Ţara lui tercea-Bercea: victoriile
Românilor, prin prea capricioase
finaluri de istorie zăludă,
victoriile mari şi glorioase
sfârşesc mereu prin a le face-n ciudă!
Caricatură de
Radu Bercea
Epigramă de Ion Drăguşanul
pasărea şi clipa
În zilele în care oamenii de afaceri vin să-şi dea obolul pentru cauza partidului, Nicanor Ţidulă se simte excitat ca un adolescent la primul bal din viaţa lui.
– Cât?, întreabă el nerăbdător şi stăpânit de o ciudată stare erectivă.
– Cinci mii de dolari, răspunde clientul partidului, înfăţişând vederii un plic nesigilat, în deschizătura căruia steclesc prăzuliu bancnotele tipărite peste Ocean.
– Prea puţin! Cu banii ăştia, riscăm să pierdem alegerile şi te ştergi definitiv pe bot de câştigarea licitaţiilor!, ameninţă, într-o doară, Ţidulă, iar omul de afaceri intră într-o panică aproximativă, dar cât se poate de reală.
– Aş mai putea adăuga ceva, dacă mi se reeşalonează datoriile către stat…
– În regulă, se face! În clipa de faţă, interesul prioritar al statului suntem noi şi cauza noastră… Aşteaptă, niţel, în antecameră!… Trebuie să mă consult cu cine-i îndreptăţit să decidă…
Când clientul iese, Nicanor Ţidulă formează un număr de interior şi ordonă să vină la el o funcţionară oarecare, pe care o aşteaptă ca un pândac în imediata vecinătate a uriaşei uşi capitonate a cabinetului.
Subalterna, tânără, nurlie şi fără prejudecăţi, ştie la ce trebuie să se aştepte în anume zile ale săptămânii, aşa că intră în încăpere gata pregătită pentru a fi posedată furios şi pedestru de năbădăiosul ei şef. Cu cât este chemată mai des, cu atât cresc şi şansele de promovare şi de salarizare corespunzătoare, în semn de recunoaştere a incontestabilelor ei merite profesionale, pe care le exercită, vremelnic, doar în biroul dominant al administraţiei.
Când osteneşte, Nicanor Ţidulă îşi aprinde, satisfăcut, o ţigară şi, în vreme ce pufăie îndesat, iar juna funcţionară îşi aranjează, cât de cât, ţinuta, cere să fie chemat omul de afaceri care-i mai datorează o tranşă din obolul destinat cauzei partidului.
– Uite ce-i, am chibzuit, m-am sfătuit cu cine trebuie şi am decis că interesele statului cer să-ţi amâni datoriile către stat!, declamă el printre pufăieli ostenite, apoi, după ce pune şi al doilea plic în buzunar, ordonă simplu: Următorul!…
Prin birouri obscure şi plicticoase, june funcţionare intră în alertă, presimţind că se apropie o nouă promovare şi o altă mărire de salar.
Pe seama Istoriei, s-au construit mituri, adică amăgirile care justifică suferinţele, abuzurile, dezbinările, şi crimele. Eu am trăit Istoria de la capăt şi până aici, am trăit şi am murit de atâtea ori pentru capriciile ei, încât n-o mai pot îndura şi vreau să trăiesc, măcar acum, aşa cum simt nevoia să trăiesc, între cele două naşteri, de la un capăt şi până la celălalt ale vieţii acesteia.
Aveam, undeva pe pământ, într-o poiană uitată, câţiva stupi de albine. Trăiam, apoi a venit călăreţul şi mi-a cerut mierea stupului şi carnea vânatului. I le-am dat şi am continuat să trăiesc.
Şi a venit iarăşi călăreţul, să-mi ceară să lupt alături de el, pentru că ar fi venit duşmanii şi că duşmanii aceia au să-mi ia mierea stupilor şi carnea vânatului.
