrie, în primul rând pentru sacrificiul celor care s-au jertfit. „Ei au crezut şi şi-au vărsat sângele pentru Unirea cu Ţara, în schimb Rezoluţia Congresului Naţional al Bucovinei a fost ratificată mai târziu de Parlamentul României. Deci s-au temut s-o recunoască. De la Bogdan cel Orb încoace am avut o clasă politică demnă de tot dispreţul. Am avut însă şi avem o intelectualitate fantastică şi un popor pe măsură şi asta respect eu în această zi de 28 noiembrie!. „Cred că Bucovina – a continuat el – merită să aibă o zi, iar ocazia este tocmai această zi în care organizez, de câţiva ani, lansări de carte, pentru că nu se sărbătorea”. Apreciind faptul că în acest an se succed o serie de manifestări dedicate unirii Bucovinei cu Ţara, Ion Drăguşanul ne-a spus că, atunci când o manifestare nu este pe gustul său, el salută totuşi evenimentul. „Nimeni nu este stăpânul adevărului, dar este bine că, în sfârşit, sărbătorim şi noi această zi. Eu am salutat şi ziua ucraineană a Bucovinei, pentru că apreciez faptul că îşi cinstesc strămoşii. Partea proastă este că noi nu ştim să ne cinstim istoria, iar ceea ce se face în prezent, la Centrul de Creaţie şi la Grupul Editorial, este de fapt un fel de recuperare a istoriei Bucovinei”.

„Istoria reprezintă o afacere ideologică”. L-am rugat pe autor să ne spună ce reprezintă pentru el această carte. „In primul rând, o deschidere spre cultura Bucovinei vechi, pe care sper că vom putea s-o aducem, încetul cu încetul, la lumină. În al doilea rând, sunt nişte adevăruri care s-au ocolit cu bună intenţie de către istorici, pentru că istoria reprezintă o afacere ideologică, şi să aducem la lumina zilei fapte contemporane”. El a relevat faptul că astăzi în toată Europa a început să se scrie o istorie a contemporaneităţii în care „contează mai puţin regii, pentru că majoritatea au fost nevrednici, şi contează mai mult mulţimea”. „Noi ştim numai minciuni despre ce a însemnat stăpânirea austriacă”, a continuat el, subliniind că eroul cărturar Ion Grămadă, „care era iredentist şi a murit cu arma în mână”, spunea că, odată cu ocuparea sa, „toate s-au pus în rânduială în ţara aceasta”. Ion Drăguşanul a subliniat faptul că „după Muşatini, Moldova a fost o arendăşie. Noi am fost mereu chiriaşi în propria ţară şi mai trăiesc şi astăzi cu această senzaţie”. „Dacă vrem ca odată să fim cu adevărat simbolul acestei ţări – a continuat el – trebuie să spunem mereu adevărul şi cam asta încep eu să spun în această carte din care o să aflaţi multe lucruri care n-o să vă prea placă, dar sunt reale. Trebuie să ne obişnuim cu adevărul, dacă vrem să stârpim ceea ce este păcătos în noi”.

Autorul ne-a spus că volumul va fi prezentat de personalităţi culturale sucevene, întrucât nu crede că numele sonore, aduse din ţară, trebuie promovate la Suceava. „Noi avem o intelectualitate locală mult superioară celei din multe centre consacrate ale ţării”. Prezentarea va fi făcută de Pavel Blaj, directorul Centrului Judeţean de Valorificare şi Conservare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare, de Ion Beldeanu, preşedintele Societăţii Scriitorilor Bucovineni, Dumitru Teodorescu, directorul cotidianului „Crai Nou” şi George Muntean, care „va veni în calitatea lui de bucovinean şi nu de lider al francmasoneriei sau de scriitor afirmat la Bucureşti”.

