Dragusanul - Blog - Part 1276

Băişanu şi televiziunea lui preferată

Lingăul plus-tv: Domnule preşedinte Ştefan Alexandru Băişanu, aţi făcut o valoroasă achiziţie pentru PNL!

Lingăul plus-tv: Domnule preşedinte Ştefan Alexandru Băişanu, aţi făcut o valoroasă achiziţie pentru PNL!

Ştefan Alexandru Băişanu este, de ani buni, proprietar de televiziune, chiar dacă şi-a trecut-o ba sub tutela cumătrului-locotenent personal Doroftei sau sub cea a părinţilor săi proprii şi personali. Televiziunea aceasta e făcută să-i servească lui Băişanu interesele şi, cu excepţia lui Vali Chidovăţ, profesionist admirabil, ceilalţi pângăritori de mic ecran stau în limbă, asudând papilar întru gloria lui Ştefan Alexandru Băişanu. Acolo, în cloaca lui tv, se minte, se manipulează, se înjoseşte demnitatea cuvântului, dar nu-i bai, că doar o mai fac şi alţii.

*

N-aş fi scris nimic rău despre această bulibăşeală mediatică (în fond, cum nu-mi place, nu o urmăresc), dacă Băişanu şi clica lui de manipulatori publici n-ar fi manifestat, prin noua indecentă achiziţie politică, o adevărată inadmisibilă agresiune asupra libertăţii presei la Suceava. Dar, despre asta, în foto-textul de mai sus, precum şi în cele din zilele care vor urma cu o senatoare sexi împopoţonată cu PNL demagogiei, dar pornită pe îngrădit libertatea de expresie.


Cântecul zborului: lui Nicu Amurăriţei

*

N-a existat nicicând din zare-n zare

invazie de cruci aşa măreaţă,

căci zborul e o cruce în mişcare

unduitoare peste tot ce-i viaţă,

*

Am tot văzut prin vremi acele cruci,

m-am şi-nchinat sub cosmice altare,

ultimul zbor sfârşise la răscruci

răpus de-o nefirească-nstrăinare,

abia l-am bandajat şi mi-a fost milă,

răni uriaşe se mutau în mine,

iar sufletul în pacea lui ostilă

ţipa spre zboruri închinări depline,

era, astfel, ca umbra unui nor

instinctual o pasăre în zbor.


Proză umoristică: Nimic paranormal!

Constantin Horbovanu

Constantin Horbovanu

*

Iată ce mi-a povestit un cetăţean, care a înviat, după multe minute în care a fost mort ca toţi morţii, şi, cu această ocazie, îl rog pe Liviu Popescu să nu se mai supere, dacă cele relatate de clientul meu nu coincid cu cele relatate de clienţii săi.

– Îmi amintesc cum m-am ridicat de pe pământ, am intrat, zburând, într-un tunel, iluminat precum Bulevardul „George Enescu”, noaptea, şi, după un sfert de oră, cred, de zbor, am ajuns într-o bifurcaţie.

La dreapta, o săgeată albă arătat spre Rai, iar la stânga, o săgeată neagră te îndrepta spre Iad.

Recunosc că mi-am înşelat, de câteva ori nevasta, şi că, prin ’87, am dat pe mâna miliţiei un hoţ de buzunare. Dar astea n-au adus prejudicii mo­rale sau alte cele nimănui. Din contra. Nevastă-mea e bine, mersi, în timp ce eu sufăr de reumatism. Iar hoţul, după ’89, e considerat victimă a regimului comunist şi se plimbă, prin ţară şi prin străinătate, mai ceva ca Iliescu.

În Rai e locul meu!… Poarta raiului era închisă. Doi paznici moţăiau.

M-am uitat printr-o gură din gard. Cum arată raiul? Frumos; pomi, iarbă verde, păsări cântătoare, ape cristaline…

Ce făceau oamenii? Asta nu mi-a plăcut: dormitau pe bănci, citeau cărţi despre purificarea sufletului şi despre ocrotirea animalelor, se plimbau, îngrijeau pomii, iarba şi florile…

Între timp, un paznic deschise ochi:

– Vreţi să intraţi?, mă întrebă el.

– Întâi, merg să văd cum e şi dincolo, în Iad, şi mă reîntorc, i-am răspuns.

– Bine, dar nu mai târziu de ora 22, să nu-i deranjaţi pe ceilalţi din somn…

– Cum, aici culcarea e la ora 22? Nu aveţi TV la cablu?! Nu aveţi filme, după miezul nopţii?! Nu aveţi…

– N-am auzit de aşa ceva!, zise paznicul, după care scoase, din buzunar cartea „Cum să ne ferim de ispită” şi începu să citească.

La poarta Iadului, erau mai mulţi paznici şi nici unul nu moţăia, din contra, erau cât se poate de vigilenţi, să nu intre cineva fără bilet (care se obţinea, pe valută, de la nişte bişniţari cu mutre dubioase, postaţi la vreo zece metri de intrare).