– Ori ei, ori dumneata, pentru mine-i tot una. Se vede treaba că aşa-i construită lumea aceasta şi că mereu se va găsi cineva care să-mi ceară mierea şi carnea…
Am fost slab, atunci, şi l-am urmat, tot aşa cum l-au urmat şi bărbaţii din poienile acelor munţi, păduri şi ape. Ne-am luptat voiniceşte, până am simţit usturimea fierului ascuţit, apoi am murit pentru prima dată, din capriciul Istoriei, căci n-am avut inimă rea să izbesc cu piatra sau cu fierul şi să curm viaţa unui seamăn. Când m-am întors, printr-o nouă naştere, în poiana cu stupi, urşii îmi sfărâmaseră stupii, iar sălbăticia îmi şi înşfăcase poiana.
– Nu-i nimic, o să urc mai înspre inima muntelui, acolo unde nu va răzbi nimeni să-mi ceară mierea stupilor şi carnea vânatului…
Câtăva vreme, am trăit fericit, departe de Istorie şi de obligaţiile faţă de ea. Apoi, a venit, iarăşi, călăreţul, mi-a luat mierea, carnea şi mi-a cerut să cred în sacralitatea lui şi în legile lui. Am fost slab şi am cedat. De atunci, călăreţul nu mai osteneşte să-mi ia totul, chiar şi viaţa, chiar şi cealaltă naştere, cea de după viaţa de care eram conştient. Oriunde m-aş fi mutat, printr-o nouă naştere, tot mă afla călăreţul acela apocaliptic şi, purtând alte haine şi arme, alte legi şi cuvinte, nu ostenea să-mi ia totul, în vreme ce eu mă sleiam şi abia dacă îndrăzneam să mă mai nasc încă o dată.
Închinările mele atât de des repetate se numesc tradiţie, iar vrăjmăşia neostenită a călăreţului – Istorie. Cam ăsta-i tâlcul vieţii, oameni buni!…
Discursurile celui mai straşnic politician zonal farmecă, întotdeauna, chiar şi atunci când contrariază, printr-o sensibilitate poetico-patriotică băştinaş-homeriană:
– Îndrăgesc nespus de mult tot ceea ce a creat frumos şi magnific natura în tainica-i lucrare de milenii la rând. Mă copleşeşte „cerul verii străveziu” din satul copilăriei mele, Pungeasca, comuna Grădiniţa, dar şi fluieratul vântului hai-hui în iernile năprasnice ale acestei mirifice aşezări făgetene, atestată de pe vremea lui Bazil Wolf şi propusă de arhitecţi obedienţi, aflaţi şi astăzi pe scaune de comandă, pentru dezafectare…
– Jos Bazil Wolf! Jos ruralii şi restitutio in integrum!, strigă, apropiindu-se solidari, cei 24 de membri de sindicat cu funcţii de conducere, care şi-au urmat liderul ţinutal în Partid.
– Nu-i vorba de Bazil Wolf, pe care-l ştiţi voi!, precizează liderul, şi-atunci cei 24 de membri-şefi ai sindicatului Partidului se luminează la chip şi izbucnesc, instinctual şi tradiţional, în alte urale la fel de avântate:
– Trăiască Bazil Wolf! Trăiască ruralii şi restitutio in integrum!
Speriaţi de larmă, maidanezii încep să latre îndrăcit şi nu se potolesc până nu se aude, iarăşi, vocea calmă şi înţeleaptă a liderului politic ţinutal:
– Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu îmi este străin. Tatăl meu, Victor Plosneac, domiciliat în satul Pungeasca, comuna Grădiniţa, veteran de război, m-a povăţuit să urmez pilda biblicului împărat Solomon, rugându-l pe Bunul Dumnezeu să-mi ofere înţelepciune şi nu avere…
– Trăiască monarhia! Jos republica lui Tirănescu!, izbucnesc cei 24 de sindicalişti, când aud că trebuie să-1 urmeze şi ei pe biblicul împărat Solomon.
Strigătul sindical unitar, dar care gafează pentru a doua oară într-un răstimp atât de scurt, îl deranjează teribil pe marele bărbat politic al urbei.
– Este cât se poate de trist, zice domnia sa cu nedisimulat sarcasm, că după dictatura proletariatului în tânăra noastră democraţie s-a instaurat dictatura sindicală, căreia i-a fost foarte uşor să se înrădăcineze, având în vedere că fondul de cadre, alcătuit din lumpenproletariat, a rămas acelaşi…
– Lupmen eşti tu, bă!, nu se poate abţine un lider din cei 24, dar şeful politic nu îl ia în seamă.
