Oul încondeiat, prima carte religioasă a omenirii

„Săteanul nostru ştie el cum s-a format lumea, dintr-un ou cosmic”[1], îi lipsesc doar iniţierile, pe care le-a pierdut pe cale. Săteanul are o logică totemică, logica lui „aşa am apucat”, care păstrează simbolul străvechi, „pentru că ajută, face bine”, dar fără să-i mai cunoască semnificaţiile. Săteanul operează cu desluşiri prozaice, din ce în ce mai demitizate şi mai pline de banalitate.

Săteanul nostru ştie, deci, că simbolistica, de care se foloseşte, atunci când face un ou încondeiat (pe vremuri, doar răzeşii aveau voie să facă ouă încondeiate, care se numeau “ouă muncite”, aşa cum numai ei aveau voie să facă şi pască), înseamnă un dat sacru, o străveche încredinţare de secrete ale cosmicităţii, precum şi a metodelor de invocare, prin desen, prin culoare, prin cântec sau prin scandare, deci prin limbajul iluminării, a Celui Veşnic, Nedesluşit şi Fără Nume. Iar când vede acelaşi sătean că simbolurile acelea se găsesc, otova, şi în bisericile mănăstirilor ortodoxe voievodale din Bucovina, clocoteşte de mândrie şi suprapune, tot mai des, peste planurile sacre ancestrale, simbolistica tot mai explicită a creştinismului, inclusiv icoane, fără să priceapă că între ouăle încondeiate şi ouăle pictate există o diferenţiere serioasă şi care trebuie luată în serios, deşi îşi merită şi ouăle pictate un loc aparte în patrimoniul artei populare româneşti.

Simbolistica sacră ancestrală începe şi se termină cu cele două cruci suprapuse în floarea/stea cu opt colţuri, care marchează cele două Veşnicii ale Cosmicităţii, redate pe forma Oului Cosmic, lăuntrul lui însemnând conţinut:

Floarea în opt petale, prezentă pe cele două capete ale ouălor încondeiate, când simbolistica are o desfăşurare solstiţială, sau pe cele două laterale, când simbolistica este incifrată echinocţial, nu lipseşte, deci, nici din frescele creştine ale bisericilor voievodale moldoveneşti.

Dar floarea/steaua în opt petale/colţuri, de pe frescele bisericilor Dragomirna, Putna, Sfântul Dumitru din Suceava, Voroneţ şi Sfântul Gheorghe din Suceava, grupate în imaginea de mai sus, există şi pe ceramica veche de pe toate meridianele lumii:

Primele două provin dintr-un totem polar şi din unul boreal, a treia, de pe un obiect de cult sumerian, iar a patra, de pe o ceramică veche arabă. Acelaşi simbol, în două variante, îl găsim şi pe bijuteriile de la cuşma şi de la gâtul lui Vlad Ţepeş, dar şi pe… steagul Angliei, format, în fond, din crucea dreaptă şi din crucea oblică.

Suprapuse, la aceiaşi dimensiune, şi decupate în unghiuri, cele două cruci, de pe steagul Angliei dau, de fapt, floarea/stea din capetele ouălor încondeiate, din biserici şi de pe anticile reprezentări simbolice.

Descifrarea elementelor de bază ale sugestiilor florale este la îndemâna oricui, dar accesul la semnificaţii, la „frazare” în „limbajul iluminării”, pare imposibil sau măcar în parte greu de descifrat.

Simbolistica preistorică, în întregul ei, numită, de Lucian Blaga, „dreptliniară”, dezvoltă, de fapt, cele două cruci, cea dreaptă, ca simbol (nu numai, după cum se va vedea) al „roţii cerului”, şi crucea oblică, numită şi „Crucea Nordului”, cunoscută drept Crucea Sfântului Andrei, dar care desemnează, de fapt (şi, iarăşi, nu numai) constelaţia Lebăda sau Cygnus, cum se numeşte în astronomie. Iar dezvoltările simbolice s-au făcut prin linii curbe (în planul astral) sau prin linii drepte (în planul ceresc), rezultând o mulţime de alte simboluri, şi cu semnificaţii proprii, dar şi cu rolul de a le cuprinde şi incifra pe primele două, cele fundamentale sau “rădăcină” – şi veţi vedea unde anume se vorbeşte despre “rădăcini”.

Am desenat, în două culori, cele două cruci, intersectate (în loc de albastru, ar trebui să fi desenat alb, în împletire cu roşu, aidoma firului mărţişorului, pentru că fiecare cruce cuprinde în ea “o solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne”[2], deci o “logodnă cosmică” a reperelor Alba (Luna) şi Aplu (Roşu, adică Soarele), Soarele cu sens viu de rotire, spre dreapta, iar Luna, cu sens astral de nefiinţă, spre stânga. În simbolistica străveche, nefiinţa nu însemna un opus al fiinţei, ci un complementar, dar nu e grabă, încă, să intrăm şi în citirea simbolisticii străvechi, ci doar în desluşirea ei pe componente, pe “ritmicităţi”, pe “infinităţi de perechi contrare”[3], care constituiesc „ordinea spirituală a lumii mutată în cuvântul explicativ, în concepte clare şi în raţionamente bine închegate”[4], dimensiunea „vastă şi confuză, ca tot ce este primordial”[5], în tentativa civilizaţiei umane de „recuperare ritualică a Timpului original”[6].

Dacă trasăm cu roşu sensul de rotire a Soarelui şi cu albastru (imaginaţivă alb) sensul de rotire a Lunii, obţinem, de fapt, floarea/stea, cu opt petale/colţuri, din imaginile de mai sus:

Câteva observaţii: în primul desen, cu un singur sens de rotire (spre dreapta), obţinem spirala simplă; cu ambele sensuri de rotire, obţinem Calendarul Lunar, dar care, iarăşi, nu înseamnă numai atât. Spirala simplă întreagă este sinonimul grafic al rombului, rotirea spre dreapta-sus substituindu-se triunghiului cu vârful în sus (iniţierea în astral sau natura divină), iar rotirea spre dreapta-jos reprezentând triunghiul cu vârful în jos, deci iniţierea în peşteră sau în natura umană. Tocmai de asta, în cele două porţi zodiacale, a părinţilor şi, respectiv, a zeilor, triunghiurile sunt înlocuite, adesea, cu spirale (“apa”, cum o numesc încondeierii mimetici şi fără de habar).

O descifrare a acestui simbol sacru preistoric, pe care îl găsim şi pe frescele bisericilor, şi în bijuteriile lui Vlad Ţepeş (ca totem), dar şi pe cele două capete ale oului încondeiat (de fapt, Oul Cosmic), nu se poate face decât cu ajutorul celui mai vechi text sacru cunoscut, iar acesta a fost scris de Lao Zi (sinonim cu Budha, dar şi cu grecescul Badica, însemnând, deci, “Bătrân Înţelept”), texte în care, ca şi pe oul încondeiat, există trei planuri: două identice, marcate de floarea/stea, şi unul intermediar, marcat de romburi, pătrate şi X-uri, deci de cruci oblice şi de cruci drepte. Rombul înseamnă, de fapt, ca reprezentare grafică, perimetrul crucii drepte, iar pătratul, tot grafic, perimetrul crucii oblice. Dacă suprapunem rombul peste pătrat, se obţin, de fapt, simbolurile “stelare” de pe frescele bisericeşti sau de pe totemul bijuteriei de la gâtul lui Vlad Ţepeş. Dar, deocamdată, nu avem de luat în discuţie decât floarea de pe cele două capete ale oului încondeiat.

În “Texte Taoiste” se spune că „Obârşia celor zece mii de fiinţe şi lucruri este Cerul, laolaltă cu Pământul”[7], că „întinderea dintre Cer şi Pământ se aseamănă, negreşit, cu foalele fierarului: este goală şi, totuşi, nesecată”[8] şi că „Poarta către nefiinţă şi fiinţă se numeşte obârşia Cerului şi a Pământului. Neîntreruptă, ea dă semne că vieţuieşte; mă slujesc de ea, fără ca ea să obosească”[9].

Cele două calote, împodobite floral, ale oului încondeiat, reprezintă, deci, cele două veşnicii, cea de dinainte de viaţă şi cea de după viaţă, în taoism viaţa fiind numită fiinţă, iar veşnicia, nefiinţă. Spre cele două veşnicii se deschid “porţi”, numite, în “Vendidad” (“Legile”, încredinţate de Ahura Mazda lui Spitama Zarathoustra “Pytr-Yana”, adică “Poarta Părinţilor”, şi “Deva-Yana”, adică “Poarta Zeilor”), “poarta” fiind, deci, ca în citatul nr. 9, între fiinţă şi nefiinţă, dar veşnică, neîntreruptă, componenta cosmică fiind, desigur, dominantă.

„Spaţiul cosmic reprezintă trupul, structura vidului, mecanismul secret al tuturor transformărilor. El nu are început sau sfârşit, prin urmare însuşirea sa primordială este nemurirea”[10]. Dar, în taoism, vidul, adâncul, mai adâncul, imaterialul reprezintă însuşirile celui veşnic, neprecizat şi fără de nume, tot aşa cum reprezintă şi mama sau rădăcina tuturor celor care există. „Lumea are un început, socotit drept mamă a Pământului; cunoscându-i mama, îi vei cunoaşte şi fiul; te vei înapoia la mamă, vei face ca trupul să piară, fără a cunoaşte primejdia”[11], „mai adânci decât adâncul, (fiind) poarta către noianul de taine”[12].

