Mărturii despre limba română în Bucovina (I) | Dragusanul.ro

Mărturii despre limba română în Bucovina (I)

Stefanelli coperta

*

O mărturie despre evoluţia limbii române în Bucovina, „Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc / culese, adnotate şi publicate de T. V. Stefanelli / membru al Academiei Române[1], a rămas şi rămâne ignorată ca monument de limbă română autentică, în ciuda faptului că, în prefaţă, Stefanelli avertiza, pe lângă faptul că documentele respective „vor fi izvoare sigure şi preţioase pentru studii speciale, relative la starea socială, economică, administrativă şi judiciară”, dar şi la „studiul dreptului privat român”, asupra „limbii, documentele acestea vor oferi specialiştilor ocazia să cunoască vorbe, fraze şi cuvinte ce nu se mai obişnuiesc astăzi”[2].

*

Deci, scrise în limba română a diverselor vremi, documentele câmpulungene au beneficiat, din partea lui Stefanelli, doar de „transcrierea lor cu litere latine”, dar „păstrând, însă, greşelile gramaticale”, „desele omisiuni de litere la cuvintele din document”, datorate faptului că „fiecare dascăl, diac, logofăt sau scriitor scria cuvintele cum îi sunau lui în ureche sau cum se pronunţau ele, pe vremea lui”[3].

*

Stefanelli adaugă, la sfârşitul cărţii, chiar şi un indice „de cuvinte vechi, rare sau locale, precum şi undele particularităţi de limbă”[4], în speranţa că documentele respective, care acoperă câteva veacuri, primul fiind din 1611 („Velet 7119”), vor atrage atenţia cercetătorilor, şi a lingviştilor, dar, mai ales, a falsificatorilor de grai bucovinean, numiţi folclorişti.

*

Cum litigiul în sine nu ne interesează, din perspectiva temei abordate, voi cita, evitând numele, doar exprimările specifice anului 1611:

*

„Adică eu… scriu şi mărturisescu cu cest zapis al meu… pentru zălog drept 3 lei bătuţi şi o oae cu mel şi 2 vătui… primăvara, precum or îmbla vitele primăvara, iar de-l voiu pute scoate, măcar până la anul… să aibă a cosi locul… s-au dat pre mâna ficiorului, cu cât iaste cânpu şi pădure… nime să n-aibă treabă, făr numai ficiorul… şi eu, Toader Lehaci, am scris şi, pentru mai mare credinţa, ne-am pus degetele… şi giumătate de leu s-au dat diiacului”[5].

*

O primă observaţie: silabele „ju” şi „jo”, când se află la începutul unui cuvânt, se pronunţa şi se scria, la 1611, dar şi până de curând, „giu”, respectiv „gio”, cuvintele cel mai des întâlnite în documente, cu o astfel de particularitate, fiind „giudecată”, „giudeţ”, „giupân”, „giurământ”, „giuraţi”, „împregiurătoare”, „giumătate”, „gios”, „gioc”. În rest, limba anilor 1611-1699, este aproape la fel cu limba română corectă de astăzi. Nu vă lăsaţi amăgiţi de „u”-ul de la finalul cuvintelor „mărturisesc”, „voi” şi „câmp”, un „u” care se scria, dar nu se pronunţa. Cât despre particularităţile de pronunţie, de genul „pute”, în loc de „putea”, „cânp”, în loc de „câmp” (în 1707, se scria „câmp”[6]), „oae” şi, respectiv, „mel”, în loc de „oaie” şi „miel”, acestea ţin şi de ortografia vremii, întotdeauna întâmplătoare, dar şi de relaţia dintre pronunţie şi auz.

*

Dar şi pentru această particularitate de pronunţie şi, indirect, de scriere există şi excepţii, în 13 septembrie 1688[7], scriindu-se, în loc de „giudecată”, „judecată” („iar de ar merge la judecată să fie de mare ruşine şi înaintea satului”).

*

Există şi cuvinte, în care silaba „ge” se pronunţa şi se scria „je” sau „ji”, ba chiar silaba „ză” se pronunţa „je”, la nişte vămeni, care, în 1699[8], „zălojesc o moşie”, iar după ce au „jelojit”; au întocmit şi zapis.

*

Un alt document, datat în 23 aprilie 1630[9], deci în aceeaşi epocă, contrazice aiureala folclorică de astăzi a înlocuirii silabei „pi” cu „chi”, „de acolo iasă în piciorul Nuţului, deasupra piciorului la piatra mare şi apucă piciorul, la dial, şi curmă drept în vale şi esă în piatra Măgurelilor”, deci, nu „chicior” şi nu „chiatră”, ci „picior” şi „piatră”. E drept, uneori se scria „petrile”, în loc de „pietrele” („petrile roşii”, în 1684[10]; „deasupra butucului este o piatră şi din piatră, drept în vale”, în 1697[11]), dar „piciorul” şi nu „chiciorul” (la capătul piciorului Rădăcinii”, în 1684). Nu se spunea „cherit”, ci „perit”, deci „pierit” („de-au perit boul lui Liţu”, în 1696[12]).

*
VA URMA
*


[1] Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. şi C. Spetea / Viena, Gerold & Comp / Lipsca, G. Harrassowitz / 1915

[2] Stefanelli, op. cit., Prefaţă, p. VII

[3] Ibidem, p. VIII

[4] Ibidem, p. IX

[5] Stefanelli, Documente…, p. 1

[6] Ibidem, p. 22

[7] Ibidem, p. 13

[8] Ibidem, p. 19

[9] Ibidem, p. 3

[10] Ibidem, pp. 8-10

[11] Ibidem, p. 17

[12] Ibidem, p. 14