Singur, numai clopotul vorbeşte trecătorilor, spulberând nelinişti dintr-o zare în alta.
Cumplită unealtă e clopotul, neînduplecată tortură e sunetul lui dogit, vegheat îndeaproape şi la fel de duşmănos de ceasornicul vechi al turnului singurătăţii.
Fericiţi sunt cei care nu aud clopotul şi ceasornicul, dar şi mai fericiţi sunt trecătorii care le ignoră pentru că au de trăit şi sunt conştienţi de asta!
Mai aproape, dar la fel de stranii, stau balcoanele singurătăţii, mereu aglomerate de cetăţeni mai lacomi decât fiarele, mai neîndurători decât trecerea timpului şi mai cumpliţi decât cumplitul dangăt al clopotului.
În preajma balcoanelor singurătăţii, se înşiruie balcoanele oamenilor care trăiesc, în linişte, dimineţile, zilele, înserările, nopţile, şi îşi aud sufletele cântând la lumina stelelor.
E superb oraşul acelor balcoane, iar oamenii, cântând sub spuza luminii, par croiţi şi chiar sunt croiţi după chiupul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Când se aud clopotele şi când ceasornicul le prelungeşte ecoul, vraja se sparge, iar Dumnezeu îşi întoarce chipul îngândurat spre cealaltă zare a Universului. În absenţa Lui, căutăm un alt punct de sprijin, ridicând ochii spre clopote, spre ceasornice şi spre balcoanele singurătăţii.
– În numele Domnului, căiţi-vă!…
– În numele Patriei, înduraţi!…
– În numele Neamului, sacrificaţi-vă!…
– În numele Graiului, urâţi-vă!…
– În numele Viitorului, risipiţi-vă!…
Rând pe rând, mai duşmănoase decât dangătul clopotului şi cadenţele buimace ale ceasornicului, se aud poruncile din balcoanele singurătăţii, iar trecătorii le îndeplinesc cu o cuminţenie incredibilă, de parcă iniţierea în însingurare ar însemna lotul pentru ei şi pentru cei care vor veni după ei.
Generaţie după generaţie, trecătorii se căiesc fără să fi păcătuit, îndură fără să aibă de ce, se sacrifică la fel de inutil, urăsc şi se risipesc în anonimatul uriaşei pieţe a templului Istoriei.
Deasupra lor, într-o ameţitoare plutire, păsările zvâcnesc din aripi cernite, poate a moarte, poate a pustiu, poate a nedumerire.
Deasupra lor, ba încă şi mai sus, dincolo de păsări şi de
nedumerire, clipesc stele umede, aşteptând clipa în care, prin cântec,
omul pare croit şi chiar este croit după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu.
Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti 4
Primele cincizeci de biserici din „ţinutul Sucevei” (care includea şi partea nordică a judeţului Neamţ de astăzi) au fost construite de către obşti sau de către conducători obşteşti.
După desfacerea „căsătoriei cu catolicismul”, toate aceste biserici sunt închinate, de către Alexandru cel Bun, mănăstirii Bistriţa, care, în scurt timp, nu va ezita să-şi aservească obştile care „au zidit întru Domnul”.