Să luăm încă un ou încondeiat şi vom vedea că ambele calote ale veşniciei sunt separate de banda (hora, spaţiul delimitat de porţi astrale, Timpul) pământescului prin alte simboluri, prin “porţi”, care pot fi triunghiuri, simbolizând “iniţierea în cosmicitate (divinitate)”, când sunt orientate cu vârful în sus, cosmicitate prin care se intră prin “Poarta Zeilor”, şi, respectiv, “iniţierea în peşteră” (subpământeană), cea prin care se intră prin “Poarta Părinţilor”.

Porţile sunt marcate prin semnul solar (spirala spre dreapta) al fiinţei, deci al viului, ştiindu-se că „fiinţa şi nefiinţa se nasc una pe cealaltă, ceea ce este lung şi ceea ce este scurt se desluşesc unul pe celălalt, ceea ce este sus şi ceea ce este jos se sprijină unul pe celălalt, sunetele creează laolaltă muzica, iar ceea ce se găseşte înainte şi ceea ce se află înapoi îşi fac loc unul altuia”[13], că „fiinţa se naşte, aşadar, din nefiinţă şi, după ce va fi parcurs un ciclu complet, se va reîntoarce la nefiinţă”[14].

În banda dintre cele două calote se află, de regulă, rombul (în acesta, rombul conţine şi floarea nefiinţei, ceea ce este firesc, pentru că omul sfânt are şi o parte de nefiinţă în el), deci dezvoltarea grafică a crucii drepte, care, ca suprapunere de triunghiuri, de iniţiere în Cer şi în Pământ, simbolizează Omul Sfânt, iar mai nou, Inima lui Iisus sau Sfântul Graal. Mai există, pe aceiaşi bandă, şi câte un X, încadrat de câte două romburi, care simbolozează părinţii şi, mai ales, Zeiţa Mamă (cucutenienii desenau X-ul sub formă de femeie, cu braţele ridicate), în decadenţele idolatre de mai târziu.

Banda sau Hora Fiinţei, deci a Vieţii, cu romburi şi X-uri, într-o rotire infinită („mereu împovărat de dorinţe, îi va zări hotarul numai”[15]), este prezentă şi la… baza frescelor exterioare de la Voroneţ, dar şi pe cusăturile populare:

Oul Cosmic înseamnă o incifrare, dar şi o cuprindere a adâncului. „Adânc se numeşte ceea ce nu are formă sau înfăţişare şi este nemărginit. Ceea ce este mai subtil decât subtilitatea perfectă, mai profund decât perfecta profunzime, imposibil de evaluat, se numeşte mai adânc. Înăuntru a ceea ce este adânc se găseşte cheia Creaţiei, taina celor zece mii de transformări. Fiecare dintre fiinţe şi lucruri îşi are originea aici. Prin urmare, adâncul semnifică poarta către noianul de taine”[16]. Dar mai înseamnă şi „felul specific de a exista în orizontul misterului şi pentru relevare” [17], în condiţiile în care, prin însăşi natura umană, „în ungherele tainice ale fiinţei sale, orice făptură omenească se vrea centrul existenţei”[18]. Tocmai de aceea, omul cel veci îndemna: „Încearcă să te asemui cu o sferă perfectă!”[19]. Iar oul încondeiat (muncit, cum îl numeau răzeşii bucovineni) s-a vrut şi este Oul Cosmic, deci forma care ascunde conţinutul desăvârşit, dar pe care îl desluşeşte vag.

Oul cosmic are, în tradiţia răzeşească românească, dar şi în cea huţulă, două reprezentări, una solstiţială, precum pe ouăle de mai sus, şi una echinocţială, precum pe oul alăturat. Dar şi porţile echinocţiale reprezintă părinţii (indirect, naşterea), primăvara, şi zeii (trecerea în veşnicie), toamna.

Delimitarea celor trei planuri, cu cele două calote ale nefiinţei, care cuprind şi protejează fiinţa, reprezintă coordonatele aceleaşi structuri de formă, care înveleşte conţinutul cosmicităţii. „Se dăltuiesc porţi şi ferestre, durându-se încăperi – folosul încăperilor se găseşte în cuprinsul gol al acestora. / Prin urmare, fiinţa slujeşte drept reazem, iar nefiinţa aduce folosul”[20].

Prin simboluri, deci, cu consecinţa desluşirii lor, se poate intra în armonie, căci „fiinţa arată corpurile materiale dense, pline, iar nefiinţa semnifică spaţiul gol, rarefiat. Toate lucrurile şi fiinţele sunt alcătuite dintr-o parte existentă/plină şi una inexistentă/vidă. Partea existentă/plină constituie învelişul, reazemul, iar partea inexistentă/vidă reprezintă folosul”[21]. Să nu uităm că, aşa cum deja am citat, fiinţa şi nefiinţa se nasc reciproc şi că, prin întoarcerea fiinţei la rădăcină, cum iarăşi deja am citat, moartea însăşi se transformă în naştere, în naşterea definitivă, aşa cum ne asigura şi Iisus Hristos. Omul vine din veşnicie, intră în hora ritualică existenţială a protopărinţilor, numită horă sau fiinţă, şi se întoarce în veşnicie.

Acelaşi plan de desfăşurare dreptliniar solstiţiar, dar altfel încărcat cu simboluri, menţine şi sacrul, şi omenescul, între “frânghii”, deci între simbolurile logodnei cosmice. Nefiinţa sau Veşnicia, simbolizate de floare, suprapune rombul (omul sfânt) peste pătrat (cetatea, raiul terestru, timpul unei generaţii), păstrând şi crucea oblică, cea care desemnează şi protopărinţii, dar şi locul nostru în univers (sub Crucea Nordului). Spiralele de pe cele două calote ale Veşniciilor (cea de dinainte de naştere şi cea de după viaţă) sunt, iarăşi, solare, deci prevestitoare de viaţă veşnică, pentru că, aşa cum spunea Lucian Blaga, fiecare om, chiar şi cel mai ascet, este, în subconştientul său, un uzurpator al Marelui Anonim, Omul Sfânt asemuindu-se, mereu, Celui Veşnic, Nedesluşit şi Fără Nume: „Omul Sfânt este întruchiparea lui Tao; el înţelege rostul Cerului, Pământului şi al celor zece mii de fiinţe şi lucruri, lasă Natura să se dezvolte liber, este netulburat în faţa celor lumeşti şi înfăptuieşte lucrurile prin non-acţiune”[22], Omul Sfânt încercând, de fapt, să impună, aşa cum o gândeşte el, „ordinea spirituală a lumii mutată în cuvântul explicativ, în concepte clare şi în raţionamente bine închegate”[23].

În dispunerea de planuri sacre, încondeierii de ouă păstrează, subconştient, şi alte simboluri sacre, cu desluşirile tot mai explicite de mai târziu, cărora el, artizanul, nu-i mai cunoaşte semnificaţiile. De pildă pasărea, din simbolistica alăturată, inclusă în romb, deci în dubla natură, pământească şi celestă, a Omului Sfânt, trimiterea este la “limba iluminării”, care era şi “limba ritmicităţii”, dar şi “limba păsărilor”, pe care, după cum se lăuda, o înţelegea şi Solomon, ulterior, adică după David, rămânând sintagma “limba îngerilor”, în care deja se înveşnicise semnificaţia multiplă, numită “luga surryannia”. X-urile, deci “pytr” sau “pytarii”, cum erau numiţi “taţii” (cu trimitere la cuplul iniţial, Adam şi Eva) fac parte din conturul rombului „Toate lucrurile sunt împărţite: după înfăţişarea lor, în bine sau rele, frumoase sau urâte, adevărate sau false, ele sunt construite într-o infinitate de perechi contrare”[24]. În fond, „pe Pământ, toţi ştiu că frumosul este frumos, altfel devine urât”[25], ideea complementarităţii, chiar şi când vorbim de contrarii (care nu se exclud, ci se întregesc şi se desăvârşesc), fiind decisivă în concepţiile omului vechi despre sine şi despre lumea care îl înconjoară.

Într-o reprezentare cu puternice contaminări ale simbolisticii creştine, fără să piardă structura tridimensională, floarea este împodobită şi cu frunza de ştejar (Pomul Vieţii, la scandinavi), dar crucea, ca dimensiune simbolică universală, face trimitere directă la semnificaţia ei creştină, prin încadrarea în pătrat, deci în cetate, în paradisul terestru al vremelniciei, căruia tot ea, crucea, îi este şi poartă a părinţilor, şi poartă a zeilor. Te naşti sub semnul crucii şi renaşti sub semnul crucii, într-o vremelnicie riguros organizată şi disciplinată. „Cele zece mii de fiinţe şi lucruri se înmulţesc laolaltă, însă nu ştiu că se vor înapoia la rădăcina lor. Înapoierea la rădăcină înseamnă nemişcare, iar nemişcare înseamnă redobândirea vieţii. Redobândirea vieţii înseamnă rânduială. A cunoaşte rânduiala înseamnă a fi luminat”[26]. Organizarea, deci excesul de rânduială, nu face parte din ordinea naturală, cea a non-acţiunii, pe care o promovează aderenţa oamenilor la primele scenarii mitice, care au fost propuse şi prin taoism. Tocmai de aceea, spaţiul fiinţei, deci al vieţii, este supradimensionat, în raport cu spaţiul nefiinţei, deci al veşniciei, în această desfăşurare de simboluri sacre.

