Dragusanul - Blog - Part 1273

Proză umoristică: Legea pipăitului public

HORBOVANU VAZUT DE PIM*

Cum cartea “Înţelepciunea umorului”, de Constantin Horbovanu, a intrat în faza finală, cea a tehnoredactării, prietenul nostru comun, artistul Mihai Pânzaru-PIM (ca să fiu scurt, nu o să-i zic PIM, ci Maestrul!), a lucrat majoritatea ilustraţiilor de interior, dar şi portretul umoristului Horbovanu (destinat coperţii finale), ca să nu mai vorbesc de portretul interpretat, care va reprezenta coperta întâia.

*

Constantin Horbovanu, singurul umorist din istoria Bucovinei (epigramiştii şi Mihai Teliman sunt, în fond, nişte satirici duri, pamfletari în toată puterea cuvântului), înseamnă, pentru mine şi PIM o asumare de responsabilitate şi, tocmai de aceea, amândoi am trudit, până la epuizare (eu, cu culegerea textelor; PIM, cu vreo 30 de ilustraţii umoristice), pentru ca “Înţelepciunea umorului” să poată ajunge în bibliotecile zilei, în ţinuta de gală pe care o merită pe deplin.  Până la prima lansare a cărţii (în 23 aprilie, probabil că la Vatra Dornei; la Suceava, pe 28 aprilie), voi continua să postez, pe acest site, proze frumoase, care se constituie, ca întreg, într-o impresionantă frescă a Sucevei ultimilor trei-patru decenii.

*

COPERTA CARTE HORBOVANU

*

Legea pipăitului public

*

Am auzit că, după discutarea şi aprobarea mai multor legi şi documente de mare importanţă pentru ţară, printre care creşterea salariilor parlamentarilor, iarăşi creşterea salariilor parlamentarilor, indexarea salariilor parlamentarilor, cât şi altele, referitoare la locuinţe, maşini, secretare etc., Parlamentul României a hotărât, în sfârşit, să dezbată, după sărbători, şi mult aşteptata lege a pipăitului public, lege mai importantă decât cele ale învăţământului, sănătăţii, cadastrului etc., fără de care societatea noastră nu va putea coti, cu adevărat, spre unde trebuie.

În calitatea pe care o am, de consilier adjunct al Comisiei mondiale de aşchiere primară a coarnelor de iac, cunoscător, deci, în ale legislaţiei şi ale politicii de orice fel, doresc să arăt importanţa adoptării acestei legi, chiar dacă ea nu va fi, sută la sută, pe placul tuturor românilor.

În primul rând, legea va trebui să aibă două liste anexe, cu ce se poate pipăi şi cu ce nu, că omul, la beţie, nebunie sau prostie, pipăie multe, vrute şi nevrute!

Apoi, pe articole, să se arate, pentru fiecare obiect în parte, de ce nu este sau de ce este bine să-l pipăim.

Zilele trecute, o gestionară, de la alimentara X, striga unui cetăţean:

– Nu pipăi pâinea! Dacă toţi ar face aşa şi ar avea mâinile murdare, unde am ajunge?!

În lipsa legii şi manipulată de forţe obscure, gestionara a făcut două greşeli: 1). L-a jignit pe om (chestia cu „mâinile murdare”) şi 2). A minţit.

Ea ar fi trebuit să spună aşa:

– Domnule, pipăi-o cât vrei, cum vrei, îţi dau şi un scaun, dar pe răspunderea dumitale. Când vei merge la spital, să-ţi scoată cuiul sau sârma ruginită din deget şi să-ţi facă injecţie antitetanos, să nu zici că n-ai ştiut la ce riscuri te-ai expus!

Pentru cei care încă nu se pot debarasa de asemenea riscuri, legiuitorii ar putea găsi o soluţie de compromis, de tranziţie, de genul: în faţa fiecărui raion să se pună o pâine. Alături, o pancartă, pe care să scrie „Pâine pentru pipăit”, iar lângă pancartă, o trusă de prim ajutor.

Sunt obiecte, pe care nu le putem cumpăra, dacă nu le pipăim. La mine, în apartament, a venit iarna şi-mi trebuie palton.