Cele 50 de biserici, atestate prin uricul din 11 iulie 1428, prin care au fost dăruite mănăstirii Bistriţa, sunt: „biserica de la Bolojeşti pe Almaş, biserica lui Mihail Dalh (la Dolheşti), biserica de la Horaiţeşti, biserica de la Dobreni, biserica de la Lasloveni pe Cracău, biserica de la Duşeşti, biserica de la Soci, biserica de la Grielişti, biserica de la Ştefana, biserica de la Lupşeşti, biserica de la Turbateşti, biserica de la Ilişeşti, biserica de la Lincea, biserica de la Borileşti, biserica de la Avereşti (adică Vereşti), biserica de la Boţ, biserica de la Ivaneşti, biserica de la Bileşti, Biserica de la Oprişeni pe Chiejdi, biserica de la Hodor, biserica de la Piatra (lui Crăciun din Bileg, întemeietorul localităţii Piatra Neamţ), biserica de la Popa Coste, biserica de la Braşouţi, biserica de la Mituc, biserica de la Sobolea, biserica de la Zanevici, biserica de la Borcea, biserica de la Lisona, biserica de la Za… (lipsă în text), biserica de la Larga, biserica de la Danila, biserica de la Negriteşti, biserica de la Herilco, biserica de la Sluga lui Stan (Horodniceni), biserica de la Calin, biserica de la Trebeş, biserica de la Miclea pe Tazlău, biserica lui Bărea (satul lui Borea, Boroia), biserica de la Oşmelea, biserica lui Petru Bârgău, biserica de la Hapleşti, biserica de la Hindov (Ghindăuani), două biserici pe Cobâle, biserica de la Şandrea, biserica de la Praja, biserica lui Porcu, biserica lui Gociman, biserica lui Bogdan de la Pârâul Alb (Bogdan Herman, întemeietorul Bogdăneştilor), biserica de la Itrineşti şi de la Bărbăteşti” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp.66, 67).
Precum se vede, numele bisericilor pomenite în uric aparţin ctitorilor (conducătorilor obşteşti, precum Dalh, Danila, Stan, Călin, Trebeş etc.) sau obştilor (neamurilor) care le-au ctitorit (Bolojeşti, Braşouţi, Oprişeni, Ilişeşti, Lasloveni etc).
Alexandru cel Bun, dincolo de bunele lui intenţii, este primul voievod moldovean care pune bazele unei uriaşe latifundii ecleziastice, decis parcă să contrazică zicerile Sfintei Scripturi, îndemnându-i, practic, pe călugări, deci pe cei care singuri au ales austeritatea, să adune „comori pe pământ”.
Domnitorul dăruieşte bunuri şi oameni, iar slujitorii altarelor mănăstireşti uită că Iisus ne-a învăţat că Dumnezeu locuieşte în fiecare om şi că nimeni dintre pământeni nu are dreptul să se facă stăpânul altui pământean. În consecinţă, Vodă oferă, iar egumenul înşfacă.
În 31 octombrie 1402, mănăstirea Moldoviţa primeşte „două mori în Baia, una înăuntru târgului şi alta la marginea târgului, şi jumătate din altă moară de sladniţă şi patru sălaşe de Tătari, asemenea în Baia”.
Robia, cea atât de condamnată de Iisus, este întărită de Vodă prin blestem, iar egumenul şi obştea lui ascultătoare îşi vor apăra, prin vremi, proprietatea, inclusiv exponenţii sclaviei negre pe care o practică, cu formula blestemului domnesc, un blestem înfricoşător, menit să aducă asupra celui care „ar strica această danie” toate nenorocirile, acesta urmând „să fie blăstămat de Domnul Dumnezeu şi de Prea Curata lui Maică, de cei 12 Apostoli, de cei 318 Sfinţi Părinţi şi de toţi Sfinţii, să fie blăstămat şi asemenea lui Iuda vânzătorul şi blăstămatului Arie. Să aibă parte cu acei Iudei care au strigat contra lui Hristos: sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, p.13).
Cam tot pe atunci, Episcopia Sucevei primeşte satele domneşti Vereşti şi Dărmăneşti, amândouă „pe Suceava”, amândouă sate domneşti („ocina noastră”) şi cu hotare „vechi şi de demult” (adică anterioare Descălecatului).
Numele satelor, în uricul de danie din 7 ianuarie 1403 („la Soborul Sfântului Ioan Botezătorul”), erau Averăuţi (Avereşti) şi, respectiv, Hreţca, Dărmăneştii fiind populat cu sârbi, deci cu vlahi din Balcani (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pg.13).
anthology of poetry from bucovina: Constantin Morariu
Constantin Morariu
(05.05.1854 – 16.03.1927)
I Would Not Hesitate…
I would not hesitate, but always
Hardened as steel I’d face my fate,
I’d face hypocrisy in all ways.
