Singurătatea Poetului Roman Istrati

Roman Istrati, Poetul înnăscut al Sucevei

*

Ultima dată, când ne-am întâlnit, era disperat: sfânta lui mamă fumega prin casă ca o lumânare sacră. Iar Poetul era copleşit de spaima singurătăţii care va urma. Şi nu-l puteam ajuta cu nimic. Şi nu-l pot ajuta cu nimic. Chiar dacă tot duc povara unei astfel de pierderi şi încă de vreo trei decenii.

*

Roman Istrati, Poetul înnăscut al Sucevei, veghează, acum, la căpătâiul sfintei lui mame. E singur. În faţa cumplitelor nedreptăţi ale soartei, eşti întotdeauna singur. Mi-aş dori să-i mângâi sufletul, dar ştiu că nu se mai poate, că o astfel de rană nu se mai vindecă vreodată.

*

Mi-aş dori să-l îmbărbătez, dar cad în egoismul propriei însingurări: O, mamă, nu-s luceferi şi ciuturi pline nu-s / să ţi le-aştern în palmă ca pe o veche carte, / am junghiat cu geana zăpezile-n apus, / dar nici o slovă, mamă, nu ţi-am lăsat deoparte…