Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 5

Pleiadele, transformându-se în Muze, în Hore, în Zile

*

Într-un poem care s-a pierdut, „Legea Naturii”, dar pe care-l citează Herodot[1], Pindar spunea că „Legea strămoşească este stăpâna tuturora”, părintele istoriei ţinând să precizeze că, „dacă s-ar găsi cineva care să-i pună pe toţi oamenii din lume să-şi aleagă cele mai bune datini din câte se află pe pământ, fiecare – după o chibzuire îndelungată – le-ar alege pe ale lui; într-atât sunt încredinţaţi toţi că obiceiurile lor sunt cu adevărat cele mai bune”[2].

*

Datinile populaţiilor pământeşti, în ciuda aparenţelor, nu diferă între ele în mod semnificativ, „legile divine”[3], cele încredinţate unor „interpreţi ai voinţei zeilor”[4], fiind cam aceleaşi şi cu ritualuri de asumare asemănătoare, diferite fiind doar „legile ursite”, „îndemnurile” sau „regulile de cârmuire”[5], pe care le stabileau, pe care le stabileau oracolii, prorocii sau marii preoţi, cu o adaptabilitate perfectă la vremuri şi las nevoile diverselor populaţii, pe care le manipulau. De altfel, în timpurile vechi se recunoşteau împrumuturile spirituale, în contextul unor contribuţii proprii, chiar şi egiptenii recunoscând, în afară de rădăcinile pelasge ale unora dintre ei[6], fără să-i oblige nimeni, că ei au preluat misterele de la pelasgi şi că înşişi „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[7], dar că pe acest fond cosmogonic universal, ei, „egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… Tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[8], zeii-zodiac fiind revendicaţi, cu aceeaşi patimă spirituală şi de către sumerieni, şi de către inzi.

*

„Anul este o roată cu 720 spiţe, reprezentând zile şi nopţi. Circumferinţa acestei roţi, reprezentată de douăsprezece luni, este fără sfârşit. Această roată este plină de iluzie şi nu cunoaşte deteriorare… Dar această roată a timpului este pusă în mişcare de voi”[9], zeii, iar „roata timpului, reprezentată de an, are un naos cu şase sezoane. Numărul de spiţe ataşate este de douăsprezece, aşa cum este reprezentat prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului”[10].

*

Pe bună dreptate, dar şi cu o modernitate a spiritului dezarmantă, geograful Strabon întrezărea rostul de mai târziu al filosofiei culturii, susţinând că „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor”.

*

Apoi, în acelaşi paragraf, Strabon întrezărea soluţia desluşirii de adevăr: „Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorilor unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre cei cu adevărat posedaţi, decurg din acelaşi principiu pentru care zeii se socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[11].

*

Într-adevăr, muntele a născocit şi zeii, şi ritualurile cinstirii lor. Primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Ahura Mazda şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”[12]), dar, „când s-au înmulţit turmele şi cirezile, Yima a coborât „spre spaţiul luminos, spre sud”[13], acolo unde „el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara”[14]. Numele acesta, Vara, dat şi corăbiei cu care oamenii s-au salvat de îngheţul cosmic, dar şi ţinuturilor sudice (ca să nu mai vorbim de numele anotimpului), reprezintă, desigur, un ecumen care nu mai avea nevoie de traduceri în diferite limbi, atunci când „multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele ei, pentru a i se închina”[15], dar Marele Păstor îşi află şi numele de „Enlil, al muntelui[16], suflet al cerului şi sufletul pământului”[17], din „mijlocul muntelui lumii”, acolo unde păstorii „au devenit puternici, înmulţindu-se peste măsură”[18].

*

Interesant este faptul că, la toate popoarele cu o îndelungată cultură scrisă, se produc şi pseudo-istoricizări zeistice (peste tot, zei devin strămoşii acelor popoare, unii cu depozite de memorie incredibile: Herodot povesteşte despre şirurile de strămoşi-zei ale egiptenilor, păstraţi ca statui de lemn, numite piromis – adică… oameni buni în înţelepţi, cum se formulează şi în documentele româneşti de cancelarii voievodale), dar şi golirea spiritualităţii de astral şi de dumnezeirea reală. Doar la popoarele fără o cultură scrisă, dar cu puternice practici şamanice, Legea, deci datul iniţial, pe care românii îl numesc Datină, funcţionează necontaminată, vreme de milenii, deşi dispar iniţierile, mereu şi mereu înlocuite de impulsuri totemice, de un subconştient al binefacerilor pe care le produce ansamblul de practici şi de simboluri, pe care „aşa le-am apucat”.

