Dragusanul - Blog - Part 1281

Meşterii ruşi de la „Trei Ierarhi” şi Golia

Rusi vazuti de Munster

*

„În 1636, domnitorul a comandat, pictorului moscovit Nazarie, icoane pentru bisericile Trei Ierarhi şi Golia din Iaşi. Invitându-l pe pictor în Moldova, Vasile Lupu a trimis ţarului un cal arab. Doi ani mai târziu, el se ocupa cu lucrări sculpturale la Trei Ierarhi, ornamentele fiind executate, la Moscova, de unde au fost invitaţi maeştrii pictori Sidor Pospeev şi Iacov Gavriilov, pe când domnitorul Munteniei, Matei Basarab, a invitat, de acolo, pe Deiko Iacovlev şi Prok Nikitin. Ţarul a fost proclamat unul din ctitorii bisericilor clădite de Vasile Lupu”[1].


[1] Bezviconi, Gheorghe G., Călătoru ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 40

 


Paştele Cailor

Alexandru Băişanu: Colega mea, senatoarea sexi, tocmai a înaintat un proiect pentru legalizarea Paştelui Cailor!

Alexandru Băişanu: Colega senatoare sexi a înaintat un proiect pentru legalizarea Paştelui Cailor!

*

Paştele Cailor nu înseamnă, aşa cum s-ar crede, de pildă, termenul în care politicienii îşi vor onora promisiunile electorale, adică niciodată. Paştele Cailor este unul cât se poate de real – ce-i drept, cam rar – şi care vine din convieţuirea etniilor şi confesiunilor pe teritoriul României.

*

Exista obiceiul ca, în timpul Paştelui mozaic sau al celui catolic, ortodocşii să împrumute caii, de la consătenii lor aflaţi în sărbătoare pascală, pentru a ara, iar când venea Paştele ortodox, iar românii petreceau, catolicii şi evreii împrumutau caii de la români, pentru a-i folosi la treburile lor.

*

Doar în anii în care Paştele cade în aceeaşi zi şi când toate etniile dintr-un sat se află în sărbătoare, au parte şi caii de odihnă, deci “sărbătoresc”… Paştele Cailor.


Cântec fără umbră: Mariei Cantea

*

Mi-am aşternut doar umbrele-n oglindă

aidoma ca fructele-n cămări

riscând ca viaţa însăşi să mă prindă

incendiat adânc de depărtări,

apoi golindu-mi sufletul de pradă

* 

Copil am fost, prin iarbă alergând,

atunci s-au strâns copacii să mă vadă

nuntind din crengi aproape ca nicicând,

treceam prin ierbi cu roua subsuoară

eşec al ierbii crude, până când

am fost răpit de seară. Bună seara!


Înaintea Paştelui, trupe de căluşari

Căluşarii: Degeaba îl batem la cap; Ponta nu are leac!

Căluşarii: Degeaba îl batem la cap; Ponta nu are leac!

*

O mărturie din 1854, datorată francezului Joseph Caillat, menţionează prezenţa dansurilor căluşăreşti vindecătoare în Ţara Românească şi în Moldova, în perioada Postului Mare, când se încerca şi vindecarea epilepticilor:  „Cel care are această boală este numit posedat de iele, adică de zâne. În toţi anii, cu şase săptămâni înaintea Paştelui, trupe de căluşari, care sunt un fel de amintire a preoţilor din vechime, străbat oraşele şi satele şi dansează jocuri războinice, bărbaţii înarmaţi cu săbii, iar femeile cu cuţite. Aceştia încearcă să-i vindece pe cei atinşi de boală, făcându-i să danseze alături de ei. În 1846, una dintre aceste bande a vrut să vindece un epileptic. Atât l-au pus să danseze pentru a scoate zânele din el, încât nenorocitul şi-a dat duhul după 24 de ore”.


Cântecul memoriei: lui Marcel Cantea

*

Marmura ursită trup de împrumut

a pierdut pe cale sufletul stingher

răstignit în sine de la început

ca să se înalţe în curând la cer,

ea îşi duce golul dur ca o speranţă

lină, dar deşartă, patimă pustie,

 *

Clătinând omătul ce-a spuzit pe clanţă

albul ce-aminteşte vag de veşnicie,

năruită-n sine marmura aşteaptă

trecătoare vremuri să i se închine,

e târziu, pe-afară timpul se îndreaptă

astăzi mai agale numai înspre sine.