Cu fiecare carte nouă pe care o scriam recuperam un segment de memorie bucovineană pierdută şi puneam temelia unor sărbători ale memorie cu rol de reper, precum Ziua Artelor Plastice Bucovinene sau Ziua Scrisului Bucovinean, iar într-o formă ironică, dacă nu de-a dreptul acidă, Ziua Cea Mai Scurtă – Ziua Memoriei, pe care ulterior am abandonat-o. Cartea „Franz cavaler Des Loges” am scris-o şi tipărit-o în doar trei săptămâni, după ce nu s-a găsit vreun istoric în stare să afle date despre cel mai longeviv şi mai înnoitor primar al Sucevei din toate timpurile. „Astăzi, 22 decembrie 2006, în cea de-a 356-a zi a anului, care marchează astronomic solstiţiul de iarnă, ziua cea mai scurtă, căreia-i urmează, desigur, cea mai lungă noapte din an, la Muzeul de Istorie vor avea loc două manifestări culturale. Sub genericul „Ziua cea mai scurtă – Ziua Memoriei”, începând cu ora 16,50 va avea loc lansarea volumului „Franz cavaler Des Loges”, care-l are ca autor pe scriitorul Ion Drăguşanul. Volumul (realizat cu sprijinul financiar al Primăriei şi Consiliului Local Suceava, care au acordat pentru tipărirea celor 1.000 de exemplare suma de 3.000 RON), dedicat celui mai însemnat primar al urbei (de la naşterea căruia s-au împlinit în această toamnă 160 de ani), edilul care a înfăptuit Suceava modernă, care, în perioada mandatelor sale succesive (care s-au desfăşurat între anii 1891-1914), a ridicat oraşul la demnitatea unei adevărate capitale de district din monarhia austro-ungară, este un semn de evadare din „adormirea seculară” în care ne-am cufundat şi o încercare de a „trăi, prin memorie” – aşa cum subliniază autorul – nu doar nişte biete vieţi, ci eternitatea istoriei”. Momentul lansării va fi urmat de o nouă ediţie a manifestării cu genericul „Noaptea cea mai lungă”, şezătoarea culturală pe care a „năşit-o” cu câţiva ani în urmă directorul general al Complexului Muzeal Bucovina, Constantin-Emil Ursu, păstorul de atunci, în calitate de şef al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Suceava, al vieţii spirituale a urbei, acţiune care s-a însăilat în salba manifestărilor care împodobesc spaţiul cultural bucovinean şi a devenit o sărbătoare pe care cei care se-ngrijesc să-ncrusteze pe răbojul dăinuirii întru cultură, o marchează apăsat şi adânc. Concepută iniţial ca o sărbătoare de confluenţă a artelor, fără să impună un anumit program, o manifestare voluntară şi degajată în cadrul căreia toţi cei care au freamăt artistic se pot exprima liber şi neîngrădit, cu o pluralitate de voci şi opinii, într-un spectacol fără regizor. Fără gong de începere şi fără semnalul tragerii cortinei de la final, noaptea aceasta de decembrie, aflată sub semnul solstiţiului hibernal (care, prin simbolismul porţilor arcuite păzite, de Ianus cel cu două feţe, deschide faza ascendentă şi luminoasă a ciclului anual) are, pentru cei care-i trăiesc clipele cu luciditate, însemnătatea unui moment de bilanţ cultural. De data aceasta vom avea prilejul să asistăm la o noapte de folk şi colinde interpretate de Carmen Agoutin & Nemesis, Alina Băbeanu, Cornel Angelescu şi grupurile „Odissey” şi „Balada” şi ne vom amuza de caricaturile pe care le vor face membri CUB-ului (Clubul Umoriştilor Bucovineni)”.

