Cap. IV: Golirea de metafizic

Pe dealul Zamca, dansul nevăzut al Mercenarului Negru continuă, în fiecare noapte, dar fără martori, acompaniat discret doar de fâşâitul straniu al ierburilor păşite. Nici noaptea nu mai e atât de înstelată, iar lumina seamănă cu aroma unei păduri de molizi, după ploaie. Simt că între mine şi el stă, inexpugnabilă, o ciudată sfericitate, în care mi-aş dori să intru. Apoi, îmi vine fericita idee de a rectifica: în care mi-aş dori să exist!

Privită din perspectiva miezului ei lăuntric, ciudata sfericitate e aidoma oului cosmic, cu un capăt înfipt în pământ şi cu celălalt capăt, străpungând cerul. Iar peste urmele dansului, care se desluşeşte jur-împrejurul meu, se aşterne, ritualic, o umbră în ritmică mişcare, de care mă apropii, încercând să o pipăi. În treacăt, îmi zăresc propria umbră, dar mă apropii de umbra cealaltă, umbra care calcă pe iarbă cu tălpi nevăzute, dar degetele mele trec prin umbră şi poposesc pe firele frânte ale ierburilor. Umbra se pleacă uşor înspre mine, de parcă m-ar privi cu curiozitate, iar eu caut, instinctual, cu mâna stângă, conturul umbrei mele, aşternută în iarbă. Cealaltă pluteşte prin aer, se înalţă, de la firul ierbii, până la porţile cerului, pe când umbra mea zace rostogolită şi o tot trag după mine, din ce în ce mai anevoios. Ca la edec trag de propria-mi umbră şi mă miră să înţeleg asta, deşi, timp de o viaţă întreagă, mi s-a părut că umbra e mai curând ca o aripă vegetală, decât ca o povară.

– Nu ai trup!, zic, mai mult ca pentru mine.

Deasupra spărturii dintre dealul Zamca şi cel al Pătrăuţilor, steaua polară se zăreşte, dincolo de apele albăstrii ale lăuntrului sfericităţii, ca o lumânare de Paşti.

– Şi la ce mi-ar folosi un trup?

Întrebarea mă ia pe nepregătite, aşa că îngaim, cât se poate de lumesc:

– Ca să exişti!

– În asta, crezi tu, constă existenţa?

Nu ştiu ce-aş putea să răspund, aşa că strâng din umeri, iar umbra mea, prăbuşită în iarbă, face la fel, împovărându-mă şi mai mult cu gestul ei de o stranie stupiditate. Ceva nu e în ordine cu mine. Văd şi simt ce n-ar trebui să desluşesc vreodată, ba mai şi discut cu o umbră, înfiptă între Pământ şi Cer.

Umbra îşi duce palma de umbră la bărbie, de parcă ar avea de chibzuit pe îndelete.

– Încă nu ştiu dacă eşti pregătit. Văd că nu te temi, dar nu ştiu dacă eşti şi pregătit…

– Pregătit pentru ce?

– Pentru iniţieri.

Ştiu câte ceva despre metafizică, dar când să-mi răscolesc prin gânduri, glasul umbrei pufneşte supărat:

– Nu în cele dumnezeieşti, ci în cele pământeşti ai nevoie de iniţieri!

– M-am născut, am copilărit, am crescut, am iubit, am făcut copii, am îmbătrânit, am răzbit în viitor şi nu mă tem de moarte; ce taină pământească mi-a rămas necunoscută?

– Taina datoriei!

Fără voia mea, îmi amintesc o zicere de-a lui Miron Costin, despre Grigore Ureche: „Nu a scris mai departe, pentru că l-a împiedicat datoria omenească, moartea”!

– Sunt pregătit să mor!, îi zic, fără dram de ezitare.

Aud umbra râzând cu gâlgâitul proaspăt al unui şuvoi de munte, la cataractă.

– Nu există moarte!

Ştiu. A spus-o şi Iisus, mi-a spus-o şi tata. Numai că eu nu sunt pregătit pentru o a doua naştere; nu vreau o a doua naştere; socot că am ispăşit suficient şi printr-o singură viaţă.

– Port sfericitatea asta, în jurul meu, dintotdeauna?, întreb.

Umbra înclină din capul de umbră, aprobator.

Înseamnă că, până acum, nu am desluşit-o; înseamnă că toţi purtăm, în jurul nostru, fără să o desluşim, câte o sfericitate identică sau doar asemănătoare.

