*
Reîntâlnirea de ieri, după 14 ani, cu Gicu Luhan, poreclit Marele Mincinos, în faţa vitrinei unui magazin din Suceava, m-a bucurat mult.
– Spune, repede, o minciună!, i-am zis, aşa cum îi ziceam şi pe vremuri, când ne adunam, la o cafea, împreună cu alţi prieteni.
Era renumit pentru minciunile, pe care le debita.
– N-ai uitat!, a zâmbit el.
– Cum să uit! Hai, spune o minciună, aşa, pentru a ne reaminti ce tinereţea noastră!
– Aş vrea eu, să mai spun, dar, acum, sunt căsătorit, am doi copii…
– Felicitări!
– Om serios, vorba aia…
– Totuşi…
– Dacă insişti, îţi voi spune, că timp am berechet. Până vine gestionara…
– Ce vrei să cumperi?
– Peşte.
– Peşte? Şi de ce trebuie să aştepţi, aici, aproape două ore, când, la alte magazine, găseşti cât vrei?
– Da, dar nu ca acesta!
– Ăsta cum e, mă rog?
– Fantastic: mare, de culoare violet, cu pete bleu… – Îţi baţi joc de mine!
– Îmi pare rău! Cică-i pescuit pe undeva, pe lângă insulele Hawai.
– Vorbeşti serios ?
– Dacă te-aş minţi, n-aş sta, aici, până la deschidere. Tu nu vrei?
– Ba, din curiozitate, zău că aş lua vreo două-trei kilograme…
Primul care a întărit rândul nostru la peşte a fost Zaharia, un fost coleg de serviciu, actualmente pensionar. Apoi, treptat, numărul amatorilor pentru peşte mare, violet şi cu pete bleu, a crescut considerabil. Numărasem, la un moment dat, vreo patruzeci de bătrâni, tineri, chiar femei, cu copii in braţe.
Când mai erau doar 15 minute, până la deschidere, Gicu Luhan s-a uitat la ceas:
– Îmi ţineţi rândul, două secunde?, ne-a întrebat el. Mă duc, să cumpăr o pereche de papuci, pentru ăl mai mic.
– Numai să găseşti!, a râs Zaharia. Bişniţarii au dus cam totul din ţară.
Gestionara a venit, cu cinci minute mai devreme. Când a văzut atâta lume, la uşa ei, a făcut ochii mari de tot.
– Ce vreţi, oameni buni?
– Peşte, din ăla mare, violet şi cu pete bleu!, au strigat oamenii.
– Cine v-a spus că am primit aşa-ceva?
– Ăia, din faţă!
Toate privirile erau aţintite spre mine şi spre Zaharia. Mai ales, spre Zaharia.
– Dumneata ţi-ai bătut joc de atâta lume?, îl apostrofă gestionara pe fostul meu coleg de serviciu.
– Bătrân sclerozat! Pensionar împuţit! Golanule!, începu corul păcăliţilor.
Cineva îl apucă chiar de reverul hainei, iar Zaharia, speriat, o luă din loc. Eu, în urma lui. În faţa Casei de Cultură, s-a oprit. Răsufla din greu, iar cravata îi atârna anapoda.
– Când îl prind pe Luhan, acela, să ştii că-1 bat!, zise.
– Nu cred! Eu sunt de vină. Când ne-am întâlnit, în fota magazinului, l-am rugat să spună o minciună şi… a spus!
Doua palme grele se abătură asupra obrajilor mei.
– Ticălosule!, mai zise Zaharia, înainte de a traversa strada.
Nu descriam această întâmplare, dacă, astăzi, nu citeam, într-o publicaţie locală, următoarele fraze, dintr-un articol mai lung: „Ieri, pe la ora 10, a fost văzut, în faţa Casei de Cultură, individul acela tânăr, înalţ şi cu părul creţ, care a coordonat atacul legionar, împotriva televiziunii române, din seara de 18 iunie a.c. Individul, care a participat şi la alte acţiuni condamnabile, a fost recunoscut de un cetăţean onorabil, a cărui fată se zice că a fost sedusă şi apoi abandonată de acelaşi individ. Cetăţeanul onorabil i-a tras individului două palme, după care a fugit, deoarece zărise, sub geaca acestuia, un pistol, cum nu au nici forţele militare, nici cele de ordine, din ţara noastră”…
Şi tot astăzi, după citirea articolului, un coleg mi-a zis:
– Costică, eu, din întâmplare, am văzut scena cu cetăţeanul onorabil şi cu banditul, din faţa Casei de Cultură. Ştii ce mutră are ticălosul ăla: Deplorabilă. Se droghează, cred. Şi-am mai auzit, de la cei din jur, că mànincà, bea şi se plimbă, numai pè dolari!
*
