*
Dincolo de aparenţele acestei lumi, oarecum triumfală, există micimea fiinţei umane, adică o zbatere existenţială ciudată şi, oficial, refuzată, caracterizată, în primul rând, de suficienţă, de resemnare, de licăriri fărâmiţate de bucurie şi de o dezlănţuire năucitoare de efemeritate. Lumea aceasta, pe care o dosim, cu tenacitate, în subconştient (nici măcar în intimitatea sufletului nostru nu ne-o asumăm) este o zbatere neglorioasă, în care zâmbetul, dar şi omenescul, în general, capătă, ca trăire, dimensiuni epopeice, omul, bietul om, împovărat de vremelnicie, izbutind evadări neglorioase, dar pline de uman şi de umor, care-i permit să devină stăpânul clipei, dar cu făloşenia proprietarului de veşnicie. Lucian Blaga spunea că în fiecare dintre noi stă pitit câte un atentator la autoritatea Marelui Anonim, iar instinctul revoltei se manifestă prin brutalitatea cu care încercăm să impunem, celor din jur, propriul eu, cu micile lui plăceri şi făloşenii, cu ridicolul veseliei banale, care descinde mai ales din situaţii, dar şi dintr-o dezinvoltură a precarităţii limbajului.
Lumea aceasta şi, totodată, lumea aceea, nefiresc de aceea, splendid zugrăvită, cândva de Saltâkov-Şcedrin („Târguşorul Okurov”, „Mlaştina Glupovenilor” etc.), este, de fapt, universul ctitorit, prin descoperire şi redefinire, de către umorul românesc, în ciuda faptului că o bună parte dintre povestirile lui Gogol, ale lui Aleko Konstantinov („Bai Ganiu”) sau ale lui Şalom Alehem („Halal de mine, sunt orfan”, de pildă), sugerează universalitatea hazoasei nimicnicii a societăţii omeneşti. Iar în umorul românesc, suceveanul Constantin Horbovanu ocupă un loc distinct, probat prin cartea „Înţelepciunea umorului”, o carte construită, în ciuda diversificării distincte a genurilor (cugetări, proze umoristice şi epigrame), în spiritul unităţii unui roman bine chibzuit şi inedit înfăţişat semenilor.
La o lectură atentă, cugetările lui Constantin Horbovanu întrezăresc, în sensul conturării, o adevărată pleiadă de personaje, care au sau doar vor să pară că au ceva de spus, personaje cu greutate, aproape filosoficoase, care definesc lumea cu metode aforistice („Praful nou distruge istoria veche”, „Nu-mi pare rău că îmbătrânesc. Numai să nu fie în zadar”, „Spre deosebire de minciună, adevărul se naşte o singură dată” sau „În viaţă, nu regreta ce n-ai făcut. Regretă ce-ai făcut în mod regretabil”), aşa cum există şi personaje gen Gâgă, care rostesc adevăruri importante, printr-un enunţ aparent banal, deci tradiţional pontos („Omul care nu latră muşcă”, „Omul pentru oameni este lup. Dar pentru lupi?”, „E atât de statornic în.. .nestatornicie!” sau „Nevasta blândă zgârie rău!, spunea un celibatar”). Se identifică, în astfel de cugetări, inspirat înşiruite, un adevărat dialog al orgoliilor pământeşti, orgolii care se vor dezlănţui, cu adevărat, în prozele umoristice, care au nevoie de asamblare, în modul nostru de a le recepta, dacă vrem, cu adevărat, să retrăim istoria ultimilor patru decenii ale Sucevei, târg provincial moldovenesc în care nimic nu se schimbă, în ciuda faptului că apelativul „tov.” sau „tovarăş” a fost abandonat cu cel al statutului de stăpân, de proprietar, adică „domn”.
În prozele umoristice, reperele importante ale vieţii provinciale sunt asociaţia de locatari, crâşma, revelionul şi familia, în universul acesta intim (al familiilor sucevene) ivindu-se, arar, personaje cu adevărat luminoase şi dinamice: copiii. Horbovanu are o complicitate afectivă dezarmantă cu copiii, soldată cu o adevărată încărcare energetică, lesne tansferabilă cititorului.