*

Am convingerea că, dacă s-ar urma sfatul lui Strabon şi „dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se”, şi s-ar încerca, pe osatura Datinii, o interpretare îndrăzneaţă, „mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele”. De asta şi rescriu, cu atâta patimă şi neodihnă, cartea aceasta, care mi-a mai încercat sufletul cândva.

“La răsărit s-au aşezat giganţii”

Trei Giganţi, pe o pictură murală din Castel Roncolo, Tirolul de Sud

*

Într-o carte senzaţională, Paradise land of PreLunar Hypernorean Giants, scrisă de Irena Panger, există o iconografie incredibilă a mărturiilor despre lumea uriaşilor de altădată (din vremurile hyperboreice), atunci când „În vechiul sat de la răsărit s-au aşezat giganţii, / Dintre aceştia, unul cu înfăţişare de monstru / Avea să fure, în curând, soarele de pe cer” (Voluspo, 40, p. 18 – voluspo înseamnă fecioara înţeleaptă, deci un fel de sybilă a preistoriei). Materialul acesta nu înseamnă un capitol al cărţii, în rescriere, Datina, Biblia Românilor, ci doar o documentare pe care nu ştiu dacă o voi folosi vreodată.

*

Michael Tellinger, lângă o urmă pietrificată de Gigant, p. 9

*

Poveşti vechi îmi amintesc despre oamenii de demult

Îmi amintesc încă giganţii de altădată,

Care mi-au dat pâine în zilele trecute;

Nouă lumi ştiam, nouă în copacul

Cu rădăcini puternice în curgere.

(Voluspo, 1 şi 2, p. 3)

*

Schelet de gigant, p. 51

*

„În vremea vremilor a fost trăit Ymir; / Marea nici valuri reci, nici nisip nu avea; / Pământul nu exista, nici cerul de mai sus, / Doar un hău căscat, şi iarbă nicăieri” (Voluspo / The Wise-Woman’s Prophecy, strofa 3, p. 4)

Ymir a fost gigantul din trupul căruia zeii au făcut lumea.

*

Schelet de gigant, p. 51

*

„Generaţiile Devas, de exemplu, au fost 33.333” (Mahabharata / Adi Parva, I, p. 4)

*

Schelet de gigant, p. 51

*

“Titanilor, copiii falnici născuţi de Glie şi de Cer,

Voi, bunii şi străbunii noştri, stând pe tărâmul celălalt,

Sortiţi Tartarului“

(Orfeu către Titani, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p 207)

*

Schelet de gigant, p. 51

*

“Titanilor, obârşia şi începutul mult încercatei omeniri,

Numai voi sunteţi părinţii oricăror neamuri de pe lume“

(Orfeu către Titani, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p 207)

*

Schelet de gigant, p. 53

*

După Hesiod, titanii „locuit-au / Nemărginite ţinuturi, la a pământului margine… / Şi pe Gorgane, cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, deci în munţii nordici de dincolo de Dunăre, dar notorietăţile vremii lui Hesiod (secolul VII, î.H.) au alte repere decât cele iniţiale, iar invazia nordicilor ionieni (zeii) asupra civilizaţiilor nenumite din Europa Centrală (Titanii şi Giganţii) era, deja, uitată, ea fiind redescoperită abia peste vreo două milenii şi jumătate, când ivirea de noi mărturii arheologice confirmă un conflict iniţial între o civilizaţie polară, care migrează spre sud, şi una stabilă, de agricultori, numită boreală. Dacă între civilizaţia boreală şi cea pe care noi o numim precucuteniană sau cucuteniană există o identitate încă nu putem şti, deşi casele cu până la trei etaje ale cucutenienilor le puteau aduce acestora, din partea păstorilor şi vânătorilor ionieni, care locuiau în corturi, numele de uriaşi, de titani şi giganţi.