Am ochit o gaură mai mare, în gard, şi m-am uitat…

Cum arată Iadul? Pe o alee, asemănătoare cu cea din piaţa mică, se aflau, unele lângă altele, o mulţime de baruri, videoteci, discoteci (cu muzică de petrecere, cu muzică orientală, cu muzică occidentală), afişe cu femei goale sau aproape goale…

Ce făceau oamenii? Se distrau, se îmbrăţişau, beau, cântau, se pupau, nu le era frică de ora 22, pentru că, pe fiecare uşă, scria că programu-i non-stop; într-un cuvânt, îşi trăiau, într-un mod, plăcut veşnicia.

Am decis: faţă de atmosfera de grevă generală din rai, aici e „titan ice”.

– Ce faci, bă,: intri sau nu intri?, mă întreabă un paznic tânăr, tuns în stilul Harlem.

– N-am valută!, i-am răspuns.

– Dă ceasul şi portmoneul, gagiule, că tot n-o să mai ai nevoie!…

I le-am dat şi am intrat, iar înăuntru, după câţiva metri, dădui nas în nas cu patronul Iadului.

– Bine ai venit!, mi-a zis, îmbrâncindu-mă spre un cazan cu smoală fierbinte, în care înotau mii de oameni.

– Ce faci, domnule!, am strigat, Eu n-am venit pentru smoală, ci pentru cele văzute în gaura ele gard!

– Ha-ha-ha!, râse el. Ceea ce-ai văzut prin gaură e publicitate, pentru care dau bani grei, dar se merită!

Atunci am auzit un strigăt, am simţit cum cineva mă scutură şi… am înviat!

Zăceam pe gheaţa precum sticla de pe trotuar, vedeam, auzeam, simţeam, dar n-aveam putere să vorbesc, nici să mă mişc.

– Stă de mult aici?, îl auzii pe cel care mă scuturase.

– Nu ştiu!, răspunse altul.

– E beat?

– L-am mirosit. Nu e beat. Cred că a alunecat şi s-a lovit la cap…

– Oare cum îl cheamă? Unde stă? Hai să vedem în buletin!… N-are portofel!… nici ceas!…

Ce oameni, domnule! În loc să-l ajute, i-au furat banii şi ceasul!… Ba şi bocancii!… şi căciula! ..şi mănuşile!…

Am murit, am înviat, ştiu ce e în Rai, ştiu cum e în Iad, ştiu că am dat portofelul şi ceasul tânărului care m-a făcut gagiu, dar o întrebare tot mă roade: Ce-am făcut cu bocancii, căciula şi mănuşile?!?


Cântecul mestecenilor: lui Mihai Creţeanu

Mestecenii abia îmi intră-n casă,

iar eu nici nu apuc să torn în cupe,

hotarul dintre noi greoi se lasă,

aud cum cântul literele-şi rupe,

iau doar o cupă şi-o închin ocultă,

*

Cupa e goală cum e veşnicia,

râd numai eu, mestecenii ascultă

eternităţi ce-şi surpă temelia

ţipând uşor ca pasărea pe mare,

elegiaca pasăre de vânt

adesea-n răstigniri pe depărtare,

nicicând cenuşa ultimului cânt

uitat ca un balast în fiecare.


PNL Ştefan cel Mare Băişanu nu face alianţe!

Ştefan cel Mare Băişanu: Îi primim, cu braţele deschise, pe membrii familiei mele şi pe senatoarea sexi, dacă îşi pune PNL noastre la turbanul paşei DDD, dar alianţe nu facem!

Ştefan cel Mare Băişanu: Îi primim, cu braţele deschise, pe membrii familiei mele şi pe senatoarea sexi, dacă îşi pune PNL noastre la turbanul paşei DDD, dar alianţe nu facem!

Liderul familiei-clan Băişanu, poetul-deputat Ştefan Alexandru, a intrat în opoziţie oratorică, în numele unui PNL, care, în judeţul bucovinean Suceava, nici nu există. PNL înseamnă, în amărâtul nostru judeţ, Băişanu, cu nevasta, cu plus-televiziunea, cu cumătrii, cu finii şi cu afinii lui, înseamnă un clan familiar redutabil, care nu face alianţe cu nimeni, dar îşi înrădăcinează nemoteiurile, în frunte cu nevastă-sa, în toate scaunele administrative posibile şi imposibile.

*

Dacă declaraţiile trufaş secesioniste ale lui Ştefan Alexandru Băişanu ar fi fost clădite pe temelia demisiei soţiei sale din funcţia smântânoasă de ştab al Casei de Sănătate, a demisiei cumătrului său, Ovidiu Doroftei, de la caşcavalul municipal, probabil că l-aş fi luat în serios. Numai că vorbăciosul Sandu nu-i atât de fraier, încât să uite de unde se mulg vacile şi să rişte, prin înşfăcarea realităţii răzvrătită de coarne. Parol!