O naraţiune existenţială interesantă propune simbolistica de pe oul încondeiat alăturat. În “Pytr-Yana” (Poarta Părinţilor), de jos, găsim “iniţierea subpământeană” (din peşteră sau de sub munte), deci triunghiurile cu vârfurile în jos, ceea ce sugerează că omul, înainte de a se naşte, se iniţiază în fiinţă, în omenesc, în efemer.

În calota de sus, “Deva-Yana” (poarta zeilor) cuprinde “iniţierea în astral” (de pe munte, în sfinţenie), iniţierea însemnând, ca şi în cazul anterior, şi dobândirea acelei naturi.

În hora vieţii, Hora Oamenilor Sfinţi, dintre cele două calote, în romb este marcată eternitatea, dar părinţii sunt schiţaţi prin inversare iniţiatică, X-urile sugerând, prin întreruperea dintre unghiuri, iniţierea în veşnicie, la începutul vieţii, şi în pământesc, la sfârşitul ei, observaţia apropierii de dumnezeire, la naştere, şi a îndepărtării, la bătrâneţe, fiind, de altfel, consacrată şi de taoism, unde bătrâneţea este considerată drept opusul lui Tao, deci al aglomeraţiei de simboluri (gol, adânc, origine, profund, imaterial, natural etc.) pe care îl conţine acest concept.

Oul încondeiat, în premeditarea lui ancestrală de Ou Cosmic, însemna şi altar, şi invocaţie, diferenţele de dispunere a simbolurilor structurând, de fapt, mesajele. Floarea/stea, dar şi Calendar Lunar, şi rădăcină, şi Arbore al Vieţii, şi sămânţă a vieţii, avea să cunoască dezvoltări grafice din ce în ce mai interesante, în dispuneri gândite din ce în ce mai estetic, dar fără a se pierde mesajul principal, acela de simbol al veşniciei şi al sacralităţii ei, veşnicia fiind concretizată, pe Pământ, de dubla natură, omeneanscă şi dumnezeiască, a Omului Sfânt, semnificată de romb, inclusiv prin înţelesul de Sfânt Graal, adică de Inimă a lui Hristos. Însuşi Iisus, când e reprezentat, în biserici, pe bolta centrală, dar şi în ţesături, este încadrat de rombul suprapus peste pătrat, deci de veşnicia sacră, suprapusă peste vremelnicul rai pământesc, peste cetate, deci peste comunitate. De altfel, bisericile ortodoxe seamănă mult cu un ou încondeiat, pe formă (reprezentată şi de pictura interioară, dar şi de cea exterioară) fiind aplicate, tot mai explicit, simbolistici creştine, dar fără a se abandona simbolistica sacră străveche. În fond, la temelia frescelor exterioare de la Voroneţ se află hora nesfârşită (prin sfericitate) de romburi/pătrate şi de X-uri, la fel ca şi în banda, dintre cele două calote ale veşnicului, de pe oul încondeiat:

Iar suprapunerile de romb şi pătrat, care dau expresie florii/stea în opt colţuri/petale figurează chiar şi pe boderii, cum este bederniţa, din 1504, de la Putna:

Augustin, primul om modern al omenirii – după cum îl considera Tolstoi, sesizase că aşa-zisa religie naturală este însăşi creştinismul, după o nouă interpretare a rânduielii, săvârşită de Iisus, şi că în explicitul creştinism, inclusiv în pildă, stă ideea, stă adâncul şi profundul, naturală fiind, în această legătură (asta şi înseamnă religie, legătură) doar neintervenţia, în condiţiile în care “Toate lucrurile şi fiinţele sunt alcătuite dintr-o parte existentă/plină şi una inexistentă/vidă. Partea existentă/plină constituie învelişul, reazemul, iar partea inexistentă/vidă reprezintă folosul”[27].

Într-o imagistică a porţilor echinocţiale, precum cea alăturată, în care floarea/stea se află pe laterale, ca şi în bederniţa, din 1504, de la Putna simbolul floral al veşniciei este inclus în romb, iar rombul este suprapus peste pătrat, părinţii (X-urile) veghind cele două porţi echinocţiale, din “cetăţile” timpurilor lor. Spaţiul (negru, pe acest ou) dintre cele două porţi înseamnă, de fapt, spaţiul temporar dintre naştere şi moarte, numit viaţă şi în care se produc iniţierile în sfinţenie, inclusiv în sfinţenia memoriei (rădăcini, cum se spune în taoism), spaţiul acesta, cu dimensiuni egale, de pătrat, fiind şi “cetatea”, dar şi “paradisul” Timpului. În desfăşurările echinocţiale se descifrează mai greu, dar în cele solstiţiale se observă uşor că, dacă translatăm cele două veşnicii, cea de dinainte de naştere şi cea de după moarte, peste Timp (peste vremelnicia celor ce suntem) se obţine sfera perfectă, prin regăsirea celor două calote, despărţite, cândva, conform miturilor greceşti, de sabia lui Apollo, deci de Soare (tocmai de asta, în spaţiul vremelniciei, inclusiv în cele două porţi, se folosesc, simbolic, semnificaţiile solare, adică spiralele spre dreapta), sub cele două cruci astrale Soarele fiind spaţiul vremelniciei, care desparte Veşnicia în două jumătăţi, prin viaţă, deci prin desluşire şi prin cuvânt, deci prin Timp.

Într-o dezvoltare estetică de simboluri (poate că şi de semnificaţii), precum cea a oului din imaginea alăturată, în planul Timpului, al fiinţei, deci al vieţii, pătratele (cetăţile) includ simbolistica generală a oului încondeiat, cu cele două porţi zodiacale, cu iniţierile în astral şi în pământesc (triunghiurile), dar şi cu hora omenescului, cu cuprinderea ei de sacralitate, în care părinţii sunt desenaţi drept linie dreaptă (I-uri, care separă temporalităţi) şi nu X-uri, ca de obicei. Suprapunerea şi coexistenţa simultană, prin nedesluşire, a timpurilor, face parte dintre credinţele vechi ale omenirii. În taoism se spune că trecem prin lucruri şi prin fiinţe pe care nu le putem desluşi şi că toate, şi nefiinţa, şi fiinţa, care se determină reciproc, există simultan, întoarcerea la rădăcină însemnând doar o altă rânduială, pentru că “ceea ce se găseşte înainte şi ceea ce se află înapoi îşi fac loc unul altuia”[28], în condiţiile în care pe om îl “lasă Natura să se dezvolte liber, este netulburat în faţa celor lumeşti şi înfăptuieşte lucrurile prin non-acţiune”[29]. În simbolistica la care ne referim, se conştientizează simultaneitatea vieţilor, deci a Timpurilor, drept desluşiri de cale, dar nu şi de fiinţă, nu şi de Timp.

Iar aparenţa explicită de scară, din desenul alăturat, în care porţile solstiţiare încadrează “cetăţi” de comunităţi şi “cetăţi” de Timp, găseşte doar o altă expresie estetică pentru hora sfinţeniei şi a părinţilor, deci a originii, fiecare Timp adăpostind propria lui sfinţenie, modelul lui de sacralitate. Elementele simbolice cuprinse de pătrate, când Calea sau Hora Romburilor (deci a dublei naturi, divină şi pământească), când Rombul cu cele două cruci intersectate, desenate explicit drept floare/stea, exprimând şi o “horă” a generaţiilor, cu tot atâtea valori sacre, cu tot atâtea individualizări, deşi în repetare ciclică sau, cum se spune în taoism, „Fiinţa se naşte, aşadar, din nefiinţă şi, după ce va fi parcurs un ciclu complet, se va reîntoarce la nefiinţă”[30]. Nici fiinţa nu moare, ci se întoarce în nefiinţă, în sfericitatea perfectă, în spaţiul cosmic, iar „Spaţiul cosmic reprezintă trupul, structura vidului, mecanismul secret al tuturor transformărilor. El nu are început sau sfârşit, prin urmare însuşirea sa primordială este nemurirea”[31]. În cazul oului încondeiat, ca reminiscenţă estetică a Oului Cosmic, structura vidului este reprezentată de ceea ce există dincolo de coajă şi de acoperământul de simboluri şi, implicit, ca limbaj al iluminării, dincolo de invocări.

Sugestia androginului, a celor două jumătăţi de sfericitate (deci de desăvârşit şi de veşnic) cu floarea/stea ruptă în două (aşa erau desenate în “Rohonczy Codex” invocaţiile pentru cele două Urse, sub care se află Europa, despărţite între ele de constelaţia Dragonului, care arată Nordul – deci constelaţia Dragonului fiind Şarpele Îngheţului, cu care Ainu Mandu, în “Vendidad”, se străduia să oropsească luminile create), se sugerează explicit frigul cosmic (floarea/fulg – în fond Deva-Yana, deci Poarta Zeilor înseamnă solstiţiul de iarnă), sacralitatea Timpului, deci şi a vieţii iradiind căldura care să deschidă cele două porţi, iar “căldura” respectivă nu e decât înţelepciunea, deci manifestarea celui care izbuteşte să nu se lase „mereu împovărat de dorinţe, (şi care) îi va zări hotarul numai”[32], fără să izbutească şi o cunoaştere a veşnicului, ci doar înţelegerea rânduielii lui. Iar în ornamentaţia populară a oului încondeiat, rânduiala s-a păstrat, aşa cum am mai afirmat, aproape subconştient, conform unei logici hilare (logică doar prin consecinţă), cea a lui “aşa am apucat”.