Seria recuperărilor de memorie spirituală, pe care o începusem cu „Cartea Sângelui”, de Ion Grămadă, a continuat cu două importante accesibilizări ale fiinţei lăuntrice a lui Ciprian Porumbescu: „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine!”, carte lucrată împreună cu Nina Cionca şi care jurnalul şi scrisorile lui Ciprian Porumbescu, aranjate în ordine cronologică, izbutind, astfel, un adevărat roman epistolar al tragicului nostru compozitor, după cum a ţinut să sublinieze, la Rădăuţi, Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, şi cartea poemelor lui Ciprian Porumbescu, publicată în română şi în engleză, sub titlul „Inimă de român / Heart of Romanian” (traducere de Ioan Carp, din Olanda). Pe vremea aceea, deşi Constantin Morariu scrisese despre poezia colegului său de celulă de pe timpul „Procesului Arboroasa”, încă nu se ştia nimic despre poezia lui Ciprian Porumbescu, şi mai ales în lumea… profesorilor de limbă şi literatură română. Şi felul de a lucra romanul epistolar al lui Ciprian Porumbescu, deşi îl încântase pe Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, displăcea unui bolnav de ură câmpulungen, al cărui nume nu a contat vreodată şi nici nu va mai conta. În media, au apărut articole lungi, dar o să preiau doar două, începând cu „2003 – Anul Ciprian Porumbescu / „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine”, de poetul Liviu Dorin Clement, publicat în „Crai nou”, numărul din 7 iulie 2003:

„Un Ciprian Porumbescu real, nu falsificat de interese politice şi altele…”, după cum îl prezintă Ion Drăguşanul, se lasă descoperit, de ieri, în volumul „Ciprian Porumbescu – Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine”. Cartea, îngrijită de Nina Cionca şi Ion Drăguşanul, realizată de Consiliul Judeţean Suceava, Centrul Judeţean de Valorificare şi Conservare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare şi Grupul editorial „Ion Grămadă” (Crai nou, Muşatinii, Bucovina viitoare) a fost lansată oficial ieri, în sala de festivităţi a CJ. La eveniment, autorităţile au fost reprezentate de secretarul general al Prefecturii, Dumitru Paşniciuc. Despre carte, despre cel care o semnează (la exact 120 de ani de la moarte), despre cei care au alcătuit-o şi finanţat-o au vorbit Ion Cozmei (salutând „gestul de excepţie” şi amintindu-ne de opereta „Crai nou”, de pe scena Casei de Cultură), Pavel Blaj („carte de suflet, întregitoare”, cu noutatea că „propune o nouă abordare a biografiei unei personalităţi”, lăsând cititorii să decidă), Ioan Cocuz (cartea, lansarea – „un eveniment excepţional”; plus aprecieri la adresa CJ, în calitate de coordonator al instituţiilor de cultură), Emil Satco (subliniind patriotismul tatălui Iraclie şi fiului Ciprian Porumbescu şi apreciind pe cel care „scormoneşte în lada de zestre a istoriei”, I. Drăguşanul) şi Emil Havriliuc (anunţând, pentru octombrie, din nou „Crai nou” pe scena suceveana). Cântând „Balada”, l-a întruchipat, prin sunete, pe cel evocat elevul (la „Artă”) Cristian Ruscior. La această „mare adunare întru Porumbescu”, I. Drăguşanul, printre altele, a mărturisit că a ajuns la concluzia că „Porumbescu n-a fost patriot, nici naţionalist, nici etnic român, ci european…”, filmul realizat cu ani în urmă fiind „cea mai mare insultă care i s-ar fi putut aduce” lui Porumbescu. Amintind că se împlinesc şi 180 de ani de la naşterea lui Iraclie, dna Nina Cionca a arătat, parafrazându-1 pe Borges, că volumului îi scapă tocmai momentele intime, ale contactului dintre compozitor şi divinitate (L.D.C.)”

