pasărea şi clipa
În zilele în care oamenii de afaceri vin să-şi dea obolul pentru cauza partidului, Nicanor Ţidulă se simte excitat ca un adolescent la primul bal din viaţa lui.
– Cât?, întreabă el nerăbdător şi stăpânit de o ciudată stare erectivă.
– Cinci mii de dolari, răspunde clientul partidului, înfăţişând vederii un plic nesigilat, în deschizătura căruia steclesc prăzuliu bancnotele tipărite peste Ocean.
– Prea puţin! Cu banii ăştia, riscăm să pierdem alegerile şi te ştergi definitiv pe bot de câştigarea licitaţiilor!, ameninţă, într-o doară, Ţidulă, iar omul de afaceri intră într-o panică aproximativă, dar cât se poate de reală.
– Aş mai putea adăuga ceva, dacă mi se reeşalonează datoriile către stat…
– În regulă, se face! În clipa de faţă, interesul prioritar al statului suntem noi şi cauza noastră… Aşteaptă, niţel, în antecameră!… Trebuie să mă consult cu cine-i îndreptăţit să decidă…
Când clientul iese, Nicanor Ţidulă formează un număr de interior şi ordonă să vină la el o funcţionară oarecare, pe care o aşteaptă ca un pândac în imediata vecinătate a uriaşei uşi capitonate a cabinetului.
Subalterna, tânără, nurlie şi fără prejudecăţi, ştie la ce trebuie să se aştepte în anume zile ale săptămânii, aşa că intră în încăpere gata pregătită pentru a fi posedată furios şi pedestru de năbădăiosul ei şef. Cu cât este chemată mai des, cu atât cresc şi şansele de promovare şi de salarizare corespunzătoare, în semn de recunoaştere a incontestabilelor ei merite profesionale, pe care le exercită, vremelnic, doar în biroul dominant al administraţiei.
Când osteneşte, Nicanor Ţidulă îşi aprinde, satisfăcut, o ţigară şi, în vreme ce pufăie îndesat, iar juna funcţionară îşi aranjează, cât de cât, ţinuta, cere să fie chemat omul de afaceri care-i mai datorează o tranşă din obolul destinat cauzei partidului.
– Uite ce-i, am chibzuit, m-am sfătuit cu cine trebuie şi am decis că interesele statului cer să-ţi amâni datoriile către stat!, declamă el printre pufăieli ostenite, apoi, după ce pune şi al doilea plic în buzunar, ordonă simplu: Următorul!…
Prin birouri obscure şi plicticoase, june funcţionare intră în alertă, presimţind că se apropie o nouă promovare şi o altă mărire de salar.
Pe seama Istoriei, s-au construit mituri, adică amăgirile care justifică suferinţele, abuzurile, dezbinările, şi crimele. Eu am trăit Istoria de la capăt şi până aici, am trăit şi am murit de atâtea ori pentru capriciile ei, încât n-o mai pot îndura şi vreau să trăiesc, măcar acum, aşa cum simt nevoia să trăiesc, între cele două naşteri, de la un capăt şi până la celălalt ale vieţii acesteia.
Aveam, undeva pe pământ, într-o poiană uitată, câţiva stupi de albine. Trăiam, apoi a venit călăreţul şi mi-a cerut mierea stupului şi carnea vânatului. I le-am dat şi am continuat să trăiesc.
Şi a venit iarăşi călăreţul, să-mi ceară să lupt alături de el, pentru că ar fi venit duşmanii şi că duşmanii aceia au să-mi ia mierea stupilor şi carnea vânatului.
– Ori ei, ori dumneata, pentru mine-i tot una. Se vede treaba că aşa-i construită lumea aceasta şi că mereu se va găsi cineva care să-mi ceară mierea şi carnea…
Am fost slab, atunci, şi l-am urmat, tot aşa cum l-au urmat şi bărbaţii din poienile acelor munţi, păduri şi ape. Ne-am luptat voiniceşte, până am simţit usturimea fierului ascuţit, apoi am murit pentru prima dată, din capriciul Istoriei, căci n-am avut inimă rea să izbesc cu piatra sau cu fierul şi să curm viaţa unui seamăn. Când m-am întors, printr-o nouă naştere, în poiana cu stupi, urşii îmi sfărâmaseră stupii, iar sălbăticia îmi şi înşfăcase poiana.
– Nu-i nimic, o să urc mai înspre inima muntelui, acolo unde nu va răzbi nimeni să-mi ceară mierea stupilor şi carnea vânatului…
Câtăva vreme, am trăit fericit, departe de Istorie şi de obligaţiile faţă de ea. Apoi, a venit, iarăşi, călăreţul, mi-a luat mierea, carnea şi mi-a cerut să cred în sacralitatea lui şi în legile lui. Am fost slab şi am cedat. De atunci, călăreţul nu mai osteneşte să-mi ia totul, chiar şi viaţa, chiar şi cealaltă naştere, cea de după viaţa de care eram conştient. Oriunde m-aş fi mutat, printr-o nouă naştere, tot mă afla călăreţul acela apocaliptic şi, purtând alte haine şi arme, alte legi şi cuvinte, nu ostenea să-mi ia totul, în vreme ce eu mă sleiam şi abia dacă îndrăzneam să mă mai nasc încă o dată.
