Dolheştii Mari: Muzicienii Pamfil şi Ticu Dascălu

Pamfil şi Ticu Dascălu din Forăşti

Muzicieni înnăscuţi, tată şi fiu, Pamfil şi Ticu Dascălu din Forăşti, fac lumina să susure aidoma izvoarelor repezi, stilul interpretativ al tatălui, cu ciudate nuanţe arhaice, făcându-mă să-l întreb de unde a învăţat să cânte astfel. Copil fiind, în vremea războiului, a primit o vioară de la un ostaş rus şi a deprins meşteşugul cântatului de la vechii scripcari moldoveni din valea Şomuzului, fără să le mai fi abandonat, vreodată, stilul curat şi plin de personalitate.

Bătrânul cu vioara: Pamfil Dascălu

Îmi plăcuse atât de mult bărbatul cu capul alb, lângă care mă aşezasem în sală, încât am vrut să păstrez imaginea “logodnei” lui cu vioara, care era, în fond, o logodnă cu propria lui tinereţe.

Ticu Dacălu, băiatul domnului Pamfil, cântă şi folk, cântă şi folclor, fiind un vechi trăitor şi făptuitor de cultură, pe care îl ştiu de ceva vreme. Era, până să intre văru-său primar, unul dintre cei mai buni directori de cămin cultural din judeţ, dar a fost îmbrâncit de răutatea politrucului nemotei la limita supravieţuirii.

Ticu Dascălul, un sensibil cantautor folk

Pamfil şi Ticu Dascălu au naturaleţea netrucată a cântecului adevărat. Benemerită, dar numai de ponoase au parte. Într-un anume fel, ei sunt blagiana veşnicie care s-a născut la sat. La sat, nu la primărie, care tot natural, rimează cu prostie.

Lăutarul

Jurnalism No Comments Oct 12

Edecarul de umbre

Am de dus o umbră până-n scăpătat

Astăzi, 12 octombrie 2014, la Dolheşti, ieşisem la o ţigară, de la manifestarea culturală la care participam, şi mi-am văzut umbra, străjuită de umbrele coloanei balustradei, şi mi-am amintit, fără să vreau, de ultimele cântece, pe care le tot scriu, de ceva vreme. Instinctual, mi-am fotografiat umbra (Dangăt de aramă, luna de pe cer / iarăşi îmi măsoară paşii cu migală, / noaptea se-nfăşoară-n linişti şi mister, / umbra ei albastră cade ireală / ţintuindu-mi paşii pe un drum ciudat / aşternut pe zarea zărilor înfrântă, // Am de dus o umbră până-n scăpătat / vitregit de umbra-mi dintr-odată frântă, / ruptă lângă dangăt aspru de aramă, / arsă pe sub paşii lumii care cântă / mistuită-n noaptea care mă destramă).

Apoi mi-am amintit, vag, de un poem scris în urmă cu doar vreo 30 de ceasuri şi am plecat lângă un nuc bătrân, ca să-mi privesc umbra, aşternută pe frunze uscate, lângă umbra lui (Vezi, asta-i calea sacrei împliniri, / au spus copacii şi-au pornit buimaci, / le culesesem umbrele subţiri / eu, edecarul bieţilor copaci / rămaşi cu umbra doar la rădăcini, / iar înspre cale sărăciţi şi trişti / ca nişte vagi mănunchiuri de lumini / agonizate-n ultimii artişti; // Plecau copacii şi-i vedeam pe cale, / iar frunzele lor galbene aştern / necontenit pe bolţile finale / tristeţile intrării în etern, / istovitoare aură-n cădere / la fel de istovită de plecări, / iar umbrele le duc înspre tăcere / eu, edecarul înspre nicăieri).

Eu, edecarul înspre nicăieri

Şi iarăşi, şi tot instinctual, mi-am fotografiat umbra, mutându-mă ba într-o parte, ba în cealaltă a umbrei bătrânului copac. Înţelegeam că, de fapt, îmi lucrez coperţile cărţii “cântecele despovărării de cântec”, deşi umbra mea reală va fi acolo, în şirele despletite prin paginile albe, şire însemnând, în sanscrită, lumini. Numai că omului nu-i este dat să lase după el lumini, ci numai umbre, umbra fiind, de fapt, lumina creată de către luminile necreate, cum se zice în “Vendidat” (cartea sfântă a antichităţii despre a doua încredinţare de legi pe care o săvârşise Sfântul Cer – Ahura Mazda, în dialog cu Spitama Zarathoustra).