Mărturii despre limba română în Bucovina (II)

*

Înainte de a continua cu observaţiile despre limbajul românesc vechi, dar acelaşi cu cel de astăzi, din Bucovina, trebuie să fac precizarea că iconografia din acest capitol a fost luată din cartea „Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc”[1], memoria fotografică păstrând secvenţe din perioada interbelică, dar şi din anii ’50 ai veacului trecut. Tocmai de aceea, diferenţele dintre costume încep să se observe, prin anii ’50 („La joc”), apărând primele bundiţe cu prim din blană de dihor şi la Câmpulung (la Fundu Moldovei şi la Vama, apar în ultimii ani ai administraţiei austriece).

*

Când se afla, la începuturile cuvintelor, înaintea altei silabe, care începea cu litera „t”, silaba „în” nu se scria-pronunţa, rezultând cuvinte precum „tâlni” (întâlni), „tâmpla” (întâmpla) sau „tâmpina” (întâmpina).

*

* 

Naraţiunile din mărturiile vechi, scrise cu buchii, dar în limba română, precum cea din 10 mai 1714[2], care conţine şi numeroase elemente ale dreptului valah, sugerează oralitatea, prin elasticitatea frazelor, care se menţine, în ciuda arhaismelor, încă în uz, pe atunci, dar care au o dublă origine: slavona încetăţenită în limba de cancelarie şi în cea bisericească, precum şi neologisme, atunci adoptate, dar pronunţate cu adaptări la limba românească a vremii. E drept că, în astfel de documente, „e” se scrie-pronunţă, uneori, dar nu întotdeauna, „i” sau „ii”, că „a” devine, uneori, „ă”, că „u” mut apare sporadic şi în pronunţie, dar fără a pângări filonul durabil al limbii române curate, fără a o stufoşi, precum majoritatea interpreţilor de folclor bucovinean din ultimele decenii. Iată cam care ar fi, expusă fragmentar, povestea mărturiei din 1714:

*

„Întru o vreme, au fost giurat Toloveanul cel bătrân cu brazda în cap pentru dânsul (un loc, pe Măgura, la Pojorâta – n.n.), iar având Tolovanul cel bătrân doi nepoţi, veri primari, şi vrând ei ca să-ş înpărţască acel loc şi neputându-se ei învoi, s-au prelejit di au ucis şi au omorât pe Simioniţă Boza, vărul său, tocma pe acel loc, iar celalaltu au pribigit în ţara ungurească, iar mai pe urmă, viind ca să plătească acea moarti de om gloaba judeţului, şi nefiind nimene din niamul Tolovenilor ca să plătească acea moarte de om, au căzut ca să plătească acea moarte de om gloaba judeţului satul Pojorâta şi au rămas moşiile Tolovanilor drept a satului Pojorâtei, iar sculându-se satul şi făcând aceli moşii vânzătoare, ca cine s-ar scula ca să întoarcă acel dat al satului înapoi, pentru acea moarte de om, apoi să rămâie moşiile Tolovenilor drepte a lui în veci de veci”.

*

În aceeaşi mărturie, scrisă de ieromonahul Teofan, de la Putna, după ce a fost plătit cu „două vedre de vin”, cuvintele sunt grafiate după auz, Tolovanul fiind, în aceeaşi pagină, şi Toloveanul (plus Tolovanilor şi Tolovenilor), „moarti de om”, cu „i” moale, devenind, în alte trei repetări „moarte de om”. Obişnuitul „giudeţ”, din alte documente, devine „judeţ”, dar fără să se excludă, pe viitor, înlocuirea lui „ju” cu „giu”.

*

*

Într-un document anterior, datat în 7 august 1696[3], se vorbeşte explicit despre preţul răscumpărării morţii de om (răscumpărarea gâtului, cum e menţionată în documentele din vremea lui Ştefan cel Mare), răscumpărătorul „să aibă a da gloaba care se chiamă hultamo judeţului = 30 ughi şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji… şi pentru acea moarte au plătit satul judeţilor”. Nu e tema acestui material, dar v-aş putea arăta descrierea acestui proces şi de către… Homer, în „Iliada”. Ba, haideţi să o facem! Zice Homer:

*

„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

plata, o spune-n vileag; celălalt, că nimic nu primise;

de-asta ei vor amândoi ca judeţul s-aleagă ce crede.

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

crainicii însă-i opresc şi fac linişte. Judecătorii

şed la judeţul lor sfânt, pe trepte de netedă piatră;

ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

judelui, care, rostind judecata, mai drept o să fie”[4].

*

Cu două milenii şi jumătate înainte de această tragică întâmplare, deci, Homer descria… Procesul de la Câmpulung, judecata din „Iliada” săvârşindu-se în baza Legilor Pelasgine (sau Belasgine, şi nicidecum Beleasgine, cum nota, eronat – ca mai toţi grecii, Pitagora), legi din care, ulterior, avea să se inspire şi Licurg, primul legislator al grecilor, dar păstrate, la români, sub numele de Valaskim (drept valah), din Legile, încredinţate de Zeiţa Vetrei, Histia, lui Zalmoxe. Exemple similare găsim în documentul din 14 octombrie 1473, când Ilca, fata lui Petru Ponici, moştenind vinovăţia tatălui său, „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care l-a ucis Petru Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea stolnic, moartea lui Andriţă” şi, astfel, „prin tocmeală bună şi înţelegere şi pace veşnică”, omorul a fost dat definitiv uitării.

*

* 

Pentru a înlesni înţelegerea faptului că limba română, în nordul Moldovei, a fost, de-a lungul timpului, curată şi mereu aceeaşi, fără monstruoasele contrafaceri „dialectale”, impuse de folcloriştii de astăzi, apelez la un alt document interesant, scris de Nicolai Kogălniceanu, care sugerează solomonarismul bucovinean, cu toată încurcătura de eresuri şi de credinţe, specifice anului 1761[5]:

*

„Tudora Flocioe au jeluit la noi, zicând că, fiind un ficior, anume Neculaiu, cioban la Constandin Leuştean, ginerili lui Gligori Flocii şi Părascăi Flocioe, şi umblând acel cioban cu oile, pe acole, pe lângă casa Tudorii Flocioi, au mers ciobanul în casa Flocioii ş-au zis că Mărie, fata Flocioii, are fapt, dar el ştie să-i desfacă, şi, aducând fata apă, într-o luni, i-au discântat, şi au luat fata şi au băut, şi, având fata şi un frate, au luat şi frate-său de au băut, şi viind ciobanul şi al doile luni, le-au descântat în mere, şi fetii din merea aceia i s-au legat limba şi au rămas mută 5 săptămâni, iar fratile fetii s-au bolnăvit, după aceia, la săptămână, au şi murit; şi viind Tudora Flocioii, ne-au arătat toată pricina aceasta şi, trimiţând noi, am adus pe cioban, faţă, şi l-am întrebat pentru toate aceste; el altă n-a răspuns, ce au zis că el nici este discântătoriu, nici doftor, ce au arătat că cu învăţătura lui Gligori Flocii şi a Părascăi, fimei lui, au făcut ciobanul farmici, cu păru şi cu ciuhur de pădure, i-au descântat pe toţi, care şi certându-se ciobanul, tot aşa au mărturisit, dar la dovada aceasta, ce au arătat ciobanul, Gligori Floci n-au fost faţă, iar fimee lui, Părasca, au fost de faţă şi s-au dovidit, ci ciobanul, înainte noastră şi, zicându ciobanul de toate, în faţă, Parasca n-au putut tăgădui, nici de cum, că n-au învăţat pe cioban aceste lucruri ca să facă, ce au zis că a face fetii de s-a îndrepta, care, mai pe urmă, s-au şi îndreptat fata orişce, iar nu de tot, care s-au cunoscut că toată boala lor esti dispre Gligori Floci şi dispre Părasca Flocioe, fimee lui, care giudecata lor era de mare pedeapsă, dar s-au mai lăsat, păr va vini Gligori Floci, nefiind el acasă, şi atunce să li se hotărască şi, după cum am găsit cu cale şi cu dreptate, am dat această mărturie a noastră”.

*

* 

Aparentul dezacord („au mers ciobanul”, „au luat fata şi au băut”, „au făcut ciobanul”. „Gligori Floci n-au fost faţă”, „Parasca n-au putut tăgădui” etc.), prezent în toate documentele vechi, nu înseamnă, de fapt, un dezacord, pentru că „u”, ca reminiscenţă latină, nu se mai pronunţa, deşi se scria. De aici, din păstrarea acestui „u” mut, provine specificitatea numelor bucovinene terminate în „iu” sau în „u”: Rotariu, Pânzariu, Morariu, în loc de Rotari, Pânzari, Morari, precum şi Rotaru, Pânzaru, Moraru, în loc de Rotar, Pânzar, Morar.