*

Schelet de gigant, p. 53

*

Legendarul Pelasg, cel care, conform lui Pausaniae, i-ar fi învăţat pe oameni să facă colibe, să coase pieile de oaie şi să nu se mai hrănească cu frunze verzi, cu buruieni şi rădăcini, ar fi „strămoşul hyperboreilor şi al Titanilor” (după speculaţia gramaticului Apollodor, care îl citează pe poetul Asius (sec. VII, î. H.), fiind citat, la rândul său, de Pausaniae), pentru că „Ţara cea neagră a născut pe Pelasg, cel asemenea zeilor, pe munţii cei cu culmile înalte, ca să fie începătorul genului omenesc”. Asta ar însemna că Pelasg s-ar fi născut în munţii Ardealului („ţara cea neagră”), ulterior civilizaţiei cucuteniene, deşi colibele, îmbrăcămintea din piei de oaie şi hrănitul cu frunze şi rădăcini ţin de începuturile omenirii. Mult mai probabil este ca legendarul iniţiator să fi aparţinut civilizaţiei polare, cea care intră în conflict cu agrara civilizaţie boreală, iar urmaşii săi, stabiliţi în „ţara cea neagră” (Ardeal), apoi răspândiţi în întreg spaţiul european, să însemne o civilizaţie târzie, pe care Homer, Hesiod şi Herodot au cunoscut-o, prin intermediul reminescenţelor.

*

Schelet de gigant, p. 53

*

Toţi autorii vechi (Herodot o face aproape violent) infirmă ipoteza existenţei unui panteon la populaţiile vechi: „nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii… Ei obişnuiesc să aducă jertfe… suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte… Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă” (Istorii, Cartea I, CXXXI); „Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, pentru că nu auziseră încă de ele. Îi numeau doar zei, pentru că divinităţile, după ce au orânduit toate lucrurile din lume, le-au luat pe toate sub oblăduirea lor, prin bună împărţeală” (Istorii, Cartea II, LII) .

*

Schelet de gigant, p. 53

*

Pindar îi menţionează „pe ţărmurile Istrului de Jos”, iar Strabon precizează că „cei de întâi care au deschis diferite părţi ale lumii ne spun că Hyperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei” (Geografia, XI, 6.2), dar nici un autor antic nu-i localizează şi în timp, deşi menţionează ocupaţii agrare şi pastorale, dar şi existenţa unei capitale, „Piroboridava, pe Hieratus”, deci Tecuci, pe Siret. „Păstorii hyperborei, spune Pausaniae, au întemeiat Templul lui Apollo din Delphi; ei trimit, în tot anul, daruri la Delos din fructe şi din prima lor recoltă”, iar Hecateu Abderida, citat de Strabon, susţinea că „pe Apollo ei îl venerează mai mult decât pe oricare alt zeu”. De altfel Abaris, de pildă, celălalt iniţiator, alături de Zalmose, pe care unii îl dau drept scit, este cunoscut ca fiind „originar din ţara hyperboreilor şi preot al lui Apollon” (Eliade, Mircea, De la Zalmoxis, la Gingis Han, Humanitas, 1995, p. 45).

*

Articol de ziar canadian, din 21 iunie 2007, p. 63

*

„Popor care practică justiţia”, cum consemna Hellanic, popor căruia Pindar îi inventaria calităţile (blânzi, ospitalieri, superstiţioşi, iubitori de profeţii şi descântece; la ceremonii religioase, ei cântă din fluiere, cimpoi şi din cobze; la hecatombele ce le dau în cinstea lui Apollo, cântă laude zeului cu o voce plăcută; de la echinoxul de primăvară, până la jumătatea lunii mai, în cinstea lui Apollo, ei joacă la hore până noaptea târziu), pare să fi lăsat după sine şi nişte vestigii arheologice, monumentele megalitice cunoscute, în antichitate, datorită lui Pindar, sub numele de Calea cea Demnă de Admiraţiune, care „duce la locul principal de adoraţiune al hyperboreilor”, iar în vremurile mai noi, sub numele de „Cheile Bâcului”.

*

Fotografia din ziarul canadian din 21 iunie 2007, p. 64

*

CONCLUZIE: În tinereţe, scriam într-un poem: Vai, oameni, nu ştiţi nimic despre păsări, / Măcar dacă-aţi şti despre voi!