*
Într-o bună zi, am fost fericit: mi s-a născut feciorul, iar eu am fost angajat, coleg de birou cu nea Gicu Parascan, redactor de investigaţie în redacţia ziarului „Zori noi” din Suceava. Abia aşteptam să-l văd venind pe nea Gicu, legănându-şi vioi coama leonină, care încadra o configuraţie facială de lună nouă, straşnic luminată de doi ochişori cât mazărea, dar atât de vibranţi şi de profunzi în a oglindi frumuseţea vieţii, încât îl făceau unic şi irepetabil. Îl aşteptam cu atâta nerăbdare, încât nici nu l-am mai văzut venind, ci doar m-am trezit cu el proţăpit în faţa biroului meu, pentru prima şi pentru ultima dată în viaţă, sumbru şi îngândurat.
– Ce-i, nea Gicule?
*
Gicu Parascan, încercănat de tristeţe, şi-a trecut degetele printre şuviţele sure ale coamei lui leonine, a oftat, a plescăit ţărăneşte din limbă, apoi a strâns din umeri, a indiferenţă, redobândindu-şi zâmbetul arhicunoscut:
– Mă înşeală femeile…
– Care?
– Toate.
*
Am râs, instinctual, înainte de a cădea pe gânduri. După o vremea, am priceput, pe deplin, tragismul situaţiei.
– Şi pe mine mă înşeală, nea Gicule!…
– Păi, vezi!
*
Păşim încăperea dintr-un perete în celălalt, căutând soluţii. Semănăm ca două picături de apă în a nu accepta, vreodată, suferinţa sau înfrângerea. Pe neaşteptate, Parascan tresare şi întreabă grăbit:
– Cât e veacul?
*
Întrebarea vine dintr-un poem al lui Dan Pagis, „poetul cu cerneala secretă”, pe care l-am publicat, în hebraică şi în româneşte, târziu, la propria mea bătrâneţe. Nu am de unde cunoaşte „Europa, târziu”, în ziua în care mi s-a născut băiatul şi în care sunt tânăr şi fericit.
*
– Şi care-i problema?
– Ar trebui să fiu bătrân, nea Gicule!
– Şi, dacă nu eşti, te deranjează?… Hai la nea Iluţă, să ne sfătuim!
*
Nea Iluţă, un bosâncean de cremene, e barman la „Subredacţie”, cum numim noi crama de la subsolul blocului turn din apropiere, în care avem masa noastră, a ziariştilor, la care să ne facem veacul. La masă, Victor Micu, singur, cu notesul în faţă şi cu pixul în mână, cu ochii spre cerul de dincolo de blocul cu zece etaje de deasupra, caută idei. Iar când le zăreşte, le apucă smuncit şi le pune în lanţurile grele ale foii albe de hârtie.
– Bine că aţi venit: începuse să mi se acrească!
*
Victor deschide eleganta sa geantă diplomat, rânduieşte, în interiorul ei încăpător, pix, notes şi idei, apoi întreabă sec:
– Care-i treaba?
– Ne înşeală femeile, răspundem într-un glas.
– Şi pe voi? E grav, trebuie să luăm măsuri!… Nea Iluţă, trei romuri mari şi trei cafele mici!
Apă nu bem, din principiu.
*
Victor Micu lucrează, de o viaţă, la un roman interesant, în care e vorba despre un om împlinit, care ajunge, într-o excursie, la Poarta Brandenburg, iar acolo, într-o foarte singură clipă, are revelaţia sfericităţii întregii lui vieţi.
*
– Sfericitatea e esenţa, obişnuieşte el să spună. Omul nu este fericit sau nefericit, el există într-o complementaritate desăvârşită a ceea ce, din ignoranţă, numim antonime.
– Şi cu femeile cum rămâne?, întreb eu, cu gândul dus la femei.
– Le ignorăm!, decide Micu.
Şi bine facem.
*
După o vreme, ieşim prin oraş, la vânat subiecte jurnalistice. Păşim pe trotuare sparte, traversăm străzi desfundate şi maidane îmburuienite, până ajungem la trotuarele din dale cochete ale străzii conducătorilor democratici judeţeni.
– Mama lui de bandit! A intrat în primărie rupt în fund, a prădat târgul cu firmele lui frate-său, iar acum, putred de bogat, ne râde în nas!, pufneşte Micu, iar mustăcioara lui sură se zburleşte ca penele de la gâtul unui cocoş în arenă.
*
– Cum îl cheamă?
– Dracu’ ştie!
Adevărul este că de toată ruinarea din jur se face responsabil premierul Petre Roman, care a decretat falimentarea economiei naţionale, asmuţind haitele asupra prăzii.
*
În piaţa oraşului, curăţată de flori, de viaţă şi de statui, primarul oraşului împarte găluşte trecătorilor şi se vede, de la o poştă, că trăieşte o adevărată revelaţie creştină, atunci când pedestraşii urbani îi ling palmele, năclăite de grăsimea sarmalelor şi de milostenia ortodoxă. Piaţa oraşului, încadrată frumos de cârciumile şi de terasele primarului, freamătă din dalele ceramice, sub paşii glorioşi ai mândrului nostru edil, dar nu-i bai, căci oraşul plăteşte, şi mai generos, în indiscutabila lui vocaţie creştină, pentru fiecare cub din gresie, pus căluş în gâtul ierburilor şi al florilor urbane de către frate-său.
*
– Cum îl cheamă pe primar, nea Gicule?, întreb eu, sufocat.
– Nu îl cheamă în nici un fel. Numai haita există şi are nume… Victore, mai dai câte un romuleţ?
*
Începe să mă doară trupul, sub povara fluentă a vârstelor. În jurul nostru, haitele se năpustesc şi înfulecă osatura urbanităţii, în vreme ce oraşul se prăbuşeşte în sine ca în cazul unei implozii excelent controlată. Dispar, rând pe rând, într-un zgomotos clefăit de fălci, toate fabricile Sucevei şi, odată cu ele, câte ceva din vârstele noastre şi din entuziasmele, mai mult sau mai puţin justificate, ale acelor vârste. Când nu mai rămâne nimic, haitele se încaieră între ele, cu o animalică ostilitate:
*
– Votaţi PSD!
– Votaţi PNL!
– Votaţi PDL!
– Votaţi PP-DD!
– Votaţi România Mare!
*
Pe un zid al fostei cofetării „Liliacul”, cineva a scris cu aldine: VOTAŢI NUMAI JAVRELE CARE ÎŞI IUBESC CIOLANUL! Maşini negre, doldora de hingheri mascaţi, tulbură zilele, înghesuind anumite potăi în clădirea stranie, din spatele Bibliotecii Bucovinei.
*
– Prima femeie care m-a înşelat avea un nume frumos: Viola! Am cunoscut-o în Parcul „Cişmigiu”…
– Herăstrău!, precizează prozatorul Alex Rudeanu, care ni se alătură, pe neaşteptate.
– Herăstrău, în cartea ta, nu în viaţa mea reală!, protestează Parascan.
*
Nu ştiu în măsură trăieşte nea Gicu din romanele şi povestirile altora şi cât din conţinutul naraţiunilor respective se nutresc din viaţa reală a lui Gicu Parascan. Şi nici nu-mi pasă. În fond, indiferent de situaţie, Parascan este şi rămâne cel mai fascinant personaj al Sucevei, un om care iubeşte necondiţionat viaţa şi care-i cunoaşte toate frumuseţile. Numai el cunoaşte şi trăieşte toate frumuseţile vieţii, numai sfericitatea lui, veşnic inundată de lumină, nu vrea să se supună principiului complementarităţii.
*
– Când te apuci, totuşi, de scris romanul acela?, mă întorc, violent, spre Victor Micu.
– Niciodată. Nu am talent.
– Cum nu ai talent? Dacă l-ai scrie aşa cum mi-l tot povesteşti, ar ieşi o carte excelentă!
– Talent înseamnă altceva, Ioane. Talentul există doar atunci când poţi sta, câte zece ore pe zi, în scaun, fără să te doară fundul şi fără să ţi se pară că, în zece ore, a trecut mai mult de o singură clipă…
*
Intrăm într-o cârciumă veche, pe care o cunoaştem dală cu dală, dar nimerim într-un sediu de bancă, într-un spaţiu de o vrăjmaşă modernitate estetică. Dezamăgiţi, ieşim, iar, în piaţa cavou a Sucevei, ignorând, cu ostilitate, cârciumile şi terasele cochete ale primarului, care încă mai împarte, creştineşte, găluşte trecătorilor. Iar trecătorii îi ling mâinile evlavioase, năclăite de sucul sarmalelor, de excesul de ortodoxism şi de cântecele săltăreţe ale ansamblului folcloric din urbe, care promovează, îndrăcit de sonor, noile valori ale moralei capitaliste: beţia şi violul. Iar femeile târgului, deja bete şi înstrăinate, se lasă violate chiar acolo, lângă milostenie, lângă javra edilitară şi lângă cântecele porcoase, tăvălindu-se indecent pe sonorităţile excitante ale folclorului bahic. Toate ne înşeală, dar nu ne mai pasă.
*
Întorşi în redacţie, frunzărim ediţia curentă a ziarului la care lucrăm, dar cum, în prima pagină, zace ca o pată unsuroasă poza primarului, milostivind trecătorii cu găluşte, ne simţim atât de străini, încât prinde să ne strângă în chingi gândul evadării. Nici în prima pagină a ediţiei de ziar primarul nu are un nume, ci doar o poză dezgustătoare despre umilirea făpturii umane.
*
– Hai la nea Iluţă!, plescăie ţărăneşte din limbă Gicu Parascan, iar noi ne năpustim, înghesuit, spre ieşire.
Ieşire din ce? Ieşirea în unde?
*
Coborâm scările cramei, sufocaţi de o duhoare stranie, care pătrunde în haine şi în suflete. Nimerim într-un depozit de haine vechi, pe care angajaţii le oferă trecătorilor, în numele primarului. Nu mai întrebăm despre nea Iluţă, pentru că intuim că el a fugit în Bosancii natali. Mă rog, dacă a avut spre unde evada!
*
Întorşi pe trotuarele sparte ale Sucevei, ocolim, cu grijă, femeile, evitând amestecul năucitor de parfumuri tari cu duhoare de găluşte, de haine vechi şi de cântece populare. Când au ocazia, toate femeile oraşului ne înşeală, dar nouă nici că ne mai pasă.