Paltonul trebuie pipăit? Sigur că da, să-mi dau seama dacă materialul este natural sau sintetic, moale sau tare, forma, densitatea…

Dacă intru într-un magazin, cu intenţia de a-i cumpăra soţiei o fustă şi nu găsesc ceva ca lumea, în schimb zăresc o gestionară tinerică, frumuşică, subţirică, îmbrăcată cu o fustă (fustiţă) interesantă, să mi se dea voie s-o pipăi (fusta), să văd cum este materialul, dacă-i moale sau tare, densitatea ţesăturii, forma, rezistenţa… cât şi altele, iar dacă-mi place, s-o întreb de preţ, unde poate fi găsită şi cât de pretenţioasă este la călcat.

Dar, înainte de toate, legea trebuie să explice ce înseamnă cuvântul „public”, că la pipăit ne pricepem noi!… Ne pricepem şi la găsit fisuri în legi. Doriţi un exemplu?

Dacă legea va interzice pipăitul, intru în magazinul amintit mai sus, cel cu fuste, ochesc gestionara tinerică şi frumuşică, strig tare că, la buticul din colţ, s-au adus haine vechi din Occident, lumea dispare cât ai zice peşte, iar eu mă dau la pipăit, că legea nu-mi interzice. Poate nu­-mi interzice nici gestionara, dar, oarecum, sunt acoperit.


Cântecul cutumelor: Violetei Codorean

*

Vânzându-mă pe numai trei arginţi

iude zălude vesel se adună,

o să le văd cum se scobesc în dinţi

la un ospăţ pe cale să apună,

e hotărât prin soartă să mă las

torturilor nevinovată pradă,

am de făcut în hăul lor un pas

*

Ca iudele să poată să mă vadă

om prăbuşit şi frânt de suferinţi

după o altă mitică vânzare,

oraşul să-i admire ca pe sfinţi

răzbunători, meniţi să mă doboare

eternizând pe după zări postume

aceeaşi degradare de cutume.

necunoscute, însă în vigoare.


Istoria unui pumn de case: Mereni, Plopeni, Salcea

Mereni Plopeni detaliu

*

În hărţile austriece, puse la dispoziţia publicului larg, printr-o tipăritură de excepţie, de către Constantin Emil Ursu, Managerul Muzeului Bucovinei, încape mai multă dureroasă şi umilitoare istorie, decât în toate documentele şi celelalte mărturii ale istoriei. Fiecare sat adoră, prin monografii stângace, să-şi scormonească urmele străbunilor prin neolitic, apoi mărşăluind gloriase prin daco-romanism, spre a se îndrepta epopeic în timpul unic al lui Ştefan cel Mare şi sfânt. Din păcate, istoria fiecărei obşti contemporane e mult mai săracă, mai neguroasă şi mai lipsită de glorie.

*

Mereni

*

Satul meu de baştină, de pildă, Merenii (sugestie pentru o fostă livadă domnească) sau Mirenii (adică laicii iobagi ai mănăstirii Todirenilor din Burdujeni), avea, în 1774, când făcea parte, pentru o scurtă perioadă, din Bucovina, doar nouă case, cele două din stânga drumului fiind, în anii copilăriei mele, ale Adelei Gâză (bunica din partea tatei) şi a huţanului Hartup, în vreme ce casele din dreapta drumului sunt cele care au fost a lui Papuc (poreclit “Crăcană”), a lui Nicolae Gâză (bunicul lui Viorel “Buluţă), a lui Şutac, a lui Ion a Floare şi a lui Cucoşel. Peste vale, se văd casele lui Bunduc şi a doamnei Robilă. Străbunul meu din 1774 se numea Ion, ca şi mine, şi sosise din ţinutul Coţmanilor, unde, conform mărturiilor lui Dionisie Bejan, fusese răzeş, apoi îşi vându-se moşia, sub agresiunea ofertelor avantajoase, mutându-se în locuri cu preţul pământului mult mai scăzut.

*

Plopeni

Plopenii, în schimb, datorită populării cu iobagi din satele boierilor Balş din ţinutul Hotinului şi din cel al Cernăuţilor, erau mult mai populaţi, avea şi biserică, şi curte boierească (arsă, de eterişti, în 1821), drumul spre Botoşani trecând prin spatele bisericii, nu ca astăzi, când trece printre biserică şi cimitir.

*

Salcea

*

Chiar şi Salcea însemna un sătuleţ cu vreo treizeci de case, incluzând şi conacul boieresc, aflat, ca şi Plopenii, ca şi Merenii, în mijlocul unor întinse păduri. Un călător străin, Georg Lauterer, care trecea, în 11 noiembrie 1782,  prin Salcea şi prin Plopeni,  venind dinspre Iaşi, prin Botoşani, menţiona „nişte drumuri proaste”, şi faptul că  Plopenii erau un sat „aşezat pe deal, într-un ţinut păduros”, vama austriacă spre Suceava aflându-se, atunci, la Tişăuţi, râul Suceava fiind traversat de „un pod construit pe trei piloţi” (Călători, X, partea I, p. 333).

