*
Zidit de întâmplare în cuvinte
am vremii de adus drept mărturie
mestecenii care au prins să cânte,
frunzişul lor sălbatec să îmi fie
icoană pentru clipe şi trăiri
rămase încrustate clar pe cale,
*
Odată o să urc în amintiri
numai să cat cu patimă prin vale
iureşul calm de efemeră viaţă,
urma lăsată altor vremi povaţă.
*
Erau călări şi-atât de-nşiruiţi
mult prea departe ca să-i pot atinge,
iar mai încoace, şi mai osteniţi,
lângă părinţii ce priveau cum ninge
*
Hălăduiesc din mine înspre zări
asceţi urmaşii neamului martir,
vin viscoliri, mirifice-nserări
rar le ating prin suflete cu mir,
iar eu rămân prăpastie săpată
la vremile străbune din urmaşi
iernii cântându-i cu imaculată
ursire despre treceri, despre paşi
cu viscolul tăcerilor pe roată.
*
Am existat, dar asta nu-i nimic,
la margine de drum crucificaţii
etern se rup din cuie şi-i ridic,
xilogravura bietei noastre naţii
a eşuat pe cerul larg în rune
născându-ne mai orbi, mai fără glas,
dar eu ridic spre ziua ce apune,
ridic crucificaţii ce-au rămas
uitaţi definitiv în răstignire
*
Hotar atemporal şi primitiv,
am încercat cândva să dau de ştire,
vânat de veacul tot mai impulsiv,
rămas şi el aiurea la ospăţul
iluziei, la care au sfârşit
lângă aceia care-au dat cu băţul
istovitor şi cei ce-au fost loviţi:
unde eşti, ţară dulce ca un glonţ,
când corbii îţi iau sufletul în clonţ?
*
Copilăria fremătă speranţă
acolo, lângă alt cireş amar,
lăsat să ţină stelele-n balanţă
incendiindu-mi sufletul fugar;
nu-mi amintesc ce rădăcini mă lasă
*
Vânat de troscot zării să mă-nchin,
am alt cireş ce-mi iscodeşte-n casă
lipindu-mi frunze veştede-n destin:
e prea târziu şi nu mai sunt cireşe,
am şi uitat de unde încă vin,
nopţile-au prins în stele să mă-nfeşe.
Splendidul Palat al lui Franz Ritter Des Loges
*
După ce am participat la sărbătoarea vie a Zilei Bucovinei, adică la o lansare de carte (vorba Elenei Greculesi: “Un popor trebuie să-şi merite locul pe care stă prin memorie şi prin cultură”), am ieşit în Noaptea Naţională a Bucovinei cu Ţara, beznă colorat împestriţată într-un fel de prostire a contemporanilor cu cioburi de sticlă colorată.
*
Suceava, Noaptea Naţională 2014
*
Frumos! S-au strâns tembeleviziunile locale, de nu aveam pe unde trece, semn că, undeva, pe aproape, veghează întâiul patriot al judeţului, domnul Ioan Cătălin Nechifor. Nu de pomană mă cheamă Ion (Io-Anu înseamnă, în armaică, ştiutorul de cer), nu m-am înşelat asupra semnelor tembelevizante, pentru că imediat l-am zărit, mai în beznă, pe bravul patriot, fumând harnic şi preocupat. Noapte, noapte, dar umbra Sârghe i se zărea alături şi mai întunecată. L-am salutat (pe Nechifor, nu şi umbra), dar am priceput repede că am picat la un moment nepotrivit: pe zidurile palatului construit de Franz Ritter Des Loges se scurgeau, zoioase, nişte lumini, pe care patriotul le fotografia zorit. Am rămas atât de marcat sufleteşte şi de intimidat-emoţionat în faţa acestei statuare manifestări de dragoste de ţară, încât brusc şi instantaneu m-a înşfăcat talentul poeticesc de poalele anteriului şi m-am pus pe declamat cu voce tare:
*
Divină Bucovină,
Nechifor ţi se-nchină,
iar Lungu şi mai şi
cinstindu-ţi sfânta zi!
*
Suceava patriotică
*
Gafasem de şi-a dat seama chiar şi Nechifor, privindu-mă cu reproş. Spusesem “sfânta zi”, când până şi Nechifor vedea că e “sfânta-i noapte”, aşa că am salutat ceremonios şi m-am îndepărtat, scrâşnind: Dracu’ m-a pus să-l salut!
*
Sfânta Noapte Naţională a Bucovinei
*
Noaptea, Suceava nu arată rău. Nici bine, dar nici atât de rău ca pe lumină. Numai că, în viziunea ştabilor judeţeni şi muncipipali, Suceava ţine doar de la crâşma lui lungu şi până hăt, la crâşma lui lungu. În rest, urât, chiar şi noaptea.
*
Prin noaptea Sucevei
*
În 1870, la Viena, în faţa unor probe asemănătoare de patriotism, Eminescu exclama: “Dar, domnilor, aşa român mi-e ruşine să fiu!”. Şi cât de dureros se răsucesc în mine, mai ales în Noaptea Naţională a Bucovinei cu Ţara, spusele Poetului!