– Identică, precizează umbra.

Instinctual, trăiesc senzaţia unei molecule, a unui atom din cine ştie ce corp pământesc sau astral, dacă nu cumva chiar din trupul umbrei verticale, pe care nu îl pot desluşi. Mă simt atomul unei molecule dintr-un trup bolnav, care are nevoie de anticorpi, ca să se vindece.

– Nu tu, ci sfericitatea căreia îi aparţii poate deveni anticorpul!, îmi precizează umbra, şi încep să înţeleg.

Dinspre Dobroaia Plopenilor, o lumină roşiatică, rarefiată, prevesteşte zorii. Ştiu care e rostul acelei firave revărsări de roşu, pentru că m-am născut, am copilărit şi am crescut sub aura ei vrăjmaşă. Vreau să mă golesc de metafizic. Îmi apuc umbra cu amândouă mâinile şi o arunc cât colo. O aud plescăind în iarbă ca o placentă, dar nu întorc capul, ci păşesc înspre târg, cu hotărâre, păşind apăsat.

Dinspre Zamca, peste fâşâitul discret al ierbii, vocea umbrei se aude, revărsându-se noptatic înspre mine:

– Voiam să-ţi vorbesc despre iniţieri!…

Nu întorc capul, dar îi răspund, cuprins de o neaşteptată încrâncenare:

– Am înţeles ce vrei de la mine, Doamne…

CARTE IN LUCRU: Mercenarul Negru No Comments Jul 27

Memoria habsburgică vs ipocrizia multietnică

Falsul circăresc al bălcăuţenilor de la Cernova Kalena

Dansul Rutean Cerkowcia, cf. Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild / 19 Galizien, p 463

Ucrainenii din Bucovina provin din provincia Galiţia, lor spunându-li-se, iniţial ruteni sau galiţieni, apoi ucraini, în rândurile “celor de la marginea crăiei” (“U Kraina”) fiind incluşi şi huţulii, cu toate ramurile lor munteneşti, inclusiv boikii şi lemkii.

Când au coborât spre Bucovina, toate aceste populaţii, cu port asemănător şi cu datini şi limbă comună, au adoptat, de regulă, portul comunităţii slave mai numeroase, în acest fel făcându-se, ulterior, distincţia între ruteni şi huţuli, care nu este, în fond, decât o distincţie între munteni şi ţăranii de deal şi câmpie. Despre grupurile acestea etnice numeroase, s-au strâns mărturii, până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când a fost finalizată monumentala lucrare Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, deci Monarhia austro-ungară în cuvinte şi imagini:

Monarhia austro-ungară în cuvinte şi imagini

Aş adăuga “şi în partituri“, pentru că muzicieni din provinciile imperiale au cules şi publicat, atunci, melodii de cântece şi de dansuri populare, care, pe lângă iconografie (aşa se numesc colecţiile tematice de ilustraţii şi fotografii), pot desluşi chiar şi unui necunoscător de limbă germană matricea stilistică a unui anumit neam.

Folclorul ucrainean este dominat de Kolomeici (Kolomeici sunt şi “Arcanul”, şi “Huţulca”, dar şi “Leşeasca”, “Ruseasca”. “Sârba”, “Ovreicuţa”, “Ardeleneasca”, “Ţigăneasca”, “Moldoveneasca” – numită, acum, în nordul Bucovinei, tot “Ruseasca”, după cum se va vedea), denumirea melodiilor respective fiind dată de identitatea lăutarilor din Kolomeea, care erau evrei şi care, pe lângă faptul că puteau interpreta, în ritmicităţi dintr-o anumită zonă etnică, melodii de dans ale altor naţiuni, mai promovau şi cântece hasidice (cântece ritualice evreieşti) sub denumirea de “Sârbe”, dar şi sub denumirea de “Kolomeici”.

Un desen despre o nuntă poloneză din Galiţia prezintă un astfel de taraf evreiesc:

Nunta, la poloni, p 389

Taraful evreiesc din Kolomeea era format, după cum puteţi vedea, din două viori şi un contrabas (altele aveau şi câte un ţambal turcesc), iar străbunii ucrainenilor horeau în cerc (de aici a rămas numele unui dans ascensionar, Cercowcia – ascensionar, în sensul tracic al urcării spre cer) şi numai în cerc, dansurile lor fiind solare:

Petrecere ruteană în Podolia, p. 393

Lăutarii, tot evrei din Kolomeea, un viorist şi un ţambalagiu, stau în mijlocul cercului-horei, portul ţărănesc din Galiţia fiind “furat de la români”, cum ar zice dr. în toacă Constanţa Cristescu, şi viceversa. În volumul acesta, dedicat Galiţiei, există şi câteva partituri interesante, inclusiv una cu un cântec slav religios.