*

 Burdujeni

*

Merenii fuseseră, vreme de veacuri, selişte pustie, datorită stăpânirii mănăstireşti burdujenene. Burdujenii însemnau satul de pe râpe, din sus de mănăstire, adunat pe lângă ocoalele negustorilor bistriţeni Burduja (burdujă este umflătura de pe pulpa vacii, după ce o muşcă tăunul), ctitorul real al satului fiind Petria Burduja. Mănăstirea Pantocrator se numea a Todirenilor, iar numele fusese împrumutat şi moşiei pe care o stăpâneau călugării, după mutarea scaunului domnesc la Iaşi. Cuprindea seliştea Merenilor şi Adâncata sau Poiana Pustie, dar şi Feteştii, toate aceste locuri roditoare fiind, însă, prin veacurile vechi, locuri pustii, dar pline de sfinţenia proprietarului mănăstiresc.

*

În 1791, Burdujeni însemna doar locul în care se găsea poşta moldovenească, adică nişte “Grajduri de pământ şi paie, colibe mizerabile şi câţiva vlăjgani, pe jumătate goi, care zăceau lungiţi pe pământ, este tot ce am găsit acolo. Ei au sărit, numaidecât, în picioare, ca să aducă, după cum spuneau ei, caii. Dar s-au întins, iarăşi, la pământ şi am fost nevoiţi să facem gălăgie şi să ameninţăm, pentru a putea să ne urnim din loc” (Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, I, Bucureşti 2004, pp. 99, 100).

*

Adancata

*

Despre Mereni şi despre Plopeni există, în documentele adunate şi clasificate de Nicolae Iorga, vreo câteva mărturii buiece, în care mănăstirea ţine cu dinţii de pustietăţile sale:

*

În 21 aprilie 1620 (7128), Gaşpar Vodă întăreşte mănăstirii Pantocrator din Burdujeni „siliştea Mereanii”.

În 11 ianuarie 1621 (7129), Alexandru Vodă, fiul lui Iliaş Vodă, confirmă întăritura, ca şi Ştefan Tomşa, în 14 ianuarie 1622 (7130).

În 12 mai 1709 (7217), Mihai Racoviţă Vodă, adresându-se episcopului rădăuţean Calistru, pentru o ceară, între egumenul Todirenilor, Mihail, şi stolnicul Ion Balş, este menţionat „Dealul Curălariul”.

În 8 iulie 1709, Racoviţă Vodă îi cere postelnicului Şerban Cantacuzino să cerceteze „împresurătura la Miriani”.

În 13 iulie 1736 (7242), Constantin Neculae Mavrocordat porunceşte hotărnicirea „săliştii Moreni, de care ţine Rătunda şi Colacul Bălţii şi heleşteul ce se numeşte Păscăria Mitropolitului  Grigorie Nichenschie, ce a fost egumen la mănăstirea Todireni, şi la moşia Todireni, de care se ţine Ceiriul şi Adăncata şi Poiana Pustie”. În acelaşi an, dar în 28 octombrie, armenii din Suceava obţin carte de blestem, de la Mitropolitul Antonie, pentru încălcarea hotarului „de la Crucea Armanului, păr la Făntăna Băcului” cerând scrisori şi pentru locurile domneşti „ci să chiamă Păscărie şi Colacu Bălţii”, iar egumenul Todirenilor, Hristofor, „au arătat un uric de la Irimia Moghila Voievod şi trii ispisoace di la răposatul Alicsandru Vodă, şi de la Gaşpar Vodă, şi de la Ştefan Tomşa Vodă”, încurcătura venind mai târziu, când „au venit un Mitropolit, om străin, de la Nichie, şi au fost egumen la Todireni” şi când „măcar că au stăpânit dichii de la Mitropolie, de multe ori, pe acel numi ce s-au numit Păscăria Mitropolitului, schimbându-se numili şi numindu-să osebit Păscărie şi Colacul Bălţii, iar sălişte nu esti, hotar n-are… Osăbit şi altă bucată de loc, ci să cheamă Ciiriul, când era Domnie la Suceava, era ace bucată de loc ciir gospod, pentru triaba Domniii, dar esti din hotarul Todirenilor”. Hotarnica, făcută atunci, cuprinde toponimele: „Drumul cel mare ce merge de la Suciava la Botoşăni, pănă într-o poeniţă, ce să cheamă Poiana Puţului, şi este şi un puţ vechi părăsit, lângă drumul cel mare… Pe unde au fost şi arături, se cunosc hotarăle, se chiamă Priloagele, şi de acolo se loveşlte Făntăna Putredă şi apoi la Trestioara, la făntăna lui Roş… Vale Mare şi Racovile… Pă la un stjar mare, însămnat roate, pi din sus di lunca lui Marcu… Vadul lui Chiuşcu… Cuibul Hulturului… Capul Domnului şi de acolo opcina cu hotar Zvorăşte, pără în hotaru Dragomirnii” .