Celălalt material selectat, „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine”, a apărut în „Crai nou” din 17 iulie 2003:

„Scumpilor şi mult preţuiţilor mei învăţăcei, la acele nobile şi fragede mlădiţe sincere, pe care i-am iubit ca ochii mei din cap, le spun că ei sunt chemaţi şi meniţi de Dumnezeu din mii de inşi să fie stâlpii patriei, naţiunii şi ai bisericii noastre, şi ai propăşirii şi înaintării lor şi ai culturii în Bucovina. Şi de aceea le recomand şi le doresc şi le testez cu binecuvântarea mea părintească, pietate strânsă faţă cu legile, sârguinţă de fier întru împlinirea datoriilor sale şi urmarea parolei mele, a celei trinităţi sfinte, ce va fâlfâi pururea pe flamură deasupra osemintelor mele: Religiozitatea, Moralitatea şi Naţionalitatea”.

Ultimele cuvinte ale marelui dascăl Aron Pumnul, rostite înainte de petrecerea sa din această lume, care au devenit un testament sfânt pentru toţi românii bucovineni, nu numai pentru învăţăceii săi, din a doua jumătate a secolului XIX, îl vor fi influenţat, fără îndoială, şi pe adolescentul Ciprian, crescut de tatăl său, preotul Iraclie, în sfânta credinţă străbună şi cultul strămoşilor. Pentru că Iraclie Porumbescu a fost un preot iubitor de neam, pentru a cărui propăşire a făcut tot ce i-a fost în putinţă.

Avea dreptate Leca Morariu, biograful cel mai autorizat al compozitorului, omul care a ajuns să facă o pasiune de-o viaţă din studierea sub lupă a operei, dar mai ales a biografiei acestuia, când scria: „Faţă de reala valoare artistică a lui C. Porumbescu, faţă de cel ce cu prodigioasă facilitate putea izvodi melodii, faţă de acest Ciprian Porumbescu, care era să devină un Schubert sau Chopin al românilor (cf. George Onciul), rămâne de împlinit încă mare şi multă datorie”. În concepţia sa, urmaşii trebuiau să cunoască nu numai opera acestui inepuizabil izvoditor de sunete, ci şi omul. Omul care, spunea C. Morariu, colegul de studenţie şi prieten devotat al lui Ciprian, era stăpânit de o „simţire adâncă şi (de) dragoste fierbinte pentru tot ce e bine, frumos şi nobil. Omul blând, plăcut la vorbă, foarte onest, de o rară bunătate, duios chiar şi atunci când părea a fi revoltat…, care abunda de nobleţe sufletească”.

Omul, Ciprian Porumbescu. Iată-1, ivit pe lume, la Şipotele Sucevei, ca al doilea copil, în casa preotului Iraclie, mamă fiindu-i Emilia, fiica brigadierului silvic Ştefan Klodniczki. Apoi, elev la Ilişeşti şi la Suceava. Îl vedem apoi, cu aproape 3 luni înainte de a împlini 18 ani, împreună cu tatăl său, amestecat între miile de participanţi la Serbarea de la Putna, trăind cu toată fiinţa emoţiile clipei: ia vioara vestitului vătaf, lăutarul Grigore Vindereu (nu o smulge, nici n-o înşfacă, cum le place unor biografi să exagereze), şi-şi revarsă, prin sunetele ei vrăjite, tot ceea ce simţea, tot ceea ce trăia fiinţa lui, tot ceea ce prin vorbe ar fi fost imposibil de tălmăcit. Nu ştia şi nici nu bănuia că acesta este primul său pas făcut în istorie. Atât ştia: că oamenii aceia, veniţi la Putna în acel an, 1871, din toate ţinuturile locuite de români, simbolizau unitatea neamului nostru, vechea şi nemuritoarea Dacie şi că el, Ciprian, şi-a deschis, în faţa acestei Dacii, prea plinul inimii sale.

