Mărţişorul, logodna cosmică asumată

*

În vremurile vechi, Luna şi Soarele, despărţiţi, pe vecie, de porţile solstiţiare (Deva-yana sau Poarta Zeilor şi Pitr-yana sau Poarta Strămoşilor), aveau două sărbători distincte în calendar. Luna, căreia i se zicea Alba (iar Soarelui, Aplu, adică Roşu), era sărbătorită în 30 noiembrie, drept crăiasă a zăpezii Eftepir (Lucia, în latină, Maia, în slavă, Luminoasa, în Română), iar Soarele era sărbătorit în 24 februarie, drept cel beat de dragoste (Dragobete, Soarele sărutând fetele, după un lung răgaz).

*

În prima decadă a lunii mai, când începea, de fapt, odată cu răsăritul Pleiadelor, primul An Nou al omenirii (An Dar), Luna era, deja, Crăiasa Florilor, dar tot Alba („florile d’Albei” şi nicidecum „florile dalbe”), omagiată în colindele cântate, iar Soarele îşi asumase gloria de a fi „arat şi semănat primul”, drept pentru care era sărbătorit prin colindul scandat, pe care noi îl numim „Urătură”.

*

În prima zi de martie, logodna cosmică, desăvârşită prin Nedei, în vară, se consacra prin mărţişor, care unea Soarele şi Luna, prin „frânghia” alb-roşie, realizată prin complementarităţi se sinusoide, „frânghie” care însemna şi Arbore Cosmic, şi Stâlp al Pământului, şi Arborele Vieţii, simbolistica sacră iniţială refuzând un singur desluşit, în favoarea unei armonii de semnificaţii, care să permită intrarea în armonie. Chestiile astea se petreceau nu numai la noi, românii, ci în întreaga Europă şi în întreaga Asie, aşa că e recomandabil să ni le reamintim.