Închinările mele atât de des repetate se numesc tradiţie, iar vrăjmăşia neostenită a călăreţului – Istorie. Cam ăsta-i tâlcul vieţii, oameni buni!…
Discursurile celui mai straşnic politician zonal farmecă, întotdeauna, chiar şi atunci când contrariază, printr-o sensibilitate poetico-patriotică băştinaş-homeriană:
– Îndrăgesc nespus de mult tot ceea ce a creat frumos şi magnific natura în tainica-i lucrare de milenii la rând. Mă copleşeşte „cerul verii străveziu” din satul copilăriei mele, Pungeasca, comuna Grădiniţa, dar şi fluieratul vântului hai-hui în iernile năprasnice ale acestei mirifice aşezări făgetene, atestată de pe vremea lui Bazil Wolf şi propusă de arhitecţi obedienţi, aflaţi şi astăzi pe scaune de comandă, pentru dezafectare…
– Jos Bazil Wolf! Jos ruralii şi restitutio in integrum!, strigă, apropiindu-se solidari, cei 24 de membri de sindicat cu funcţii de conducere, care şi-au urmat liderul ţinutal în Partid.
– Nu-i vorba de Bazil Wolf, pe care-l ştiţi voi!, precizează liderul, şi-atunci cei 24 de membri-şefi ai sindicatului Partidului se luminează la chip şi izbucnesc, instinctual şi tradiţional, în alte urale la fel de avântate:
– Trăiască Bazil Wolf! Trăiască ruralii şi restitutio in integrum!
Speriaţi de larmă, maidanezii încep să latre îndrăcit şi nu se potolesc până nu se aude, iarăşi, vocea calmă şi înţeleaptă a liderului politic ţinutal:
– Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu îmi este străin. Tatăl meu, Victor Plosneac, domiciliat în satul Pungeasca, comuna Grădiniţa, veteran de război, m-a povăţuit să urmez pilda biblicului împărat Solomon, rugându-l pe Bunul Dumnezeu să-mi ofere înţelepciune şi nu avere…
– Trăiască monarhia! Jos republica lui Tirănescu!, izbucnesc cei 24 de sindicalişti, când aud că trebuie să-1 urmeze şi ei pe biblicul împărat Solomon.
Strigătul sindical unitar, dar care gafează pentru a doua oară într-un răstimp atât de scurt, îl deranjează teribil pe marele bărbat politic al urbei.
– Este cât se poate de trist, zice domnia sa cu nedisimulat sarcasm, că după dictatura proletariatului în tânăra noastră democraţie s-a instaurat dictatura sindicală, căreia i-a fost foarte uşor să se înrădăcineze, având în vedere că fondul de cadre, alcătuit din lumpenproletariat, a rămas acelaşi…
– Lupmen eşti tu, bă!, nu se poate abţine un lider din cei 24, dar şeful politic nu îl ia în seamă.
Singur, numai clopotul vorbeşte trecătorilor, spulberând nelinişti dintr-o zare în alta.
Cumplită unealtă e clopotul, neînduplecată tortură e sunetul lui dogit, vegheat îndeaproape şi la fel de duşmănos de ceasornicul vechi al turnului singurătăţii.
Fericiţi sunt cei care nu aud clopotul şi ceasornicul, dar şi mai fericiţi sunt trecătorii care le ignoră pentru că au de trăit şi sunt conştienţi de asta!
Mai aproape, dar la fel de stranii, stau balcoanele singurătăţii, mereu aglomerate de cetăţeni mai lacomi decât fiarele, mai neîndurători decât trecerea timpului şi mai cumpliţi decât cumplitul dangăt al clopotului.
În preajma balcoanelor singurătăţii, se înşiruie balcoanele oamenilor care trăiesc, în linişte, dimineţile, zilele, înserările, nopţile, şi îşi aud sufletele cântând la lumina stelelor.
E superb oraşul acelor balcoane, iar oamenii, cântând sub spuza luminii, par croiţi şi chiar sunt croiţi după chiupul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Când se aud clopotele şi când ceasornicul le prelungeşte ecoul, vraja se sparge, iar Dumnezeu îşi întoarce chipul îngândurat spre cealaltă zare a Universului. În absenţa Lui, căutăm un alt punct de sprijin, ridicând ochii spre clopote, spre ceasornice şi spre balcoanele singurătăţii.
– În numele Domnului, căiţi-vă!…
– În numele Patriei, înduraţi!…
– În numele Neamului, sacrificaţi-vă!…
– În numele Graiului, urâţi-vă!…
– În numele Viitorului, risipiţi-vă!…
Rând pe rând, mai duşmănoase decât dangătul clopotului şi cadenţele buimace ale ceasornicului, se aud poruncile din balcoanele singurătăţii, iar trecătorii le îndeplinesc cu o cuminţenie incredibilă, de parcă iniţierea în însingurare ar însemna lotul pentru ei şi pentru cei care vor veni după ei.
Generaţie după generaţie, trecătorii se căiesc fără să fi păcătuit, îndură fără să aibă de ce, se sacrifică la fel de inutil, urăsc şi se risipesc în anonimatul uriaşei pieţe a templului Istoriei.
Deasupra lor, într-o ameţitoare plutire, păsările zvâcnesc din aripi cernite, poate a moarte, poate a pustiu, poate a nedumerire.
Deasupra lor, ba încă şi mai sus, dincolo de păsări şi de
nedumerire, clipesc stele umede, aşteptând clipa în care, prin cântec,
omul pare croit şi chiar este croit după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu.