Cap. IV: Golirea de metafizic

*

Pe dealul Zamca, dansul nevăzut al Mercenarului Negru continuă, în fiecare noapte, dar fără martori, acompaniat discret doar de fâşâitul straniu al ierburilor păşite. Nici noaptea nu mai e atât de înstelată, iar lumina seamănă cu aroma unei păduri de molizi, după ploaie. Simt că între mine şi el stă, inexpugnabilă, o ciudată sfericitate, în care mi-aş dori să intru. Apoi, îmi vine fericita idee de a rectifica: în care mi-aş dori să exist!

*

Privită din perspectiva miezului ei lăuntric, ciudata sfericitate e aidoma oului cosmic, cu un capăt înfipt în pământ şi cu celălalt capăt, străpungând cerul. Iar peste urmele dansului, care se desluşeşte jur-împrejurul meu, se aşterne, ritualic, o umbră în ritmică mişcare, de care mă apropii, încercând să o pipăi. În treacăt, îmi zăresc propria umbră, dar mă apropii de umbra cealaltă, umbra care calcă pe iarbă cu tălpi nevăzute, dar degetele mele trec prin umbră şi poposesc pe firele frânte ale ierburilor. Umbra se pleacă uşor înspre mine, de parcă m-ar privi cu curiozitate, iar eu caut, instinctual, cu mâna stângă, conturul umbrei mele, aşternută în iarbă. Cealaltă pluteşte prin aer, se înalţă, de la firul ierbii, până la porţile cerului, pe când umbra mea zace rostogolită şi o tot trag după mine, din ce în ce mai anevoios. Ca la edec trag de propria-mi umbră şi mă miră să înţeleg asta, deşi, timp de o viaţă întreagă, mi s-a părut că umbra e mai curând ca o aripă vegetală, decât ca o povară.

*

– Nu ai trup!, zic, mai mult ca pentru mine.

Deasupra spărturii dintre dealul Zamca şi cel al Pătrăuţilor, steaua polară se zăreşte, dincolo de apele albăstrii ale lăuntrului sfericităţii, ca o lumânare de Paşti.

*

– Şi la ce mi-ar folosi un trup?

Întrebarea mă ia pe nepregătite, aşa că îngaim, cât se poate de lumesc:

*

– Ca să exişti!

– În asta, crezi tu, constă existenţa?

*

Nu ştiu ce-aş putea să răspund, aşa că strâng din umeri, iar umbra mea, prăbuşită în iarbă, face la fel, împovărându-mă şi mai mult cu gestul ei de o stranie stupiditate. Ceva nu e în ordine cu mine. Văd şi simt ce n-ar trebui să desluşesc vreodată, ba mai şi discut cu o umbră, înfiptă între Pământ şi Cer.

*

Umbra îşi duce palma de umbră la bărbie, de parcă ar avea de chibzuit pe îndelete.

– Încă nu ştiu dacă eşti pregătit. Văd că nu te temi, dar nu ştiu dacă eşti şi pregătit…

– Pregătit pentru ce?

– Pentru iniţieri.

*

Ştiu câte ceva despre metafizică, dar când să-mi răscolesc prin gânduri, glasul umbrei pufneşte supărat:

– Nu în cele dumnezeieşti, ci în cele pământeşti ai nevoie de iniţieri!

*

– M-am născut, am copilărit, am crescut, am iubit, am făcut copii, am îmbătrânit, am răzbit în viitor şi nu mă tem de moarte; ce taină pământească mi-a rămas necunoscută?

– Taina datoriei!

*

Fără voia mea, îmi amintesc o zicere de-a lui Miron Costin, despre Grigore Ureche: „Nu a scris mai departe, pentru că l-a împiedicat datoria omenească, moartea”!

– Sunt pregătit să mor!, îi zic, fără dram de ezitare.

*

Aud umbra râzând cu gâlgâitul proaspăt al unui şuvoi de munte, la cataractă.

– Nu există moarte!

*

Ştiu. A spus-o şi Iisus, mi-a spus-o şi tata. Numai că eu nu sunt pregătit pentru o a doua naştere; nu vreau o a doua naştere; socot că am ispăşit suficient şi printr-o singură viaţă.

– Port sfericitatea asta, în jurul meu, dintotdeauna?, întreb.

Umbra înclină din capul de umbră, aprobator.

*

Înseamnă că, până acum, nu am desluşit-o; înseamnă că toţi purtăm, în jurul nostru, fără să o desluşim, câte o sfericitate identică sau doar asemănătoare.

– Identică, precizează umbra.

*

Instinctual, trăiesc senzaţia unei molecule, a unui atom din cine ştie ce corp pământesc sau astral, dacă nu cumva chiar din trupul umbrei verticale, pe care nu îl pot desluşi. Mă simt atomul unei molecule dintr-un trup bolnav, care are nevoie de anticorpi, ca să se vindece.

– Nu tu, ci sfericitatea căreia îi aparţii poate deveni anticorpul!, îmi precizează umbra, şi încep să înţeleg.

*

Dinspre Dobroaia Plopenilor, o lumină roşiatică, rarefiată, prevesteşte zorii. Ştiu care e rostul acelei firave revărsări de roşu, pentru că m-am născut, am copilărit şi am crescut sub aura ei vrăjmaşă. Vreau să mă golesc de metafizic. Îmi apuc umbra cu amândouă mâinile şi o arunc cât colo. O aud plescăind în iarbă ca o placentă, dar nu întorc capul, ci păşesc înspre târg, cu hotărâre, păşind apăsat.

*

Dinspre Zamca, peste fâşâitul discret al ierbii, vocea umbrei se aude, revărsându-se noptatic înspre mine:

– Voiam să-ţi vorbesc despre iniţieri!…

*

Nu întorc capul, dar îi răspund, cuprins de o neaşteptată încrâncenare:

– Am înţeles ce vrei de la mine, Doamne…