Personajele, începând cu personajul-autor, construit voit ca un reper cenuşiu al unui univers cenuşiu, au, în ele, resemnarea românească, admirabil sesizată de Gabriel von Spleny, dar şi de pe nedrept uitatul prozator Em. Grigorovitza, o resemnare deghizată, perdeluită cu bucuria nesemnificativului, deci cu umor. Personajele aparţin şi definesc proletcultismul, cu „valorile” lui desuete, menţinute, din păcate, şi în prezent, şi în viitorul apropiat, devastatoare, pentru civilizaţie, dar nu şi pentru provincialism, fiind iniţiativa, care promovează autoritatea şefilor de asociaţii de locatari sau a băncosului Titi, personaj care face colaje-întâmplări din bancurile vremii, asupra unei lumi arţăgoase, dar fidelă iniţiativelor obşteşti, prin care deja se simt potenţate până la importanţă.
Genul acesta de umor, care şi-a trăit anii de glorie în perioada cunoscutei reviste „Urzica”, umor în care cotidianul şi, deci, obştescul, reprezintă repere de bază, are, în Constantin Horbovanu, un exponent bucovinean singular, umorul Bucovinei fiind, de-a lungul vremilor, fie pamfletard (dar cu numai doi reprezentanţi, adică Mihai Teliman şi Ion Grămadă), fie epigramistic (gen în care au excelat George Voevidca, Vasile Bogrea, Eusebiu Hotinceanu şi Apolo Bolohan). Înrudiri discrete pot fi aflate doar cu câteva dintre povestirile lui Em. Grigorovitza, deşi primul traducător şi editor al operei eminesciene în spaţiul german, nu s-a dorit şi umorist, dar înţelesese că umorul poate reda cel mai bine „lumea măruntă”, cum o numea Iorga, a cotidianului fără de pretenţii („Omul păţit”, de pildă).
Prozele umoristice ale lui Constantin Horvovanu, ca şi cugetările lui, probează „înţelepciunea umorului” românesc, dar şi al horbovanismului în sine, remarcabile fiind „Angelica” (prima proză pe care a publicat-o în „Urzica), „Ceasul”, „Ghetele”, „Lovituri”, „Imaginaţie”, „Nimic paranormal!”, „Papucii, la uşă!”, „Răzbunarea”, „Soarta preşedinţilor”, „Să nu mai laşi uşa deschisă!”, „Abaterea de la un principiu”, „Biletele de la Amara”, „Maşina de cusut”, „O soacră model”, „Viaţi paralele” şi aşa mai departe, deci părţile constitutive ale unei tulburătoare fresce a târgului provincial, ursit unui conservatorism anihilator pentru toţi vecii, şi târgul, dar şi conservatorismul, numindu-se, printr-o nedreaptă, dar eficientă ursire, Suceava. Târgul Sucevei, cel fără de memorie, cel de după gloriile de odinioară, cel care seamănă, cum sugera Wickenhauser, cu o regină părăsită, care-şi acoperă, cu vălul cotidianului anost, vestigiile ofilirii, suprapuse hidos peste frumuseţea-i măreaţă, de altădată, pentru care atâţia împăraţi şi regi s-a bătut cu încrâncenare.
Epigramele, cu premii importante obţinute la concursuri de umor din ţară, cu rare excepţii de agresivitate civică („De Moş Nicolae”: În loc să vină, stă năuc / Moş Nicolae şi se spune / Că daruri n-are unde pune / Fiindcă tot… cizmele conduc!”), înseamnă, adesea, extensii ale cugetărilor („Dilemă modernă”: O Evă, cum cuvinte n-am / Din alea, fără de perdea, / S-a rupt din coasta lui Adam / Şi s-a lipit de… coasta mea!), păstrând armonia provincială a unui umor dezarmant şi care nu creează probleme.
Beneficiind de ilustraţiile artistului plastic Mihai Pânzaru-PIM (29, în interior, plus 2, pe coperţi, deci un adevărat… album de caricatură!), cartea „Înţelepciunea umorului”, de Constantin Horbovanu, înseamnă o primă apariţie, şi editorială, dar şi creatoare, a unui gen literar care nu a făcut epocă în Bucovina, cel umoristic. Tocmai de asta, împătimit consumator de umor fiind, am ţinut să apară această carte, pe care o salut fără rezerve, ba chiar cu un entuziasm pe deplin conştient de susţinerile sale.
*
Ion DRĂGUŞANUL