Monarhia austro-ungară în cuvinte şi imagini / 19 Galiţia

Cântecul acesta bisericesc, “Aleluia”, publicat în paginile 480 şi 481 ale lucrării nu ştiu dacă este sau nu o “koliada”, pentru că şi eu, în mod firesc, precum toţi specialiştii din juriile injurios folcloroase sucevene, nu aud notele. Le ştiu, dar nu le aud. Celelalte cântece sunt lumeşti:

Kolomeica “Huţulca“, p. 571

Există, în judeţul nostru, de la Silvestru Lungoci, până la cine vreţi dumneavoastră, câteva variante de “Huţulca”, toate autentice, dar nu pot şti care dintre ele seamănă cu aceasta sau dacă varianta galiţiană se mai cântă pe undeva.

Cântecul huţul “Rozat”, p. 571

Un cântec rutean, p. 571

Continuarea cântecului rutean, p. 572

O Kolomeika ruteană, p. 570

Kolomeika, în alt tempo, p. 570

Kolomeika, iarăşi în alt tempo, p. 570

Un at cântec rutenesc, p. 571

Cantec rutean din Cernigow p 567

Din Bucovina, după ce culege o doină şi câteva hore, Isidor Vorobchievici avea să introducă, în volumul dedicat provinciei noastre istorice, câteva cântece rutene, inclusiv o kolomeică “Arcanul”.

Monarhia austro-ungară în cuvinte şi imagini / Bukowina

Vechi cântec rutean din Bucovina, p 372

Cântec rutean, p 373

Kolomeica “Arcanul”, p 371

“Duma” lui Vorobchievici, p 371

Există şi două imagini, în lucrarea monografică dedicată Galiţiei, cu huţănescul “Dans al Focului”, dans înrudit cu cele căluşereşti româneşti şi care se juca, probabil, pe o variantă de “Huţulca”, şi ea asemănătoare, melodic, horelor noastre căluşereşti (peste o sută, la număr, deci toate horele bărbăteşti, pe care le strică Vlîgea), care sugerează ritualuri străvechi, pe care, cu indolenţa noastră consumistă, nu prea mai avem şanse să le reconstituim.

Dansul Focului, p 381

Dansul Focului, în Tatra, p 395

Dacă instituţiile de cultură ale Consiliului Judeţean Suceava ar deveni ceea ce ar trebui să fie (nicidecum “plasamente bugetare” pentru lipitori de afişe şi pentru tot felul de folcloroşi electorali), patrimoniul ritualic, în integralitatea pe care o poate determina alăturarea de “cioburi” spirituale multietnice, ar putea fi reconstituit, ştiu fiind faptul că, prin mister şi prin rădăcină europeană comună, ritualul înseamnă un produs cultural obştesc deosebit de atrăgător şi pentru turişti.

Pentru cabotinii Cristescu, Horvat şi tot neamul lor, de sub protectoratul lui Ioan Cătălin Nechifor, încă nişte mostre din ce n-au furat ucrainenii de la noi, ci invers şi viceversa, prin intermediul huţulilor:

Ouă încondeiate de huţuli, cf. Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild / 19 Galizien, p 557

Ceramică galiţiană, p 557

Jurnalism No Comments Jul 26

Cultura tradiţională de la… jurii se-mpute

Impecabilul Ansamblu “Dor“, din Moara

Propunându-şi, veşnic, drept scop “protejarea, conservarea și promovarea folclorului bucovinean“, centrul anticultural antibucovina este pe cale, prin juriile sale de analfabeţi culturali, formate, de regulă, şi din dr. Constanța Cristescu, şi din prof. Petre Horvat – consultanți artistici la Centrul Cultural “Bucovina”, ca să nu mai vorbesc de fatasmagoricii doctor în folclor de la Iaşi, ca şi de gâgă prof. Laurențiu Ursache – realizator la Tele Moldova, să mântuiască definitiv bietul folclor, prin ierahizări fie partizane, fie de-a dreptul nătânge, precum în cazul ansamblurilor “Dor” din Moara şi “Kalena” din Negostina, primul impecabil prin autenticitate, iar celălalt, un fals folcloric sfidător, de la un capăt, la celălalt, dar notat cu 10, în vreme ce autenticul abia a obţinut un 9. Pe care, de pomană, l-a contestat.