Universitatea germană din Cernăuţi. Un mic Babilon lingvistic. Studenţi de diferite naţii, organizaţi în societăţi – erau mai mult de zece –, care respectau vechiul principiu de organizare, moştenit de la universităţile occidentale, între ele, mica şi inimoasa Societate „Arboroasa” a studenţilor români. Ciprian Porumbescu – sufletul ei. Tineri, idealişti, nu prea interesaţi de uniforme, de săbii, de dueluri, de serate dansante pompoase şi alte asemenea practici obişnuite în celelalte societăţi. În schimb, preocupaţi să înveţe istoria neamului românesc, să promoveze idealurile lor naţionale, să cultive muzica românească, să aibă legături culturale cu fraţii de dincolo de cordun – graniţa artificială austriacă. O mică formaţie corală, instruită de Ciprian, îi cântă compoziţiile şi promovează muzica românească; două foi umoristice, concepute de el, făceau furori printre studenţi; şi acele serate muzical-literare care atrăgeau un numeros public, unde se cântau cântecele lui Ciprian şi ale altor compozitori români, se recitau versuri ale poeţilor români, se jucau mici piese de teatru, se ţineau conferinţe. Dar vine momentul când, în urma solicitării de către conducerea societăţii, a unui mic ajutor bănesc de la Bucureşti şi a trimiterii unei telegrame la Iaşi, fapte deja cunoscute fiind excesiv mediatizate, Ciprian Porumbescu şi colegii săi din comitet sunt arestaţi, învinuiţi de trădare, întemniţaţi şi judecaţi. Zilele petrecute după gratii au fost, credem, ocazia şi nu cauza declanşării bolii care îl va răpi de timpuriu.

Student la Viena. Membru marcant al Societăţii „Junimea”. Contactul cu Eusebie Mandicevschi şi marea muzică. Activitate componistică, corală, dirijorală. Şi boala, care îşi face simţită prezenţa, spre sfârşitul primului an de studii. Ianuarie 1880. Publică o „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, compuse şi dedicate junimii academice române. Inaugurează astfel, în cultura românească, cum spune muzicologul Viorel Cosma, „o direcţie cu consecinţe deosebit de fertile pentru afirmarea şi dezvoltarea cântecului de masă, al creaţiei corale de la noi”. Aici văd, pentru prima oară, lumina tiparului celebrele cântece care au avut un impact extraordinar în viaţa culturală şi politică românească, de la apariţia lor şi până în zilele noastre: „Pe-al nostru steag” şi „Cântecul tricolorului”. 1880. Nemuritoarea „Baladă” pentru vioară şi pian op.29. Putem spune, fără exagerare, că această creaţie a cucerit lumea. 1882. 27 şi 28 februarie, 26 martie. Braşovul, în mare sărbătoare. Spectacolele cu prima operetă românească, „Crai nou”, dezlănţuie valuri de entuziasm. Compozitorul, care-şi aflase aici slujbă la Gimnaziul mare românesc (1881), dă marea sa creaţie din domeniul teatrului liric. Sigur, departe de a fi perfectă, opereta va deschide drum spre creaţia muzicală românească de gen. De aici, opereta va cunoaşte un lung şi glorios drum: prezentată la Oraviţa, Lugoj, Biserica Albă, va poposi şi în Bucovina unde, la 6 mai 1898, este pusă în scenă de celebra Societate muzicală „Armonia” din Cernăuţi, cu o distribuţie de zile mari şi un succes pe măsură. Urmează drumul ei triumfal din perioada interbelică. Numai Reuniunea muzical-dramatică „C. Porumbescu” din Suceava, înfiinţată în 1903 (centenar care trece aproape neobservat), a prezentat-o de 12 ori la Suceava, Botoşani, Câmpulung, Vatra Dornei şi Rădăuţi.

Muzica compozitorului, preluată de formaţiile corale din şcoli, de la Societăţile muzicale, entuziasmează şi le dă, românilor din Banat, Transilvania şi Bucovina, speranţa de libertate.

