Cântecul ningerii iernii: memoriei lui Gheorghe Parascan

*

Gândind cu gânduri ancestrale

hirotoniţi în suferinţă

erau văzuţi mereu pe cale

oftând adânc din nefiinţă,

râvnind păcatele lumeşti,

ghicindu-le din cer pe toate

har între haruri îngereşti,

etern pierdute şi uitate;

*

Plângeam de mila lor, plângeam

apoi mă năpusteam spre viaţă

rupând cu dinţii, dar rupeam

atât amar, cât şi dulceaţă

să-mi fie-n veşnicii de-ajuns

ca să mai uit de plictiseală,

apoi în nouri m-am ascuns

ningând o iarnă ideală.

Cântecul risipelor dintâi: Rodicăi Alexandru

*

Rând după rând m-am aşternut în file,

o să adorm târziu, şi-ntre coperţi

doar zvâcnetele curgerii prin zile

iar vor ţâşni spre arborii inerţi

ca să-mi găsească liniştea visată,

apoi au să-mi aştearnă căpătâi

*

Aceeaşi filă, mai imaculată

lăsată de risipele dintâi

ecou doar pentru lumea care-şi poartă

xenomania ierbii înspre nopţi

atât de des rupându-mă din soartă,

numindu-mă pândar, cireşii copţi

doar eu să-i apăr aprinzând în beznă

rug uriaş, prin care să-i adopţi

urcuş de şarpe răsucit pe gleznă.

Cântec eşecului umbrei: memoriei lui Ioan Nemeş

*

Iubesc să fiu un fluture pe lampă

orbit şi ars în scapăr de lumină,

ademenit de viaţă ca de-o vampă

năvalnică, dar fără de pricină

*

Numai să-nvăţ să dezvelesc iubiri,

eternităţi de-o clipă să mă-ncapă

mult mai adânc în omeneşti uimiri

eşec al umbrei ce-o strivesc sub pleoapă

şi să-mi dureze trainic amintiri.

Cântecul slobozirii chemărilor: lui Victor Muha

*

Viorile m-au căutat ninsoare,

iar sufletul, în vreme ce ningeam,

călătorea şi slobozea chemare

totemică spre iernile din geam,

o să îl chem şi-o să-l aduc îndată

râzând numai cu trupul de ninsori:

*

Mirosul iernii-i sfânt şi mă îmbată,

urgia ei m-a prins de subsuori

hăţişul alb cu alb să mă răsfeţe

acum şi pururi, şi în tinereţe.