Falsul folcloric “Kalena” din Negostina

Jocul nătâng de-a multiculturalitatea izgoneşte din scenă multiculturalitatea reală şi profundă, de odinioară. Şi nici nu ai la ce altceva te aştepta, când instituţia anticulturală de profil a cheltuit bani grei pentru un cărţoi şi un DVD cu “colinde” (numai colinde nu sunt!), culese de “dr. Constanţa Cristescu” ba din Fuego, ba din Hruşcă, ba dintr-un album al Ansamblului “Balada”, şi inventând “colinde huţule”, când ştiut este că renumita “koliada” ucraineană nu este o colindă, ci un cântec bisericesc ortodox, cântat numai de flăcăi, într-un ritual aparte.

La fel de deşănţată este şi activitatea Ansamblului Artistic de Cântat la Nunţi din Suceava, care bagă pe ţeavă o suită inter-etnică revoltătoare, în care evreul ultra-religios şi rezervatul german se bagă-n bătătură lângă român, ucrainean şi ţigan – ce-i drept, fără bundiţe de dihor, iar nătângia asta îl entuziasmează într-atâta pe preşedintele electoral Ioan Cătălin Nechifor, încât lansează bulibăşeala, în flash-mob, şi la Chişinău, şi la Constanţa – nu Cristescu, ci Constanţa Mazăre. Nu-i de mirare, câtă vreme Ansamblul de Nunţi e condus de o antiviziune, precum delicata Tamira Gonda şi nu mai ştiu cum (doar din vina domniei sale nu ştiu cum). Ansamblul, cum se ştie, e modelul şi idealul trupelor artistice rurale, mai toate “instruite” de nişte dansatori fără creier, tot de la Ansamblu. Unul dintre ei îmi povestea, cu năduf, că ţăranii din Pârteşti vroiau să danseze doar în cerc sau în spirală, “după cum au apucat”, dar i-a pus ăsta, Vlîgea (parcă) la punct, obligându-i să bată pingeaua în linie, ca la Balşoi Teatrî, conform culturii moscovite a lui Cornel Dumitrescu, de la “23 August”. Comuniştii de ieri, spre deosebire de bolşevicii parveniţi de astăzi, şi-au dat seama rapid că Dumitrescu era sărac cu duhul, aşa că l-au returnat strungului, pe când neo-bolşevicii culturnici nu-l returnează pe Vlîgea strungii cu nici un preţ.

Fără îndoială, valorificarea (valorificare, nu contrafacerea!) patrimoniului multicultural al Bucovinei înseamnă un lucru bun şi necesar. Satele cu majorităţi etnice ucrainene (rutene şi huţule) sau polone trebuie să fie ajutate în a-şi redescoperi identitatea, cu atât mai mult cu cât şi ucrainenii, şi românii, ba chiar şi polonii, reprezintă expresii lingvistice distincte ale aceleiaşi străvechi spiritualităţi. Folclorul real al românilor, ucrainenilor şi polonilor poate determina recuperarea unui patrimoniu spiritual ancestral, fără să se supere tov. securist Pimen Zainea şi să îndemne poporul evlavios să nu-l voteze pe Ponta.

Voi reveni cu materiale distincte, care să sugereze doar posibilităţile de sprijinire a etniilor bucovinene în justificata lor tentativă de regăsire de identitate. Până atunci… O clipă: la Câmpulung Moldovenesc, doamna “dr. Constanţa Cristescu“, privind superbele costume ale ucrainenilor din nordul Bucovinei, toate autentice (inclusiv în cazul celor cu nădragi negri), a exclamat ultra-locat patriotic: “Au furat costumele de la noi, de la români!“. De unde să ştie biata năucită de toacă realitatea inversă şi viceversă, conform căreia, fără să fure nimic unii de la alţii, toţi au un acelaşi patrimoniu, şi de port, şi de cântece, şi de datini, şi de ritualuri, dar păstrat cu mai puţine sau mai multe lacune. De pildă “căiuţii“, cu care ne fudulim atât: