Vlad Ţepeş, în Bucovina, sau Calea lui Dracula

*

Mitul lui Dracula, pe nedrept luciferic, poate fi folosit, fără probleme, în judeţul Suceava, într-o desfăşurare de sculpturi, pe 200 de kilometri, care să dea expresie şi adevărului istoric, şi binomului mit-legendă, dar şi cosmogoniei populare româneşti, care stă la baza miturilor noastre, inclusiv a colindelor.

*

Fără îndoială, relaţia dintre Vlad Ţepeş şi Bucovina este, încă, mult prea puţin cercetată, după cum susţine şi un preot cărturar, părintele Herea, de la Pătrăuţi, care a observat că pe frescele ctitoriilor lui Ştefan cel Mare, bijuteriile lui Vlad Ţepeş sunt prezente, cu regularitate şi într-un mod numai aparent inexplicabil.

*

Ţepeş, conform mărturiilor, a stat la Suceava, la unchiul său, Bogdan al II-lea (soţia lui Bogdan, Doamna Oltea, era sora lui Vlad Dracul, iar Vlad Dracu, la rândul său, era căsătorit cu sora lui Roman al II-lea, cel care atestă, în fond, numele provinciei geografice Bucovina), între anii 1448 (probabil, din septembrie, după o domnie de doar vreo trei săptămâni, în Ţara Românească) şi 1451 (16 octombrie), timp în care s-a instruit în meseria armelor, cu spadasini polonezi, împreună cu vărul său, Ştefan. A revenit la Suceava, în 1875, când s-a născut Bogdan al III-lea, pe care l-a şi botezat, numele pruncului păstrându-l pe cel al bunicului, dar şi pe cel al naşului său, Bogdan cel Orb fiind singurul Vlad (în slavonă, înseamnă stăpânitor de pământuri) din istoria nobiliară a Moldovei.

*

Că Vlad Ţepeş sosise în Transilvania, din Moldova, o confirmă două scrisori ale lui Iancu de Hunedoara[1], prima din 6 februarie 1952, expediată din Buda[2], iar cealaltă, scrisă la Szakallas, în 30 martie 1952[3], ambele reproduse, în lucrarea amintită, şi prin fotocopiere[4].

*

*

În prima scrisoare, Iancu de Hunedoara, adresându-se braşovenilor, informându-i că „vestitul principe Vlad, fiul răposatului Dan voievodul (greşeală de copiere, pentru că în textul latin, rândurile 2 şi 3 din pagina pe care o reproduc, scrie clar: „illustris princeps Wlad, filius quondam Drakwl waywode” – n.n.), care acum se află aici, la noi, îşi propune, probabil, să se împotrivească acelui Vladislav voievodul, fără ştirea şi voinţa noastră. / De aceea, dacă sus-amintitul Vlad va voi să intre, prin acele părţi, împotriva pomenitului Vladislav voievodul, pentru nimicirea lui şi a zisei Ţări Româneşti, atunci, prin cuprinsul celor de faţă, vă punem în vedere şi vă poruncim cu tărie să nu daţi acelui Vlad, în acele părţi ale noastre, nici găzduire şi nici adăpost, ci, mai degrabă, să-l prindeţi şi să-l alungaţi din acele părţi, ca cele sus-scrise, în starea lor întărită, să fie păstrate nestrămutat din partea noastră, în timpul sus amintit. Şi deoarece sus-pomenitul Vlad a venit la noi din părţile Moldovei, sub protecţia noastră, de aceea noi vom face ca acela să fie dus nevătămat pe acelaşi drum, de către anumiţi oameni ai noştri”.

*

Fotocopia scrisorii de mai sus

*

Se ştie că Iancu de Hunedoara îi detronase, pricinuindu-le moartea, şi pe Vlad Dracul al Ţării Româneşti, dar şi pe cumnatul său, Roman al II-lea al Moldovei.

*

*

Între timp, pentru că Vladislav angajase doi mercenari sibieni, care să-l ucidă, Ţepeş, împreună cu vărul său, Ştefan, îi răpune pe cei doi, la Geoagiu, stârnind, imediat, mânia definitivă a lui Iancu de Hunedoara, care informează autorităţile transilvane că, „deoarece vestitul principe Vlad voievodul, fiul lui Dracul voievod, care a stat la noi, sub protecţia noastră, nu i-a plăcut la noi, din cauza unor slujbe prea mari, noi am făcut ca acela să plece; şi nu prin acele părţi, ci prin ţara Moldovei, deoarece nu voim să fie săvârşite oarece vătămări, dinspre părţile voastre, în Ţara Românească”.

*

Fotocopia înştiinţării de mai sus

*

Că Vlad Ţepeş a părăsit Moldova, împreună cu vărul său, Ştefan cel Mare, în dimineaţa zilei de 16 octombrie 1451, fugind în Transilvania nu se poate dovedi cu înscrisuri, deşi majoritatea istoricilor susţin această variantă. Vlad nu avea de ce părăsi Moldova, pentru a se adăposti la cel care i-a detronat şi, indirect, ucis tatăl, câtă vreme unchiul său, Bogdan al II-lea se afla pe tron. Cum şi Ştefan şi-a căutat salvarea tot la curtea lui Iancu de Hunedoara, în mod sigur cei doi veri au fugit, de la Suceava, împreună şi au rămas împreună, Ştefan fiind ajutat să-şi recapete tronul, în 1457, de Vlad Ţepeş.

*

Ştefan cel Mare, la Voroneţ

*

Există şi o legendă, conform căreia, Ştefan intra în cortul vărului său, în fiecare seară, şi-l tot întreba pe Ţepeş când are de gând să-i dea ostaşi, ca să răzbune moartea tatălui său şi să ocupe tronul însângerat, dar, de fiecare dată, răspunsul era „Încă nu eşti copt” (Ştefan era mai tânăr decât Vlad). Într-o seară, cică, clocotindu-i sângele, Ştefan a intrat în cort, a înşfăcat o sabie din panoplie şi, repezindu-se la Vlad, ar fi strigat: „Îmi dai oştenii sau te tai?”. Cică ar fi râs, atunci, Ţepeş, de se cutremurau munţii, apoi i-a zis: „Acuma, da! Acum, eşti copt!”.

Ţepeş, în litografiile vremii

*

Istoricul Neagu Djuvara, într-o carte pentru tineret, ilustrată de Radu Oltean[5], spune aceeaşi poveste, pe care v-am spus-o eu:

*

„Întors în ţară, în 1448, după ce tatăl său fusese ucis, Vlad, încă foarte tânăr, încercase, cu ajutorul unei „partide” de boieri, să pună mâna pe domnie, după moartea tatălui său; dar n-a putut sta în scaun decât puţine săptămâni, gonit fiind de cel pe care-l răsturnase, Vladisalav-Dan, dintre Dăneşti. Timp de opt ani va pribegi Vlad, atunci, mai întâi în Moldova, pe lângă Bogdan Vodă, tatăl viitorului voievod Ştefan cel Mare, care-i era unchi, căci mama lui Vlad era dintre domniţele moldovene. Dar, când a fost răsturnat şi ucis Bogdan Vodă, Vlad s-a refugiat în Transilvania, împreună cu vărul Ştefan, şi a încercat, acolo, să fie bine văzut de atotputernicul Iancu de Hunedoara, când acesta a început să nu mai aibă încredere în protejatul său, Vladislav-Dan”.

*

Un alt istoric de prestigiu, Ştefan Andreescu[6], află în documentele turceşti mărturii despre o primă domnie a lui Ţepeş, în 1448, dar şi despre timpul petrecut de Vlad Ţepeş la curtea unchiului său, Bogdan al II-lea, de la Suceava:

*

„Cronicile anonime turceşti („Tevarih-i al-i Osman”, adică „Istoriile dinastiei otomane”) plasează imediat înainte de o incursiune a sultanului Murad în Albania, din anul 853 al Hegirei (24 februarie 1449 – 13 februarie 1450), faptele de mai jos: „în anul următor luptelor de la Kossovopolje, pornind iarăşi, a pus de a construit cetatea Giurgiu. De aici a făcut incursiuni în Ţara Românească şi, punând, aici, bei pe Ţepeş (Kazîklu), fiul lui Dracul, i-a dat steag şi hilat, făcându-i tot felul de favoruri. După aceea, l-au trimis, împreună cu acângii, care s-au dus şi l-au pus bei în locul părintelui său”

*

Vlad Ţepeş, tot cu barbă, într-o pictură de Aman

*

„Un pasaj cu conţinut aproape identic găsim în cronica lui Lutfi-paşa – mort la 1652 –, care, tot după ce povesteşte bătălia de la Kossovopolje, afirmă textual: „În acel an, n-a mai mers în expediţie; a pus să se facă, pentru a doua oară, cetatea Giurgiu. De acolo, a dat învoire să se meargă în incursiune în Ţara Românească şi l-a pus ca domn în Ţara Românească pe Dracula-oglu Kazîklu (Ţepeş, fiul lui Dracul)”[7].

*

Ceea ce este cert, după cum probează Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş „a trecut în Moldova lui Bogdan II (12 octombrie 1449 – 16 octombrie 1451)… Pe această cale ocolită a Moldovei, a ajuns Vlad Ţepeş în Transilvania, poate chiar în urma asasinării lui Bogdan II la Răuseni”[8], această probabilitate ţinând de dorinţa istoricului de a rămâne doar în perimetru mărturiilor de necontestat şi de a nu se aventura în deducţii logice (în fond, necesare, la un neam fără de memorie şi fără de mărturii, cum este al nostru).

*

Ar fi de prisos o înşiruire de citate din studiile despre Vlad Ţepeş, din moment ce e clar că el a petrecut, ani buni, la Suceava, plecând, apoi, în Ardeal, pe la Bistriţa, deci peste Tihuţa, pe vechiul drum moldovenesc de care (celălalt, prin Rodna, era doar pentru călăreţi încercaţi). Prin urmare, valorificarea mitului lui Dracula, în Bucovina, este legitimă. Rămâne, doar, să o facem în mod inteligent, ţinând cont şi de adevărul istoric, şi de mitologia, şi de cosmologia neamului nostru.

*

După domnia oarecum temeinică a lui Vlad Ţepeş, în Ţara Românească, au rămas doar 7 documente[9], iar dintre acestea, trei se referă la înzestrarea mănăstirilor Cozia, Tismana şi Rusicon, de la Muntele Athos, uricele respective fiind cât se poate de sugestive în ceea ce priveşte firea neluciferică a nedreptăţitului Domn:

*

„Acei câţi se poartă cu duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fiii lui Dumnezeu, spune dumnezeiescul apostol, căruia, pe urmă mergându-i, cei iubitori de dreptate, care se străduiesc spre cele bune, au dobândit viaţa dorită, cele pământeşti lăsându-le pământului şi alipindu-se de cer, auzind acel fericit glas de bucurie, pe care veşnic îl şi aud: „Veniţi, binecuvântaţii părintelui meu, să moşteniţi împărăţia gătită vouă, de la întemeierea luminii!”. Cărora şi eu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, Io Vlad voievod şi domn a toată ţara…a binevoit domnia mea, cu a sa bunăvoinţă, cu inimă luminată şi curată a domniei mele, să proslăvesc pe Dumnezeu, care m-a proslăvit şi m-a ridicat cu slavă în scaunul sfântrăposaţilor părinţi ai domniei mele”[10].

*

Asta urmează să însemne, în fond, chiar dacă „desluşirile” ţin de libertatea fiecărui om în parte, cel mai lung muzeu de sculptură în aer liber din lume, „Calea lui Dracula”, care, desigur, este şi Calea lui Ştefan cel Mare, pe care ne mai şi rătăcim, uneori.

*

Ca în constelaţia Cei doi Fârtaţi, Vlad şi Ştefan reprezintă complementarităţi ale aceluiaşi întreg. Nu rău şi bine, ci doar complementarităţi. Asta vrem noi, cei care am conceput acest spaţiu monumental, care se va întregi, în doi-trei ani, pe itinerariul Reuseni-Tihuţa, să exprimăm şi sper ca sculptorii din echipa lui Cezar Popescu să izbutească pe deplin această raţională asumare.

 *

Ion Drăguşanul