Odată şi odată, o să izbutesc, poate, să-mi fac timp pentru a înţelege mai mult şi a putea “citi” şi mai plauzibil libajul sacru al iluminării, transmis nouă prin simbolistica sacră de pe Oul Cosmic, de pe biserici, care tot un fel de Ou Cosmic înseamnă, din moment ce refac legătura dintre cele două veşnicii, şi de pe simbolistica cusăturilor, ţesăturilor şi broderiilor româneşti. În fond, între ornamentaţia dreptliniară de pe acest tetrapod de la Putna

şi cusăturile casnice care urmează nu sunt decât diferenţe estetice şi, nicidecum, de mesaj al semnificaţiilor multiple.

Oul Cosmic, în varianta târzie şi desacralizată de ou încondeiat, reprezintă, din postura de scenariu mitic originar, prima carte religioasă a omenirii, care îşi dezvăluieşte doar esenţa, în câteva idei, pe care le regăsim intacte în toate religiile lumii. Scrisă cu simboluri, deci cu un “limbaj” care anulează limbajul prozaic (cuvânt-desluşire), această primă carte religioasă a omenirii îngăduia şi determina, cândva, intrarea în armonie, în sfericitatea veşnicului, nedesluşitului şi nenumitului.

Conform acestei adeziuni primordiale la mit, cum ar fi zis Mircea Eliade, viaţa reprezintă o falie în veşnicie, provocată de “sabia” Soarelui, prin viaţă, cele două jumătăţi ale Veşnicului rămânând definitiv despărţite, dar tinzând mereu spre a redeveni întregul sferic de odinioară. Viaţă înseamnă Timp, Timpul născându-se, după cum se precizează în “La Voluspa”, atunci când s-a produs această falie în Veşnicie (în Lunar), deci când arma aruncată de Om a ucis, pentru prima dată, un alt Om. Iar Om (se scria “Aum”, cu vocativul-invocaţie “Oy”, de unde şi reminiscenţa “Oy, leru-i ler!”, formulă sacramentală de genul “Doamne, Legea e Lege!”) este numele pe care îl purta, în preistorie, Dumnezeu, noi nefiind oameni, ci seminţii.

Cei doi Om, deci cele două Veşnicii, după modelul părinţilor primordiali, Adam şi Eva (sau BaBa, cum numeau sumerienii cuplul primordial), sunt jumătăţi ale aceluiaşi întreg sferic, din care ne-am ivit, prin Poarta Părinţilor (Pytr-Yana) şi în care ne vom întoarce, prin Poarta Zeilor (Deva-Yana), dar fără să putem cunoaşte, din falia vieţii, decât porţile, nu şi conţinutul (golul, profundul, adâncul şi mai adâncul) de dincolo de porţi, concreteţea acelui conţinut fiind apa, care împle orice formă, dar fără a-şi pierde natura sa, iar opusul ei, bătrâneţea.

Interiorul ascuns al oului încondeiat înseamnă, de fapt, conţinutul tainic al veşniciei (aidoma spaţiului sacru al interiorului bisericesc: „este vid şi, totuşi, noi ne slujim de el; el pare neîncetat că este gol”[33]), iar imagistica exterioară grupează “legile lui Dumnezeu”, care, conform vechilor chaldeeni, “sunt scrise sus, pe cer”, lăsându-ni-se libertatea de a le înţelege sau nu, de a ne interesa sau de a le ignora, pentru că naturalul, şi în accepţiune de firesc, anihilează dorinţa individuală, dar oferă şi caută “reazăm”, înfăptuind lucrurile prin non-acţiune.

Viaţa sau fiinţa, hora nesfârşită, care împarte veşnicia în două jumătăţi de sferă, exprimând terestru rotirea aştrilor cereşti (“legile scrise pe cer”), dar numai ca asumare (aşa cum asumare este “Crezul” în Biserica de după Iiisus şi, din păcate, tot mai rar a lui Iisus), are, la rândul ei, o sacralitate a complementarităţilor aparent contrare, părinţii şi zeii, simbolizaţi de Oamenii Sfinţi, de Bătrânii Înţelepţi (cărora li s-a zis sinonimic, în limbi diferite, Ctisti, Lao Zi, Budha, Druid, Badica etc.), cultul strămoşilor fiind, în vremurile cele vechi, la fel de important ca şi Cultul Nedesluşirii.

Veşnicia sau nefiinţa au fost concepute, în scenariul mitic originar al Oului Cosmic, şi ca sfericitate perfectă, dar şi ca Renaştere/Înviere, floarea/stea esenţializând o primăvară cosmică perfectă, fără de începuturi şi fără de sfârşit, deci o armonie desăvârşită, sugerată, în grafiile cereşti, de cele două cruci, care, prin suprapunere, dezvoltă şi desluşesc toate scrierile divine de pe cer, deci sfintele rune, inclusiv cele două zvastici, care, prin rotire spre stânga sau spre dreapta, desluşesc şi rotirea Lunii (Alba) şi a Soarelui (Aplu, adică Roşu), dar şi parcursul nefiinţei (Lunar) şi al fiinţei (Solar), iarăşi într-o complementaritate contrară stânga-dreapta, numită, în acelaşi scenariu mitic originar, “logodnă cosmică”, nunta nedeică urmând să se desăvârşească, natural, deci firesc şi în afara dorinţelor, prin refacerea sfericităţii originare.

În concluzie, Oul Cosmic, pe care noi, semenii fără de memorie, l-am desacralizat artizanal drept ou încondeiat, “narează” scenariul mitic al sfericităţii originare, cu toate planurile iniţiatice ale naturaleţii sale.

Text: Ion Drăguşanul

Fotografii: Victor T. Rusu

(colecţia expoziţională de “Miniaturi bucovinene“)

[33] Versetul III, p. 30

[32] Versetul I, p. 23

[31] Comentarii la Versetul VI, p. 36

[30] Comentarii la Versetul II, p. 26

[29] Comentarii la Versetul II, p. 27

[28] Versetul II, p. 26

[27] Comentarii la Versetul XI, p. 48

[26] Versetul XVI, p. 60

[25] Versetul II, p. 26

[24] Comentarii la Versetul II, p. 26

[23] Bădescu, Ilie, Noologia, p. XXVI

[22] Comentarii la Versetul II, p. 27

[21] Comentarii la Versetul XI, p. 48

[20] Versetul XI, p. 47

[19] Comentarii la Versetul III, p. 30

[18] Blaga, Lucian, Trilogia cosmogonică, p. 176

[17] Blaga, op. cit., p. 176

[16] Comentarii la Versetul I, p. 25

[15] Versetul I, p. 23

[14] Comentarii la Versetul II, p. 26

[13] Versetul II, p. 26

[12] Versetul I, p. 23

[11] Versetul LII, citat la comentariile din p. 60

[10] Comentarii la Versetul VI, p. 36

[9] Versetul VI, p. 36

[8] Versetul V, p. 32

[7] Comentarii la Versetul I, p. 24

[6] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis, la Gingis Han, p. 27

[5] Hasdeu, B. P., Studii de folclor, p. 26

[4] Bădescu, Ilie, Noologia, p. XXVI

[3] Lao Zi, Texte Taoiste, Comentarii la Versetul II, p. 26

[2] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis, la Gingis Han, p. 259

[1] Gorovei, Artur, Literatură populară, p. 100

Cronici sentimentale, Jurnalism No Comments Apr 4

Cântecul închinării: lui Nicolae Dobromir

Nu-i nici un corb cu patimă să-mi strige

indiferenţa vremii în declin

care îmi prinde sufletu-n cârlige

o veşnicie să-l tot ţină-n chin,

lumina a rămas să mă vegheze

aidoma instinctului matern,

e imposibil corbii să cuteze

Dansul macabru, când abia aştern

o linişte supremă peste vreme

bolnav doar de lumină şi popas,

riscându-mi amintirile-n poeme

ori doar în soarta care mi-a rămas;

mărturisit, cum sunt, doar de lumină,

incendiat cu stele de pripas,

ridic cuvântul, şi-atunci el mă-nchină!

Poezie de ion dragusanul No Comments Apr 1

Crimele voievodale

Cronicarul Grigore Ureche

O mărturie a italianului Antonio Maria Graziani (1537-1611), făcută, cu ocazia unei călătorii prin Moldova, în anul 1564, mi-a atras atenţia asupra unui domeniu interesant al istoriei noastre, cel al crimelor voievodale. Graziani susţinea că „românii cinstesc pe regii lor, pe voievozi, ca pe Dumnezeu şi îi slăvesc nespus de mult, fie ei şi tirani în cârmuire. Dar, când li s-a scârbit de ei, nu numai că-i alungă din domnie, ci îi şi ucid, uneori cu tot felul de chinuri, şi la foarte puţini li se întâmplă să moară după legea firii”[1].

Cronicarul Grigore Ureche avea să concluzioneze cam la fel, după ce a constatat că, „prin Moldova este acest obicei, de pier, fără de număr, fără de judecată, fără de leac de vină, însuşi pârăşte, însuşi umple legea, şi de acest noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi sunt de le este drag a vărsa sânge nevinovat. Apoi zic şi dau vină locuitorilor, că sunt vicleni. Dar cui nu îi este urât a muri, cine n-ar pofti să vieţuiască?”.

