Dragusanul - Blog - Part 1238

Cântecul împovărării: lui Vladimir Novogreblevschi

*

Vremelnică povară e viaţa, am fost laş

lăsându-mă în trupul acesta răstignit,

apoi sedus de umbre pierdute prin oraş

de-a rostogolul duse de vânt în asfinţit,

iar trecerea aceasta trăită prin destin

m-a-ndepărtat de stele în pulberi şi fărâme

impuse de adâncul paharului divin

rapace numai timpul în el să mă dărâme.

*

Nu mă împac şi pace cu ce mi-i dat să fiu,

o veşnică revoltă îmi clocoteşte-n sânge,

vânând aceiaşi îngeri ce revoltat mă ştiu,

orbit de ocrotirea lor sacră, ce mă strânge,

guri lacome de fiară sunt aripile lor

rănind cu muşcătura vremelnica-mi osândă,

eu nu sunt eu prin viaţă, ci-s fumul călător,

ba nici atât, sunt ţinta cuiva ce stă la pândă

lăsându-mi libertatea de-a fi cât mai supus,

evlavios din teamă şi credincios de frică,

văd tot mai des cum însăşi iubirea lui Iisus

se spulberă pe cruce prin cei ce o ridică,

cum să le fiu complice şi cum să mă prefac,

hoinar fără speranţă, cum soarta îmi indică,

iau cântecul de mijloc şi-l zvârl spre cer. Şi tac…


Mercenarul Negru. Nevoia de personaje

*

Suceava este o imensă pustietate, cu personaje terne şi nesemnificative. Prin urmare, mă văd obligat să apelez şi la personaje imaginate, la individualităţi de sinteză, care să-mi favorizeze contrucţia unei intrigi. Nu voi abandona, cu totul, personajele reale, dar voi introduce şi alte perspective, ca să nu fiu obligat doar la redarea unor mentalităţi. Voi şterge, deci, capitolul al II-lea, urmând ca, mâine, să scriu un altul, care să deschidă calea spre ceea ce vreau să mărturisesc. Desigur că, încetul cu încetul, am să mă izgonesc şi pe mine din peisaj, pentru că nu de mine, ci de imaginaţia mea am nevoie în scrierea “Mercenarului Negru”.

*

Voi continua, însă, să public şi, uneori, să şterg capitolele pe care le scriu, pentru că vreau să-mi iau prietenii şi martori, şi complici la scrierea unei cărţi de aparentă ficţiune (eu i-aş zice de desluşire).

*

Ion Drăguşanul


Afişul BUCOVINA ROCK CASTLE 2014

Afişul ediţiei 2014 a Festivalului Internaţional BUCOVINA ROCK CASTLE

Afişul ediţiei 2014 a Festivalului Internaţional BUCOVINA ROCK CASTLE

*

Lucrat, ca în fiecare an, de Lucian Csibi, de la RELATIVE, afişul BUCOVINA ROCK CASTLE,  în varianta lui definitivă şi oficială, stă la dispoziţia iubitorilor de muzică din toată ţara, care, în serile şi nopţile de 21-23 august 2014, vor dori să participe la spectacolele de vis, care vor deveni realitate datorită echipei: Ioan Cătălin Nechifor, Constantin-Emil Ursu, Andi Drăguşanul, Mihnea Blidariu, Lucian Cisbi, Asica Leizeriuc, Dodo Popovici, Cristi Rangu, Tiberiu Cosovan şi, cu voia dumneavoastră, Ion Drăguşanul.


Singurătatea Poetului Roman Istrati

Roman Istrati, Poetul înnăscut al Sucevei

Roman Istrati, Poetul înnăscut al Sucevei

*

Ultima dată, când ne-am întâlnit, era disperat: sfânta lui mamă fumega prin casă ca o lumânare sacră. Iar Poetul era copleşit de spaima singurătăţii care va urma. Şi nu-l puteam ajuta cu nimic. Şi nu-l pot ajuta cu nimic. Chiar dacă tot duc povara unei astfel de pierderi şi încă de vreo trei decenii.

*

Roman Istrati, Poetul înnăscut al Sucevei, veghează, acum, la căpătâiul sfintei lui mame. E singur. În faţa cumplitelor nedreptăţi ale soartei, eşti întotdeauna singur. Mi-aş dori să-i mângâi sufletul, dar ştiu că nu se mai poate, că o astfel de rană nu se mai vindecă vreodată.

*

Mi-aş dori să-l îmbărbătez, dar cad în egoismul propriei însingurări: O, mamă, nu-s luceferi şi ciuturi pline nu-s / să ţi le-aştern în palmă ca pe o veche carte, / am junghiat cu geana zăpezile-n apus, / dar nici o slovă, mamă, nu ţi-am lăsat deoparte…


Cântecul lunii: lui Nick Făgădar

*

Nicicând nu a fost luna mai amară,

iar stelele-n cruzimea lor mai sfinte

ca-n curmezişul nopţilor de vară

oracular cioplite pe cuvinte

la margine de lume ancestrală,

acolo unde trecem prin părinţi

egali cu cea mai amplă îndoială

*

Frângând cireşe cosmice în dinţi,

apoi dispare luna şi ne pasă

ghicind pe cerul larg imensul gol

amar al lunii ce mereu ne lasă

distrugerii-n lumescul rostogol,

absenţa ei e gheara ce ne scurmă

rupând în noi drept rană câte-o urmă.