În 8 septembrie 1764, vornicul Lupu Balş, cu aprobarea ierarhilor vremii, face un schimb de moşii, primind Merenii, aflaţi „în hotar cu moşia sa Plopenii”, „măcar că Merenii sunt oarece mai laţi, dar este moşie mai scurtă”, cheltuind o mie de lei pentru construirea unei mori, lângă care ridicase şi o cârciumă.

*

În 2 septembrie 1664 (7173), Alecsandra Stolniceasa, sora răposatului Iorga Postelnicul, şi cu fiul ei, Toderaşco vând Plopenii lui „Ursachie Clucearul cel Mare”, pentru 500 lei bătuţi, prima întăritură a vânzării datând din 12 decembrie 1664. Printre martori, se afla şi Miron Costin.

Conform mărturiei duhovnicului lui Ursachi, ieromonahul Cozma, egumen al mănăstirii Ocna (ctitoria lui Ursachi), din 1692 (7200), Ursache ar fi dat Plopenii nepotului său, Constantin Ursachi, în contul unor datorii.

Boierul Ion Balş, ctitorul bisericii din Plopeni, îngropat în curtea bisericii, era frate cu Andrei, cu Pavel şi cu Aniţa.

*

Mereni

*

Un lucru am învăţat, pe parcursul unei vieţi aproape întregi: dragostea pentru locul natal înseamnă, de fapt, o puternică nostalgie faţă de propria-ţi copilărie. Când nostalgia aceasta ajunge să te macine, cauţi în timp, pentru a-ţi risipi paşii desculţi dintr-o generaţie într-alta. Sfârşit.


Cântecul şarpelui: lui Ştefan Alexandru Băişanu

Ştefan Alexandru Băişanu: Iartă-mi, Doamne, omeneştile slăbiciuni: Patria şi peştera lui Platon!

Ştefan Alexandru Băişanu: Iartă-mi, Doamne, omeneştile slăbiciuni: Patria şi peştera lui Platon!

*

Şarpele casei căuta cu migală

temniţa fructelor – cămară pustie,

ecou risipit într-o lume domoală

furată brutal de ce-a fost poezie,

atunci mi-a fost zi şi-am pus mâna pe băţ

numai să pot de ursiri să mă apăr,

*

Am o viaţă în care să tot pot să învăţ,

limpezindu-mi hotarul cu fărâma de scapăr

efemer ca şi mine, dar durabil aprins

ca o candelă veche de-o ciudată sfinţenie

sau să cad la răscruce fără veste învins,

aşteptând aşteptarea cu silită smerenie;

nimănui n-o să-i pese de răscrucea în care,

dărâmându-mă, azi, o să-mi fac temelie

rânduindu-mi runele într-o stâncă pe zare,

undeva cât mai cer, cât mai fi-va să-mi fie

*

Bardul clipei tovarăş de alean şi popas

atingând câte-o rază şi făcând-o să ţipe

ireal peste lume, peste tot ce-a rămas

şi rămâne prin clipa care-a prins să-nfiripe

alte vremi şi alt şarpe, întru veghe ursit,

numai el o să-nchege, când sub alte aripe,

universul va fi numai viaţă. Sfârşit.


Cântecul indiferenţilor: lui Ioan Balan

Militantul PDL Ioan Balan: Au furat destul, e rândul nostru!

Militantul PDL Ioan Balan: Au furat destul, e rândul nostru!

*

Indiferenţii s-au ivit prin târg

orbecăind cu calma disperare

a fructelor care au dat în pârg

numai pe cerul ars de depărtare,

*

Blajini şi trişti şi fără de pretenţii,

abia încolonaţi întru mulţime,

lin se preling prin târg indiferenţii

abandonaţi cu cosmică cruzime

numai de cerul fructelor sublime.