Cu astfel de avertizări, m-am văzut obligat să reiau, spre lectură, letopiseţele şi relatările călătorilor străini, care se referă, amănunţit, doar la evenimente tragice de mai târziu, şi, pe neaşteptate, am văzut zidurile Cetăţii Sucevei şi ale Curţii Domneşti din Iaşi, dar şi numeroase brazde, deja purificate de unduirea grâului, năclăite de sânge, bântuite de suferinţă şi de spirite pe vecie neîmpăcate. Am trăit ciudata senzaţie a păşirii profanatoare peste cadavre însângerate, deşi iarba din preajma şi din interiorul cetăţii din Suceava, de pildă, pare a fremăta doar mesaje glorioase, care ne pot împle de mândrie şi de aura unui fals eroism, cu care ne împopoţonăm doar lustruindu-ne cu istoria pe care nu o cunoaştem decât secvenţional, superficial şi fără asumări de responsabilitate.

Ştefan cel Mare

* **

Ce tristă este, totuşi, povestea „Eroului Creştinătăţii”, din moment ce toţi nepoţii lui Ştefan cel Mare au pierit ucişi, unii pentru că îi semănau, alţii, dimpotrivă, pentru că se rătăciseră! Cât de onestă este, oare, sfinţenia, cu care românii i-au copleşit, întotdeauna, după el, memoria, când nepoţii lui Ştefan cel Mare au fost şterşi de pe faţa pământului de „scârbirea” neîndurătoare a generaţiilor următoare?

Despre primele decenii ale statalităţii moldoveneşti nu se ştie mare lucru, pentru că, aşa cum mărturisea Ureche, despre „ce se va fi lucrat, în zilele acestor domni, nu se află scris nimic… Cunoaşte-se că au fost neaşezaţi şi de curând, de n-au avut cine scrie, nici vecinii, care nimica n-au lăsat neînsemnat, n-au ştiut de dânşii să scrie”, noi fiind, dintotdeauna, un neam nemărturisitor şi fără de memorie, care, arar, de parcă şi-ar căuta rădăcinile, doar se trufeşte cu mărturiile altora.

Conform mărturiilor străine, la care face mereu recurs Grigore Ureche, primele crime voievodale au început odată cu moartea lui Ştefan I (fiul lui Roman Vodă, care era fratele lui Petru Muşat, întemeietorul Sucevei), când feciorii lui, Ştefan şi Petru, „pricinuindu-se pentru domnie” au supus tânăra ţară unui război fratricid, Ştefan fugind în Polonia, de unde s-a întors cu oşti, pentru a-l răpune pe fratele său, Petru Voievod. „Şi, întâi, îi mergea cu noroc, iar, mai apoi, i-au amăgit ai noştri, de i-au băgat la codru şi, fiind copacii întinaţi, pe lângă drum, i-au surpat asupra lor, unde, câţi n-au pierit de copaci i-au prins vii, pe care, mai apoi, i-a răscumpărat craiul Cazimir. Fost-au, într-aceşti robi, oameni mari: Zbigniev şi Tecinschi, feciorul voievodului de Cracovia, trei steaguri a trei voievozi, al Cracoviei, al Sandomirului şi al Liovului, şi nouă steaguri boiereşti”.

Alexandru cel Bun

Cum istoria statală a Moldovei începe, cu adevărat, odată cu Alexandru cel Bun (25 aprilie 1399), care a zidit două mănăstiri mari, Bistriţa şi Moldoviţa, în intenţia şi în reuşita unei organizări administrative, politice şi religioase temeinice, de aici, de la Alexandru cel Bun trebuie să înceapă şi demersul dezgolirii sângelui, scurs pe sub ierburi şi pe sub vremuri, pe dalele istoricităţii moldoveneşti.

Alexandru cel Bun a avut doi feciori, pe Iliaş şi pe Ştefan, pe care i-a îndreptăţit să domnească împreună, dar, „domnind ţara Iliaş Vodă, împreună cu frate-său, Ştefan Vodă, apoi când a fost în anii 6952 (1444) mai, înaintea Rusaliilor, află vreme Ştefan Vodă ca să se curăţească de frate-său, Iliaş, şi să ţie toată ţara însuşi; l-a prins şi i-a scos ochii, după ce au domnit ţara, amândoi, şapte ani. Şi, de aici, a domnit singur Ştefan Vodă, nu multă vreme, numai 5 ani…

Roman Vodă, feciorul lui Iliaş Vodă, neputând răbda atâta nedumnezeire a unchiului său, s-a vorovit cu o seamă din curtea domnească şi a prins pe unchiu-său, pe Ştefan Vodă, şi i-a tăiat capul, şi s-a apucat Roman de domnie, leatul 6956 (1448). De aici, Roman Vodă, neputând să-şi îngăduiască vărul, pe Petru, feciorul lui Ştefan Vodă, pentru domnie, că cerca Roman să omoară pe Petru, a fugit Petru Vodă la unguri.

Acest Petru Vodă, dacă a pribegit în Ţara Ungurească, de nevoia văru-său, lui Roman Vodă, la leatul 6957(1449), n-au făcut zăbavă multă, ci a dat cetatea Chilia ungurilor şi, curândă vreme, ajutat de Ian Huniad, ţiitoriul Ţării Ungureşti, a venit cu oaste şi a împins pe Roman Vodă din ţară, după ce a domnit Roman un an…

Iar Roman Vodă, fiind seminţie, dinspre mumă, craiului leşesc, lui Cazimir, a năzuit la dânsul şi, făcând jalbă, a sfătuit craiul să-i tocmească sau cu tărie să-l puie la domnie…

Şi a scos craiul şleahta rusească şi de la Premişlia, de la Liov, de la Belz, de la Helm şi de la Podolia, şi mătuşa lui Roman încă mersese acolo, căreia i-a dat craiul Colomeea să ţie, şi a purces craiul, cu oastea, de a venit până la Liov.

Ci, mai apoi, dacă a oblicit că Roman a murit, otrăvit de Petru Vodă, văru-său, s-a lăsat de acel gând”.

Vlad Tepes, desenat de A. Bielz

Roman Vodă a fost bunicul lui Vlad Ţepeş, fata lui fiind măritată cu domnitorul muntean Vlad Dracul.

Povestea crimelor voievodale continuă cu şi mai mare încrâncenare, dar o voi reda cu cât mai puţine comentarii:

„Domnind Alexandru Vodă ţara, venit-a cu oaste, vă leatul 6962 (1454), fiu-său, Bogdan Vodă. Însă aşa zic că n-a fost Bogdan Vodă fecior cu cununie, ci copil lui Alexandru Vodă… Acest Bogdan Vodă este tată lui Ştefan Vodă cel Bun…

Vă leatul 6963 (1454), după doi ani ai domniei lui Bogdan Vodă, scrie letopiseţul cel moldovenesc c-a venit, fără de veste, Petru Vodă, ce l-au poreclit Aron, şi a aflat pe Bogdan Vodă la satul Reuseni, din jos de târgul Sucevii, şi l-a lovit, vineri, în revărsatul zorilor, octombrie. Şi acolo i-a tăiat capul lui Bogdan Vodă. De aici, a stătut la domnie Aron Vodă”.

„Ştefan Vodă, după doi ani ai domniei lui Petru Vodă Aron, ridicatu-s-a, de la Ţara Muntenească, cu multă mulţime de oaste muntenească şi din ţară adunaţi, şi a intrat în ţară. Şi, silind spre scaunul Sucevii, i-a ieşit înainte Petru Vodă Aron, pe Siret, la Doljeşti, la tină, şi s-au lovit, în ziua Joii Mari, aprilie 12, şi înfrânse Ştefan Vodă pe Aron. Ci Aron Vodă nu se lăsă cu atâta, ci de iznoavă s-a bulucit şi al doilea rând; se lovi la Orbic şi iar birui Ştefan Vodă. Şi-l prinse pe Petru Vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti moartea tătâne-său, lui Bogdan vodă”.

„Într-acesta an, 6994 (1486) martie, venit-a Hroiot, cu oaste de la ungur, asupra lui Ştefan Vodă, căruia i-a ieşit Ştefan Vodă înainte, cu oaste, pe Siret, la Şchei, şi, dând război vitejeşte, dinspre amândouă părţile, într-o luni, martie 6 zile, pierdu Hroiot războiul şi oastea, mai apoi şi capul, însă cu mare primejdie lui Ştefan Vodă, că s-a pornit cu calul jos, puţin de n-a încăput în mâinile vrăjmaşului său. Mai apoi, Hroiot, fiind prins viu de Ştefan Vodă, i-a tăiat capul”.

Bogdan cel Orb

„Vă leato 7022 (1514) februarie 26, în al zecelea an al domniei lui Bogdan Vodă, fără veste a intrat în ţară un Trifăilă, ce se făcea fecior de domn, venind din Ţara Ungurească, cu unguri, şi, iarna, când erau toţi oştenii pe la casele lor. Ci, simţind ai noştri, s-au strâns, degrabă, din câţi s-a putut, şi i-au dat război, la pod, din jos de Vaslui, în februarie 27. Şi, înfrângându-l ai noştri, i-au topit toată oastea şi el a pierit, că, prinzându-l viu, i-au tăiat capul”.

„Într-acest an, 7031 (1523), în luna lui aprilie, în cetatea Hârlăului, Ştefan Vodă a tăiat pe Arbure hatmanul, pe care zic să-l fi aflat în viclenie, iar lucrul adevărat nu se ştie. Numai atâta putem cunoaşte că norocul fie unde are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan Vodă pe palmele lui, având atâta credinţă şi, în tinereţile lui Ştefan Vodă, toată ţara otcârmuia, unde mulţi vrăjmaşi i s-au aflat, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnului său…

De care lucru, mulţi înspăimântaţi din locuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată, ca şi Arbure, că nu multă vreme după aceea, într-acelaşi an, au tăiat şi pe feciorii lui Arbure, pe Toader şi pe Nichita…

Aşijderea, într-acest an, 7035 (1527), ianuarie patrusprezece zile, pristăvitu-s-a Ştefan Vodă cel Tânăr, feciorul lui Bogdan Vodă, în cetatea Hotinului, şi cu cinste l-au îngropat, în mănăstirea Putna, care este zidită de moşu-său, Ştefan Vodă cel Bun; şi au domnit 9 ani şi 9 luni. Scrie la un letopiseţ moldovenesc că pe acest Ştefan Vodă l-a otrăvit doamna sa”.

Pe Ştefan Lăcustă, pus domn de boieri, cu învoirea turcilor, în septembrie 1538 (7047), „urându-l curtea toată, s-au vorovit o seamă de boieri din curtea lui, anume Găneştii şi Arbureştii, şi la aşternutul lui, unde odihnea, l-au omorât, în cetatea Sucévii.

Începător şi aţâţător acestui lucru a fost Mihul, hatmanul, şi Trotuşanul, logofătul, de s-au vorovit, într-o seară, ca nişte lupi gata spre vânat, ca să înece oaia cea nezlobivă, adică pe Ştefan Vodă şi, dând învăţătură slugilor sale, ca toţi să se înarmeze, şi dându-le şi jurământ, ca să le fie cu dreptate, s-au pornit cu toţi. Şi, într-un foişor, sus, în cetate, unde odihnea, la aşternutul lui, au risipit uşa şi, neştiind Ştefan Vodă nimica de aceasta, s-a sculat, fiind numai cu cămeşa, iară ei, cu toţii, ca nişte lei sălbatici au năvălit asupră-i şi, multe răni făcându-i, l-au omorât şi l-au scos afară. Această plată a luat Ştefan Vodă de la acei ce-i miluise.

Petru Rareş

Mai apoi, de la Dumnezeu, curând, peste puţină vreme, le-a venit şi lor osânda asupră, de au luat şi ei plată pentru moartea lui Ştefan Vodă…

Acei lei sălbatici şi lupi încruntaţi, anume Mihul, hatmanul, şi Trotuşanul, logofătul, dimpreună şi cu alţii, dacă omorâră pe Ştefan Vodă, cu toţii au ridicat domn pe Alexandru Vodă, ce-i zicea Cornea, care fusese, atunci, portar la cetatea Sucevii, iar mai dinainte vreme, fusese slugă la Mihul hatmanul”.

După doar două luni şi trei săptămâni de domnie, Alexandru Cornea a fost mazilit, în favoarea lui Petru Rareş, care revenea la domnie, în Moldova, pentru a doua oară. Cornea a încercat să-i iasă, în cale, cu oaste, la Galaţi, dar „nimica nu a folosit, că, părăsindu-l ai săi, toţi, a căzut în mânile vrăjmaşului său, Petru Vodă, şi de sârg a învăţat Petru Vodă de i-au tăiat capul, dimpreună cu Pătraşco, care se ţinea de dânsul, într-o miercuri, în luna lui februarie…

Petru Vodă, dacă a sosit la Suceava şi s-a aşezat la scaunul său, acolo a aflat în viclenie şi pe Mihul, hatmanul, şi pe Trotuşanul, logofătul, şi păre Crasneş, şi pe Cozma, de la care multă pedeapsă şi nevoie avusese Petru Vodă, în domnia dintâi, şi pe care, când a pribegit Petru Vodă din ţară, i-a fost închis în cetatea Romanului, având prepus de viclenie, cum s-a şi arătat, mai apoi, adevărat că au fost vicleni. Şi, deci, îndată a învăţat de i-au prins şi cu grele munci i-au muncit, mai apoi le-au tăiat şi capetele”.

„Pe urma lui Petru Vodă Rareş, cu dragoste ridicară boierii, cu toată ţara, pe Iliaş, fiu-său cel mai mare, la domnie, vă leato 7055 (1546), sâmbătă septembrie 3, că şi firea, şi faţa îl lăudau să fie blând, milostiv şi aşezat, gândindu-se că va semăna tătâne-său. Ci nădejdea pe toţi i-a amăgit, că dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru, lac împuţit. Că având lângă sine sfetnici tineri turci, cu care, ziua, petrecea şi să dezmierda, iar noaptea, cu turcoaice curvind, din obiceiurile creştineşti s-a depărtat….

În domnia lui, sâmbătă, după Paşti, au tăiat capul lui Vartic, hatmanul, în târgul Huşi şi l-au dus de l-au îngropat în mănăstirea Pobrata, în anii 7056 (1548) aprilie 7.

Mai apoi, între multe fărădelegi ce făcea Iliaş Vodă, umplându-l satana de învăţătura lui, a lăsat domnia la mâna frăţine-său, Ştefan Vodă şi a mâni-sa, în anii 7059 (1551) mai 1, şi el s-a dus la împăratul Suleiman, de a primitu legea lui Mohamed, lepădându-se de Hristos…

După ce s-a turcit, apucându-l şi îndulcindu-l cu bine, l-au pus paşă la Dârstor, nume puindu-i Mahmet. Nici într-acea boierie, ce-i deduse împăratul, n-a trăit multă vreme, ci, după doi ani, îmbucându-l mulţi din neprietenii lui cu multe cuvinte rele către împărat, a căzut la închisoare, că a trimis împăratul de l-au legat şi i-au luat toată avuţia. Şi, de aici, l-au trimis, peste mare, la Brusa, de l-au închis. Mai apoi, de inimă rea, peste scurtă vreme a murit şi rău ş-a dat sufletul său în mâinile diavolului, în legea turcească”.

„Ştefan Vodă Rareş… nu numai lăcomea şi asupreală făcea, ci şi curvie nespusă era întrînsul, nu erau fecioarele nebatjocorite, nu jupânesele boierilor săi neasuprite…

Petrecând aceste nevoi rele boierii şi lăcuitorii ţării dinspre domnul lor, Ştefan Vodă, n-au mai putut suferi fărădelegile şi răutăţile lui, ci întâi s-au sfătuit, cu taină, ce vor face, ca să se poată curăţi de dânsul. Şi, sfătuindu-se, aceia şi aflară sfat, ca să ajungă degrabă la boierii cei pribegi, care era în Ţara Leşească ieşiţi, de multe nevoi. De aici, dacă au avut ştire şi răspuns de la dânşii, cum ei vor veni, fără zăbavă, noaptea, cu toţii s-au ridicat, la podul de la Ţuţora şi au tăiat aţele cortului asupra lui Ştefan Vodă şi cu multe răni pătrunzându-l, a murit, după ce a domnit doi ani şi patru luni, v leato 7060 (1552) septembrie…

Dacă uciseră boierii pe Ştefăniţă Vodă, la Ţuţora, cu toţii s-au sfătuit şi au ridicat domn pe Joldea şi i-au dat pe Roxanda să-i fie doamnă, fata lui Petru Vodă Rareş, sora lui Ştefăniţă Vodă…”.

Dar nici Joldea nu a avut noroc, pentru că, după doar trei zile de domnie, boierii pribegi în Polonia, ridicându-l domn pe Petrea, stolnicul, sub numele de Alexandru Lăpuşneanu, i-au ieşit în cale, la Şipote, şi „neavând el nici o ştire de nicăieri, l-a împresurat oastea cea leşească şi l-a prins viu. Pe care, mai apoi, dacă a sosit Alexandru Vodă, l-au însemnat la nas şi l-au dat la călugărie”. Cu fata lui Petru Rareş, Roxanda, s-a căsătorit, la Suceava, nu Joldea, ci Petrea, stolnicul.

Alexandru Lăpuşneanu

Alexandru Lăpuşneanu se avea bine şi cu turcii, şi cu polonii, dar nu şi cu cazacii, care, sprijinindu-l pe Despot Vodă, l-au înfrânt, în complicitatea cu unii boieri moldoveni, la Verbia, pe Jijia, în 18 noiembrie 1560, obligându-l pe Lăpuşneanu să fugă la turci.

Despot Vodă a avut o domnie încurcată, mereu tulburată de pretendentul polon Wisnowiecki (care avea să moară, prins în cârlige, la Galata, în Istanbul) şi de Ştefan Tomşa, dar şi de Alexandru Lăpuşneanu.

Despre moartea lui Despot Vodă, cronicarul, încurcat de sursele de informare ale vremii, povesteşte, în baza zvonisticii, frânturi de adevăr şi de minciună:

„Ştefan Vodă Tomşa, după izbândă cu noroc, ce a bătut pe Vişnoveţschi, de iznoavă s-a întors spre Suceava. Şi, strângând, ţara, a înconjurat cetatea, unde era închis Despot Vodă, şi a apropiat puştile, de o bătea. Într-acea multă gâlceavă şi hreamăt, se auzea, dinlăuntru, că Despot, presupunând de viclenie pe căpitanul pedestraşilor, anume Dervici Pătru, că s-a ajuns cu Tomşa şi va să-i dea cetatea, a scos sabia şi l-a omorât. Într-aceia, slujitorii, văzând năpasta şi moartea căpitanului lor, mare zarvă făcură şi întâi se ispiteau să omoare pe Despot Vodă, apoi să sfătuiră că vor zice că nu pentru căpitan l-au omorât, ci au viclenit pe domnul lor şi s-au lăcomit, de au luat bani de la Tomşa Vodă. Şi aşa rupseră sfat, ca să trimită, să le jure Tomşa, să fie ei slobozi, iară ei să-i deschidă cetatea şi să hălăduiască ei şi de nume de viclenie să se curăţească. Aşa luând adeverinţă de la Tomşa, au deschis cetatea…

Ştefan Tomşa

Despot Vodă, dacă văzu că l-au viclenit toţi boierii şi l-au părăsit toţi slujitorii, şi ţara s-a ridicat asupra lui, şi ajutor, de unde avea nădejde, de la prietenul său, de la Laschi, nu-i vine, aşa văzând pierirea lui, sosită la capul său, îmbrăcat domneşte a ieşit afară din cetate, mai sus de Suceava, la Areni, unde era ţara adunată, şi se închină Tomşii. Iar Tomşa cu multe cuvinte l-au mustrat, aducându-i aminte de multe lucruri fără de lege ce făcea, că nu numai ţara pustia şi bisericile dezbrăca, ci şi de lege îşi râdea. Cu aceste cuvinte mustrându-l, Tomşa l-a lovit cu buzduganul şi, deci, toată oastea s-a lăsat la dânsul, unde, acoperindu-l mulţimea, cu multe răni i-au pătruns trupul. Şi aşa au fost sfârşitul lui Despot Vodă, după ce a domnit trei ani. De aici, s-au lăsat în pedestrime, de i-au tăiat şi i-au snopit, unora le-au tăiat urechile şi nasurile”.

Despre uciderea lui „Dervici Pătru”, de fapt Petru Devay, relatează Stanciul, aprodul din camerele Domnului, într-o mărturie, dată sub jurământ, în faţa senatului maghiar, care ancheta moartea lui Despot Vodă:

„Eu am fost în casa lui Despot, când venea Martin Farkas şi-l pâra pe Petru Devay, şi-i tot şoptea la ureche sărmanului mau stăpân, până ce l-a chemat, o dată, la sine pe sărmanul Petru Devay. Atunci, Martin Farkas a aşezat, după uşă, un maur, ca, în clipa când va intra, să-l izbească cu buzduganul, de după uşă.

Mercenar

Când a intrat Petru Devay, maurul l-a lovit de două ori, dar acela a smuls bâta din mâna maurului. Când a văzut aceasta, Martin Farkas a sărit asupra lui Petru Devay, l-a străpuns cu sabia şi l-a ucis. Devay, înainte de a fi ucis, a zbierat că l-au auzit cei din cetate. Eu (Stanciul, aprodul) am şters sângele şi, împreună cu un om, am dus cadavrul şi l-am ascuns într-un dulap.

Darabanţii şi călăreţii au alergat la faţa locului şi au păşit făţiş în contra lui Despot, cerând să dea seama pentru ce a fost ucis Devay. Nu a spus altă pricină, ci a luat totul asupra-şi, zicând că el l-a ucis…

Ştiu şi aceea că cei din cetate au ales de comandant, împotriva lui Despot, pe Martin Farkas. Şi în dată au jefuit comoara lui Despot, el, împreună cu tâlharii lui. Atunci, bietul Despot a trimis oameni între răsculaţi, să asculte ce vorbesc. Aceştia, întorcându-se, i-au spus că Martin Farkas vorbea astfel:

– Am prădat averile lui Despot; dacă va izbuti să scape, vom pieri cu toţii, până la unul; să lucrăm, însă, împreună, ca să nu scape, ci să moară, căci, dacă scapă trădătorul, noi suntem pierduţi, fiindcă soseşte Laski cu ajutoare!…

Ştiu şi aceea că Martin Farkas a mers, cu Petru Szekely, fără învoirea lui Despot, la duşman şi a făgăduit cetatea şi pe Despot, cu doisprezece tovarăşi. Cei din cetate credeau în vorba lui ca în Sfânta Scriptură. Căci el amăgea, pe cei din cetate, cu vorbe ca acestea:

– Uite, ne-am înţeles să vă lase să ieşiţi în pace, cu tot avutul vostru; nici lui Despot nu-i vor face nici un rău, ci-l vor duce înaintea sultanului…

Ostaşi moldoveni

Şi lui Despot i-au vorbit tot aşa, dar sărmanul Despot nu i-a crezut, fiindcă ştia că l-au vândut. Bietul Despot a căzut, de două ori, în genunchi, înaintea lor şi i-a rugat:

– Nu se află o slugă credincioasă, care să-mi taie capul, cu sabia mea însămi, ca să nu fiu dat unei morţi atât de îngrozitoare?

Ba şi-a luat şi gulerul, ca să-i poată tăia capul. În ziua premergătoare, Despot se pregătise, cu câţiva tovarăşi, ca să iasă, prin deschizătură, şi să meargă undeva; eu încă eram cu el, căci aşa i-a fost dorinţa. Dar, când a prins de veste Martin Farkas, cu hoţii lui, i-au sărit în cale, zicându-i:

– Unde vrei să mergi, măria ta? N-ai să mergi! Nu se mai poate! Mai bine să moară un om, decât să piară atâţia creştini!…

Apoi, a pus păzitori la uşi şi la ferestre, ca să nu se poată depărta. Când a văzut Despot că e înconjurat de duşmani, înăuntru, ca şi în afară, a căzut, din nou, în genunchi; plângând şi rugându-l ca să taie, mai bine, capul, zicea:

– Mergeţi voi afară din cetate: toate averile mele fie ale voastre! Voi rămânea, cu grecii şi cu ceilalţi, care-mi sunt credincioşi; rămân eu şi ţin pază, până îmi soseşte ajutorul.

Când auziră aceasta, Martin Farkas şi tovarăşii lui mutară pe toţi oamenii, din cetăţuia dinăuntru, în cea dinafară, ca nu cumva Despot să ia putere asupra lor. De aceea, au dat poruncă aspră ca, sub pedeapsa de moarte, să nu cuteze cineva a merge la Despot. Au rupt lacătele de pe pivniţe şi au băut îngrozitor de mult.

Spune, apoi, Martin Farkas că Laurenţiu Kis ar fi prădat visteria şi ar fi luat vasele de argint aurite ale lui Despot. Cu ce obraz poate spune astfel de minciuni, când ştie Dumnezeu, şi ştiu şi oamenii, că el n-a jefuit, nicăieri, nimic, căci le furase pe toate Martin Farkas, înainte. Ştiu despre ce vase vorbeşte Martin Farkas. Pe acelea le-a legat Despot, într-o pătură albă, şi mi le-a dat, zicându-mi:

– Mergi şi du-le gazdei mele, Laurenţiu Kis, căci îi datorez mult!

Eu am voit să le duc, dar n-am putut, căci erau prea grele; le-am dat, deci, unui uşier grec, chior de un ochi, pe nume Pavel. De aceea, Martin Farkas pe nedrept învinuieşte pe Laurenţiu Kis. Eu mărturisesc că nimeni nu a fost cu atâta credinţă faţă de Despot ca el, până la sfârşit. Căci zăcea rănit de moarte, totuşi s-a scoborât şi a strigat:

– Vitejilor, băgaţi de seamă ce faceţi! Vă conjur, în numele lui Dumnezeu, gândiţi-vă la cinstea voastră, căci, după astfel de faptă, cum veţi mai mânca pâinea în Ungaria? De ar fi să ieşiţi, de aici, numai în cămaşă, tot apăraţi viaţa stăpânului vostru!”[2].

Mărturia lui Stanciu a fost întărită şi de Ştefan Horvath, fostul „căpitan de pedestrime al bietului Despot”, care declara, în faţa senatului, că Farkas şi complicii lui l-au scos pe Despot din cetate, prin deschizătură, „iar moldovenii şi servitorii fiului regelui (Ioan Sigismund Zapolya) l-au dus dintre noi şi l-au tăiat”[3].

Andrei Tarnowski, paharnic de Halics, confirma, în parte, spusele lui Grigore Ureche, notând, în 1570, cu referire la Suceava, că aici, „acum cinci ani, Despot Vodă a fost trădat de unguri şi tăiat în bucăţi de moldoveni”[4].

Ştefan Tomşa avea să fie înlocuit, în scaunul domnesc, din voia turcilor, în 1564, după o victorie asupra muntenilor, cu Alexandru Lăpuşneanu. „Văzând Tomşa Vodă că împotriva acelei puteri nu va putea sta, cu sfetnicii săi, cu Moţoc, vornicul, şi Veveriţă, postelnicul, şi cu Spanciog, spătar, a trecut în Ţara Leşească şi s-a aşezat la Liov, după ce a domnit cinci săptămâni”.

