Dracula, pe steagul Angliei şi pe biserici ortodoxe
*
Deşi toată lumea ştie cum arată steagul Angliei, îl reproduc, pentru a vă atrage atenţia asupra celor două cruci intersectate: crucea dreapta (+), care simbolizează roata cerului (“ur anu”) şi crucea oblică (X), în plan secund, numită şi Crucea Nordului, ea fiind, acolo, pe Cer, constelaţia Lebăda (Cygnus). Reproduc şi portretul lui Vlad Ţepeş, atrăgându-vă atenţia asupra “bijuteriei” totemice de la căciulă, care poate fi descoperită şi pe steagul Angliei, şi pe bisericile ortodoxe din România (în fresce), dar şi pe multe dintre vechile steme voievodale ale Moldovei.
*
Aţi băgat de seamă că semnul lui Dracula se află şi pe steagul Angliei, drept reminiscenţă druidică subconştientă? Nu? Chiar nu vedeţi identitatea comună a simbolisticii sacre? Ei, atunci haideţi să o luăm pas cu pas. Mai întâi, o să decupez crucile de pe steagul Angliei, cu ajutorul cercului, ascuţind capetele celor două cruci (în simbolistica veche se folosea, ca semn al rotirii, fie spirala, fie unghiul, fie… zvastica).
*
Şi iată ce ne dă! Dacă decupăm, de pe căciulă, semnul lui Dracula şi îl suprapunem peste crucile din simbolistica sacră druidă, păstrată pe steagul Angliei, vedem că, într-adevăr, avem acelaşi semn sacru, cu valoare totemică! În fond, cele două cruci ale Europei boreale (continentale) formează, prin suprapunere, un fel de floare-stea, cu o colţuri sau petale. De regulă, folcloriştii numesc steaua-floarea asta Floarea Vieţii sau Sămânţa Vieţii, limitând un desluşit la alte două desluşiri, când se ştie că simbolistica sacră veche avea multiple semnificaţii, ca să determine intrarea în armonie cu cel Veşnic, Nedesluşit şi Fără Nume, deci cu Dumnezeu.
*
În toate portretele, indiferent de cine a fost făcut fiecare dintre ele (omagiatori sau detractori), Vlad Ţepeş poartă această “bijuterie” (şi cea de la gât înseamnă acelaşi lucru, dar în altă desfăşurare grafică), dovadă că voievodul cunoştea valoarea totemică, deci proteguitoare, a simbolului, pe care îl purta aşa cum poartă alţii amulete. Nu lipseşte nici din simbolistica populară românească (ouăle încondeiate au capetele împodobite cu această floare), nici din cea asiatică, nici din cea evreiască, după cum o probează un mozaic din vremea lui Moise, pe care îl reproduc, pentru a doua oară (am făcut-o, pe acest site, într-un material despre simbolistica populară românească, dar şi în volumul III al “Poveştii aşezărilor bucovinene”), în asociere vizuală cu un capăt de ou încondeiat, dar suprapunând, pe amândouă, una dintre cele două decupaje ale “semnului lui Dracula”, şi iată ce iese:
*
*
Cum în imaginea din stânga avem mozaicul din vremea lui Moise, care ştim că reprezintă… Calendarul Lunar, înseamnă că şi pe capătul oului încondeiat avem acelaşi Calendar Lunar. Prin urmare, prin suprapunerea celor două cruci, druizii doreau să sugereze Tipul şi trecerea lui. Da, dar nu numai atât, pentru că druizii (preoţii daci ai aceluiaşi cult străvechi se numeau ctisti sau ctitostai) ştiau (aşa cum o ştiau şi ctitostaii) că un simbol sacru nu trebuie să îngăsuie o singură desluşire.
*
De la simbolistica, păstrată pe steagul englezilor (pe care am reprodus-o şi esenţializat, în cerc), s-au obţinut toate celelalte desfăşurări grafice, pe care obişnuim să le numim ornamentaţii populare. Interesant este că, dintre toate neamurile boreale, doar noi, românii, mai păstrăm simbolistica sacră, deşi fără să mai ştim ce înseamnă şi, mult mai păgubos, fără de iniţierile care ne-ar îngădui să ni-l apropiem, oricând, pe bunul Dumnezeu.
*
Preluarea simbolisticii sacre străvechi de către ortodoxia românească nu trebuie să ne surprindă, pentru că, în fond, aşa cum spunea primul om modern al omenitrii, Sfântul Augustin (364-430 după Hristos; aud că nu s-au îndurat catolicii să-l cinstească drept sfânt, acordându-i un grad al cinstirii ceva mai mic, de Cuvios), “religia pe care, astăzi, o numim creştinism, a existat dintotdeauna”, Iisus, Soarele Dreptăţii, revoluţionând-o prin îndreptăţirea tuturor de a se considera fiii lui Dumnezeu.
*
Asupra simbolisticii steagului englez, care este rădăcina a simbolisticii sacre străvechi, dar şi a simbolisticii ornamentaţiilor populare româneşti şi nu numai, voi reveni (voi scrie, probabil, şi o carte). V-aş ruga să observaţi, fără desen, că dacă trasăm perimetrul crucii drepte, obţinem rombul (“Sfântul Graal” sau “Inima lui Hristos”), iar dacă trasăm perimetrul crucii oblice, obţinem pătratul (Paradesha, dar şi Cetatea). Între timp, eu o să dau goană, să ascult concertul trupei “Toy Machines”. Pentru că trebie să şi trăiesc!