Mărturii despre limba română în Bucovina (I)

*

O mărturie despre evoluţia limbii române în Bucovina, „Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc / culese, adnotate şi publicate de T. V. Stefanelli / membru al Academiei Române”[1], a rămas şi rămâne ignorată ca monument de limbă română autentică, în ciuda faptului că, în prefaţă, Stefanelli avertiza, pe lângă faptul că documentele respective „vor fi izvoare sigure şi preţioase pentru studii speciale, relative la starea socială, economică, administrativă şi judiciară”, dar şi la „studiul dreptului privat român”, asupra „limbii, documentele acestea vor oferi specialiştilor ocazia să cunoască vorbe, fraze şi cuvinte ce nu se mai obişnuiesc astăzi”[2].

*

Deci, scrise în limba română a diverselor vremi, documentele câmpulungene au beneficiat, din partea lui Stefanelli, doar de „transcrierea lor cu litere latine”, dar „păstrând, însă, greşelile gramaticale”, „desele omisiuni de litere la cuvintele din document”, datorate faptului că „fiecare dascăl, diac, logofăt sau scriitor scria cuvintele cum îi sunau lui în ureche sau cum se pronunţau ele, pe vremea lui”[3].

*

Stefanelli adaugă, la sfârşitul cărţii, chiar şi un indice „de cuvinte vechi, rare sau locale, precum şi undele particularităţi de limbă”[4], în speranţa că documentele respective, care acoperă câteva veacuri, primul fiind din 1611 („Velet 7119”), vor atrage atenţia cercetătorilor, şi a lingviştilor, dar, mai ales, a falsificatorilor de grai bucovinean, numiţi folclorişti.

*

Cum litigiul în sine nu ne interesează, din perspectiva temei abordate, voi cita, evitând numele, doar exprimările specifice anului 1611:

*

„Adică eu… scriu şi mărturisescu cu cest zapis al meu… pentru zălog drept 3 lei bătuţi şi o oae cu mel şi 2 vătui… primăvara, precum or îmbla vitele primăvara, iar de-l voiu pute scoate, măcar până la anul… să aibă a cosi locul… s-au dat pre mâna ficiorului, cu cât iaste cânpu şi pădure… nime să n-aibă treabă, făr numai ficiorul… şi eu, Toader Lehaci, am scris şi, pentru mai mare credinţa, ne-am pus degetele… şi giumătate de leu s-au dat diiacului”[5].

*

O primă observaţie: silabele „ju” şi „jo”, când se află la începutul unui cuvânt, se pronunţa şi se scria, la 1611, dar şi până de curând, „giu”, respectiv „gio”, cuvintele cel mai des întâlnite în documente, cu o astfel de particularitate, fiind „giudecată”, „giudeţ”, „giupân”, „giurământ”, „giuraţi”, „împregiurătoare”, „giumătate”, „gios”, „gioc”. În rest, limba anilor 1611-1699, este aproape la fel cu limba română corectă de astăzi. Nu vă lăsaţi amăgiţi de „u”-ul de la finalul cuvintelor „mărturisesc”, „voi” şi „câmp”, un „u” care se scria, dar nu se pronunţa. Cât despre particularităţile de pronunţie, de genul „pute”, în loc de „putea”, „cânp”, în loc de „câmp” (în 1707, se scria „câmp”[6]), „oae” şi, respectiv, „mel”, în loc de „oaie” şi „miel”, acestea ţin şi de ortografia vremii, întotdeauna întâmplătoare, dar şi de relaţia dintre pronunţie şi auz.

*

Dar şi pentru această particularitate de pronunţie şi, indirect, de scriere există şi excepţii, în 13 septembrie 1688[7], scriindu-se, în loc de „giudecată”, „judecată” („iar de ar merge la judecată să fie de mare ruşine şi înaintea satului”).

*

Există şi cuvinte, în care silaba „ge” se pronunţa şi se scria „je” sau „ji”, ba chiar silaba „ză” se pronunţa „je”, la nişte vămeni, care, în 1699[8], „zălojesc o moşie”, iar după ce au „jelojit”; au întocmit şi zapis.

*

Un alt document, datat în 23 aprilie 1630[9], deci în aceeaşi epocă, contrazice aiureala folclorică de astăzi a înlocuirii silabei „pi” cu „chi”, „de acolo iasă în piciorul Nuţului, deasupra piciorului la piatra mare şi apucă piciorul, la dial, şi curmă drept în vale şi esă în piatra Măgurelilor”, deci, nu „chicior” şi nu „chiatră”, ci „picior” şi „piatră”. E drept, uneori se scria „petrile”, în loc de „pietrele” („petrile roşii”, în 1684[10]; „deasupra butucului este o piatră şi din piatră, drept în vale”, în 1697[11]), dar „piciorul” şi nu „chiciorul” (la capătul piciorului Rădăcinii”, în 1684). Nu se spunea „cherit”, ci „perit”, deci „pierit” („de-au perit boul lui Liţu”, în 1696[12]).