Cântecul împovărării: lui Vladimir Novogreblevschi
*
Vremelnică povară e viaţa, am fost laş
lăsându-mă în trupul acesta răstignit,
apoi sedus de umbre pierdute prin oraş
de-a rostogolul duse de vânt în asfinţit,
iar trecerea aceasta trăită prin destin
m-a-ndepărtat de stele în pulberi şi fărâme
impuse de adâncul paharului divin
rapace numai timpul în el să mă dărâme.
*
Nu mă împac şi pace cu ce mi-i dat să fiu,
o veşnică revoltă îmi clocoteşte-n sânge,
vânând aceiaşi îngeri ce revoltat mă ştiu,
orbit de ocrotirea lor sacră, ce mă strânge,
guri lacome de fiară sunt aripile lor
rănind cu muşcătura vremelnica-mi osândă,
eu nu sunt eu prin viaţă, ci-s fumul călător,
ba nici atât, sunt ţinta cuiva ce stă la pândă
lăsându-mi libertatea de-a fi cât mai supus,
evlavios din teamă şi credincios de frică,
văd tot mai des cum însăşi iubirea lui Iisus
se spulberă pe cruce prin cei ce o ridică,
cum să le fiu complice şi cum să mă prefac,
hoinar fără speranţă, cum soarta îmi indică,
iau cântecul de mijloc şi-l zvârl spre cer. Şi tac…