Berta Gorgon. O iubire neîmplinită? Firesc, pentru orice tânăr. În fond, cine n-a iubit măcar odată? Întâlnirea cu Verdi? Posibilă şi chiar firească. Ce l-ar fi împiedicat pe tânărul curios să-l viziteze pe marele compozitor, aflat în imediata sa apropiere? Astăzi toate acestea nu mai au nici o importanţă. Opera este singura care contează. Şi impactul ei în epocă. Considerat un precursor în muzica corală românească, creator al primei operete cu adevărat naţionale, Ciprian Porumbescu şi-a făurit din muzica sa un soclu, de pe care nu va reuşi nimeni să-l dărâme. Şi dacă numele său a dispărut de pe frontispiciul instituţiei de învăţământ superior de artă, din capitala noastră cosmopolită, asta nu înseamnă că i se poate fura şi dreptul la nemurire. Pentru Bucovina şi provinciile româneşti aflate sub ocupaţie străină a fost un mit. Şi un mit trebuie să rămână. Dacă nu vom şti să ne apărăm dreptul la miturile noastre, vom deveni săraci, foarte săraci. Nişte cerşetori la porţile bogaţilor.

Ciprian Porumbescu. El continuă să trăiască prin noi şi pentru noi. Dovadă, această frumoasă carte în care-i este rememorată viaţa, iar Ciprian, omul, ni se dezvăluie prin intermediul însemnărilor din jurnalul său (scris în limba germană), începând din 17 ianuarie 1879 şi până în preajma dispariţiei sale pământene. Ciprian, tânărul student de la Cernăuţi sau Viena, din vacanţele petrecute în Stupca, tânărul visător, cu toate trăirile sale emoţionale, cu micile şi marile bucurii, cu scene de viaţă atât de reale, încât ai impresia că parcurgi nu un jurnal, ci imaginile unui film care ţi se derulează impetuos în faţa ochilor. „Întreaga mea existenţă – spune la un moment dat Ciprian – toate strădaniile mele, prezentul şi viitorul meu încerc eu veşnic să le leg de acel paradis şi de divinul înger care-l domină (…), stau sub vraja unui cor din lumea transcendentală – atât de dulce, de suav, de duios răsună cântul lor – şi-n diafan licărit al zorilor, cu beteală de petale trandafirii, coboară adorata mea din văzduhul înmiresmat de viorele”. Uimeşte forţa narativă a autorului, încât eşti tentat să crezi că ai de a face cu un adevărat scriitor (şi nu greşeşti de loc), iar nu cu un compozitor dăruit muzicii. Prind viaţă scene de mult trăite, locuri şi întâmplări de un pitoresc aparte, toate cu parfum de epocă. „Puneţi un pahar de vin şi pentru mine!” este un adevărat roman, Epilogul fiind scris de Mărioara Porumbescu-Raţiu, sora devotată a compozitorului, Bertha Gorgon, iubita (care a sfârşit într-o căsnicie cu un farmacist mult mai în vârstă, văduv cu copii), două doamne cunoscute de Ciprian la Nervi, Vasile Halip, Leca şi Constantin Morariu…

Iar când fraţilor m-oi duce

De la voi şi-o fi să mor

Pe mormânt atunci să-mi puneţi

Mândrul nostru tricolor.

La 6 iunie 1883, aceste cuvinte, care încheie „Cântecul tricolorului”, au devenit testament împlinit. Compozitorul, transformat între timp în simbol, a părăsit lumea pe care a iubit-o nespus, pentru care s-a zbuciumat, a trăit, a suferit şi a luptat, având pe buze o rugă adresată celor dragi: Nu lăsaţi să moară munca mea!”[2].

Când am făcut coperta, combinând o ilustrată cernăuţeană cu o fotografie necunoscută a lui Ciprian Porumbescu, nu mi-am mai amintit de unde o preluasem, apoi mi-am amintit: din monografia „România Jună”, de Ion Grămadă, ceea ce probează că nici în paginile vii ale memoriei lucrurile nu funcţionează întâmplător.