Nevertheless, I feel the shade.
The shade that death has cast on me –
All I catch sight of now is blurred.
It’s fine when one – alive – can be
Aware of being deathly hurt.
It feels so sweet to be aware
Of having suffered – not in vain.
Of having left the hard path bare
Of many bitter thorns, of pain,
For all those who will want to follow.
So they can try then to embody –
True to its very self, not hollow–
Th’ eternal dream of everybody.
„Life but in light!“ This is the dream.
The deathly foe – the halves of truth,
Living life to the full might seem
A privilege of audacious youth.
Traducere de Ioana Carp, Olanda
N-am şovăit…
N-am şovăit, ci totdeauna
Am stat ca stânca-n faţa sorţii
Şi-am înfruntat mereu minciuna.
În schimb, cunosc fiorii morţii
Ce-ades aşa m-au fulgerat
Încât simţirea-mi amorţi.
Ce bine-i când a-i învăţat,
Trăind, să ştii ce-i a muri
Şi să ai dulcea conştiinţă
Că nu-n zadar ai suferit.
Căci greul drum de suferinţă
Îl laşi de spini mai curăţit
Celor ce au să te urmeze.
Atuncea ei tot mai uşor
Vor încerca să întrupeze
Eternul vis al tuturor
„Viaţa numai în lumină!“.
Duşman de moarte-i e minciuna,
Trăieşte viaţa cea mai plină
Cine-o înfruntă totdeauna.
Vedeniile lui Petrache Lupu din Maglavit
şi îndemnarea renaşterii noastre morale
“Vedeniile de la Maglavit au preocupat toată lumea. Să vedem care este activitatea ciobanului Petrache Lupu din Maglavit şi rostul activităţii sale. Să auzim, întâi, cum s-a arătat ciobanului Petrache Lupii un moş bătrân şi la ce l-a îndemnat, ca să putem judeca şi noi, în cunoştinţă de cauză, toată întâmplarea din satul Maglavit, judeţul Dolj, de lângă Dunăre.
Întâia vedenie
Vineri, 31 Mai 1935, ciobanul Petre Lupu, după ce, ca şi alte dăţi, îşi aranjase, acasă, treburile gospodăriei, se întorcea, spre seară, la oile sale. Soarele se pogora spre asfinţit.
În drum, se iveşte, deodată, un moşneag bătrân, cu barba albă şi lungă până la brâu şi cu mustăţi, tot la fel, şi a cărui îmbrăcăminte albă ca zăpada, formată din păr mătăsos şi foarte frumos, îi acoperea corpul, până la degetele picioarelor. Stând deasupra pământului, ca la două palme, opreşte calea ciobanului şi vorbeşte: „Unde te duci? Nu-ţi fie frică, că-ţi dau eu curaj; uite, am să-ţi spun o vorbă”.
Liniştindu-se, ciobanul zice: „Bun, moşule, spune!”.
Şi moşul vorbi: „Să te duci, să spui la lume, la părintele, la primărie şi la biserică, că, dacă nu se potoleşte lumea, dacă nu ţin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele, dacă nu vin la biserică, dacă nu se apropie, atuncea foc, atuncea prăpăd!”.
După această poruncă, dată, moşneagul a dispărut (s-a făcut nevăzut), urcându-se, în sus, într-un nor.
Aşa a avut loc cea dintâi vedenie.
A doua vedenie
În Vinerea următoare, 7 Iunie, în acelaşi loc, se repetă, în acelaşi fel ca şi vedenia din 31 Mai. De data aceasta, se adaogă, din partea moşului, o mustrare pentru neascultare. Dar, şi de data aceasta, ciobanul nu spuse nimănui, deşi făgăduise.
A treia vedenie
Vineri, 14 Iunie, moşul se iveşte, iarăşi, în acelaşi fel, însă se arătă supărat şi, cu glas înfricoşător, a vorbit ciobanului.
Ciobanul a cerut iertare şi a făgăduit că va împlini numaidecât porunca.
De data aceasta, însă, moşul îl însoţeşte pe cioban, până la stână.
Pe drum, moşul n-a încetat a-l îndemna de a merge îndată în sat, să spună lumii cele ce i se porunciseră.