În Polonia, „Craiul, pentru pacea ce-o avea cu turcul, şi pentru multă pâră ce avea cu turcul, şi pentru multă pâră, că-l pârau leşii pentru moartea lui Vişnoveţschi şi pentru sluţirea a mulţi, ce o făcuse, a trimis pe sluga sa, pe Crasiţschi, la Liov, de i-au tăiat capul Tomşii şi lui Moţoc, vornicul, şi lui Spanciog, spătarul, şi lui Veveriţă, postelnicul, pe care i-au îngropat, afară din târg, la mănăstirea Sfântului Onufrie. Şi aşa a fost sfârşitul Tomşei”.

În Moldova, „Alexandru Vodă, dacă s-a curăţit de toată grija din afară şi a adus pe doamna sa, Roxanda, şi pe fiii săi, din Ţara Muntenească, a vrut să se curăţească şi de vrăjmaşii săi, cei din casă, pe care îi presupuse el că pentru vicleşugul lor a fost scos din domnie, şi a învăţat, cu taină, într-o zi, pe lefegii săi, pe care i-a avut străini, de i-au supus în curte cea domnească, în Iaşi. Şi i-a chemat, pe obiceiul boierilor, la curte, care, fără nici o grijă şi de primejdie ca aceea negândindu-se, dacă au intrat în curte, slujitorii, după învăţătura ce au avut, închis-au poarta şi, ca nişte lupi, într-o turmă fără de nici un păstor, au intrat într-înşii, de-i snopeau şi-i junghiau, nu numai pe boieri, ci şi pe slujitori. Nici alegeau pe cei vinovaţi, ci unul, ca altul, îi puneau supt sabie, cădeau mulţime, iar dinspre zăbrele săreau afară, de-şi frângeau picioarele. Şi au pierit, atunci, 47 de boieri, fără altă curte, ce nu s-a băgat în seamă. Şi, aşa, după atâta nedumnezeire, îi părea că şi-a răscumpărat inima”.

Boieri moldoveni

Şi Alexandru Lăpuşneanu avea să moară ucis, în martie 1568, pentru că, „temându-se doamnă-sa să nu păţească mai rău decât alţii, l-a otrăvit şi a murit. Şi cu cinste l-au îngropat, în mănăstirea sa, Slatina, ce este de dânsul zidită”. Un cronicar anonim maghiar scria, în 1568, că Alexandru Lăpuşneanu („voievodul Sandrin al Moldovei”) „a murit de friguri şi au rămas după el doi fii, cel mai mare, Bogdan, şi cel mai mic, Petru”. Bogdan l-ar fi trimis pe fratele său, Petru, să locuiască la Bârlad, iar acesta, „înţelegând gândul rău al fratelui său, voievodul, că acesta ar vrea să pună să-l omoare, a fugit în Turcia, la Poarta sultanului”[5].

Fiul lui Lăpuşneanu, Bogdan, pârât la Istambul, de fratele său, Petru, şi de partizanii acestuia, după moartea mamei sale, Roxanda (12 noiembrie 1570, fiind înmormântată la Slatina), a fost mazilit, găsindu-şi refugiu în Polonia, şi înlocuit cu Ion Vodă cel Cumplit sau Ivonia, cum i se spunea în cancelariile occidentale.

[1] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, p. 383

[2] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, pp. 302-304

[3] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, p. 306

[4] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, p. 398

[5] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, pp. 391, 392

Carte in lucru: BUCOVINA sub povara istoriei No Comments Apr 1

Condimentarea cotidianului: Suceava, văzută de Cosovan

Jurnalistul şi plasticianul Tiberiu Cosovan

Odată cu venirea primăverii,

Suceava îşi arată faţa „turistică”,

în toată „splendoarea” ei

Statuia lui Petru I Muşat, “exilată” lângă pubelele de gunoi

Suceava, care şi-a exilat, din 2010, ctitorul, turnat în bronz, la marginea urbei, aşezându-l lângă pubelele de gunoi, şi urmează, acum, să încropească „Sala tronului”, cu măreţe personaje istorice, sub scările rulante ale mall-ului, îşi arată, odată cu venirea primăverii, faţa „turistică”, în toată „splendoarea” ei.

Cică „Suceava are toate şansele

de a intra în competiţia

pentru a deveni capitală culturală europeană”

După ce dramaturgul Matei Vişniec a spus că „Suceava are toate şansele de a intra în competiţia pentru a deveni capitală culturală europeană”, autorităţile locale şi judeţene, gâdilate de perspectiva vizibilităţii continentale, „se străduiesc”, parcă, să contureze profilul unui oraş demn de un asemenea statut.

O bancă din potenţiala capitală culturală europeană

Iar lucrul acesta este vizibil la orice pas. De la „portretul tombal” al pieţei pietonale (cu „cripte” şi felinare), piaţă din care a fost extrasă statuia lui Petru I Muşat (a cărei absenţă este mai iradiantă decât prezenţa, pentru că, atunci când se afla la locul ei, nu era luată în seamă, decât poate de „iubitorii de antichităţi”, care i-au subtilizat, la un moment dat, spada), la terenul viran din zona industrială, pe care s-a aflat, cândva, Întreprinderea de Utilaje şi Piese de Schimb (IUPS), a cărei hală principală (demolată penal în 2007) era decorată cu cel mai mare mozaic parietal exterior din ţară (456 mp), realizat de doi dintre cei mai redutabili artişti români contemporani.

„Frumuseţile turistice” sunt reperabile

într-o simplă plimbare prin urbe

Zona verde dintre Centrul Cultural Bucovina şi Centrul pentru Susţinerea Tradiţiilor Bucovinene

„Frumuseţile turistice” sunt reperabile într-o simplă plimbare prin urbe. Dacă între două mândre instituţii culturale, Centrul Cultural Bucovina şi Centrul pentru Susţinerea Tradiţiilor Bucovinene, poate fi văzută o „zonă verde” mai accidentată decât terenul unei competiţii de off road şi mai mizerabilă decât faimosul „Parc al Cetăţii de Scaun”, pe Bulevardul „George Enescu” (lângă blocul I 3) se deschide, cu vedere la stradă, o „minunată terasă”, cu o împrejmuire care ar trezi invidia oricărui bidonvil sud-african, care etalează o „ofertă” diversificată de gunoi.

Minunata terasă, care etalează o ofertă diversificată de gunoi

Dacă fosta IUPS a dispărut cu desăvârşire din zona industrială, pe strada Mărăşeşti, la numai câţiva metri distanţă de Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” (împodobit, la intrare, cu stindarde europene) se află „cadavrul” fostei UGIRA. Cu golurile geamurilor sparte rânjite spre stradă, obiectivul, tangent cu traseul turistic spre Mănăstirea Zamca, ne oferă o imagine de factură suprarealistă. Nimic nu trădează vreo îngrijorare (din partea cui?) că „leşul” acesta alterează profilul străzii şi al oraşului.

Cadavrul fostei UGIRA

În viziunea celor care ne păstoresc,

astfel de „obiective turistice” sunt necesare

pentru… condimentarea cotidianului

Ruinele de pe strada Prof. Leca Morariu

Şi dacă eventualii turişti, veniţi în Suceava (în prospectare, pentru a vedea cum se pregăteşte urbea spre a deveni capitală culturală europeană), nu vor fi, pe deplin, edificaţi, după vizitarea „ruinelor” de pe strada Prof. Leca Morariu, ghidul oraşului ar trebui să-i conducă pe strada Veronica Micle, unde, prin dreptul blocului 21 (nr. 7), pot pătrunde în lumea „mirifică” a „basmului contemporan”, spre a vedea cum arată „căsuţa din poveste”.

Căsuţa din poveste, de pe strada Veronica Micle

Nici în acest caz nu există vreo tresărire administrativ-urbană, cu privire la riscurile potenţiale, ale acestui focar de infecţie, asupra sănătăţii locuitorilor din perimetrul respectiv.

Pe lângă măreţia răposată a Cetăţii de Scaun (aflată în restaurare), „căsuţa din poveste” are „parfumul” prezentului. Se pare că, în viziunea celor care ne păstoresc (aleşi de noi), astfel de „obiective turistice” sunt necesare pentru… condimentarea cotidianului.

Tiberiu COSOVAN

Jurnalism No Comments Mar 31

Desluşirile celor o mie de vieţi, din care sorb cu nesaţ

Andi

Nu cred să fi avut, în viaţa asta, o altă tulburare a sufletului mai profundă decât cea provocată de muzica fiului meu, Andi, şi a băieţilor din trupa “Toy Machines“, care va alcătui primul lui şi primul lor album. O ascult, zilnic, aproape încrâncenat, risipindu-mă când nisip presurat, când piatră ferecătoare de lumină, mă prăbuşesc, zilnic, în nostalgie până la înlăcrimare şi, tot zilnic, îmi cresc aripi şi pot să zbor.

Nu ştiu şi nici nu-mi pasă de cât succes se va bucura albumul acesta, cu muzica lui Andi şi cu muzica trupei “Toy Machines“, câtă vreme eu abia prin ea trăiesc cu adevărat, de parcă m-aş mai naşte de o mie de ori. Şi poate că asta mi se întâmplă, poate că vieţile acelea, o mie – la număr, sunt şi singurele care contează.

Deocamdată, adică până ce nu va fi gata albumul, nu am învoire să împărtăşesc şi altora desluşirile celor o mie de vieţi, din care sorb cu nesaţ. Mă şi tem de clipa aceea, sub impresia stranie că, începând de atunci, tot atâţia necunoscuţi îmi vor îmbrăca vieţile abia desluşite şi se vor tot duce pe cale…

Cronici sentimentale, Rubrica lui Andi No Comments Mar 30