Ciobanii ceilalţi, care erau la stână, au auzit pe Petru Lupu, vorbind cu cineva, dar n-au văzut nimic, şi nici Petre Lupu nu le-a spus, în cursul vorbirii cu moşul, cu cine vorbeşte.
După aceea, la cererea moşului, ciobanul Petru Lupu l-a condus, până la o distanţă de cam 40-50 metri, şi, aici, lăsându-l, s-a înălţat de la pământ, sub forma unui nor, ca şi înainte.
A doua zi, adică la 15 Iunie, Petrache Lupu s-a dus la preotul Bobin şi i-a povestit toate cele întâmplate. Preotul l-a sfătuit să fie ascultător.
Ciobanul a urmat a spune lumii porunca moşului.
În afară de cunoştinţele, pe care el le împărtăşeşte lumii, zice că moşul i-a mai spus ceva, ce nu are voie să spună, până când nu i se va încuviinţa aceasta, de moşul care i s-a arătat.
În Duminica Rusaliilor, în 16 iunie, ducându-se la biserică, ciobanul a văzut, în spaţiul Sfântului Altar, pe acelaşi moş.
La un semn al acestuia, ciobanul a intrat chiar în Sfântul Altar, având ochii aţintiţi spre boltă.
Şi, iarăşi, la un alt semn, ciobanul a ieşit afară, fără să spună vreun cuvânt cuiva.
De la această dată, ciobanul Petre Lupu a fost, mereu, năvălit de miile de curioşi, din satele învecinate, ca să afle, din gura lui, cele petrecute la Maglavit.
Şi ciobanul le-a dat repetat porunca primită, îndemnându-i să păzească toate cele ce li s-a poruncit de Dumnezeu.
Duminică, 7 Iulie, seara, între orele 10-11, ciobanul Petre Lupu, ducându-se la locul arătărilor, a aprins tămâie şi lumânări, şi s-a rugat.
Şi, când a voit să se-ntoarcă la stână, a văzul, înaintea sa, o stea luminoasă, mare de 60-70 centimetri, de formă rombică, stând, deasupra pământului, orizontal. Mijlocul stelei era plin de lumină, iar marginile ei erau albăstrui ca bolta cerului.
În colţul dinspre răsărit, steaua avea foc roş-gălbui; în partea de sus, vânt; la nord, ploaie, iar la sud, cărbune.
Deasupra stelei era acelaşi moş, care i-a explicat ciobanului însemnătatea stelei.
După aceea, pogorând aproape de cioban, i-a poruncit să o atingă cu mâna, ceea ce acesta n-a putut, steaua îndepărtându-se, ori de câte ori voia să o atingă cu mâna.
Acest joc s-a repetat de trei ori, cu lămurirea că, dacă lumea nu se va îndrepta, aceasta va apărea, iarăşi, în acelaşi fel, în mijlocul lumii.
Şi atunci, fie în toamna aceasta, fie în cea următoare, după ce steaua va fi coborâtă, în acelaşi fel, asupra lumii, căreia i se va porunci ca să o stingă, fără ca să o poată, va face explozie şi vântul va împrăştia şi focul, şi ploaia, şi cu cărbunele deasupra pământului.
Tot atunci, spune ciobanul, i s-a dat poruncă să spună aceasta întregii lumi şi celui mai mare din ţară.
În Duminica din 14 Iulie, tot pe tăcute, ciobanul Petrache Lupu a văzut plutind deasupra lumii pe acelaşi moş, care i se arătase mai înainte.
De asemenea, un tânăr, din comuna vecină, Hunia, a avut, în somn, un vis, în care un tânăr, cu barba mică, l-a îndemnat să vină la Petrache Lupu şi să-i spună să nu-i fie teamă de cei necredincioşi şi să vorbească, fără frică, cuvântul Domnului.
Tânărul din Hunia a început a sta pe gânduri, dar, la urmă, a dus ciobanului porunca primită în somn (Preot Prof. Petre Popescul, Glasul Bucovinei, nr. 4717, din 25.12.1935, pp. 6, 7 şi 11).