Cântec în văzul învierii: lui Carmel Georgescu

*

Cu aripile larg crucificate

au năvălit în atmosferă corbii,

răzbate iarna în singurătate

mestecenii adorm, şi numai orbii

extaziaţi de sunetul ninsorii

lasciv dansează-n intimă orbire

*

Găsindu-şi fericiri în iluzorii

ecouri de căderi, de primenire:

o să le-aştern în cale, sub picioare,

relicvele cuvintelor, risipa

gorganelor de stele căzătoare

eternizându-mi iarna cu aripa

sau o să-mi pun veşmintele tăcerii

chemând cu disperare numai clipa

urcuşului în văzul învierii?

Cântecul imensităţii clipei: lui Viorel Aelenei

*

Visând trezirea lumii dimprejur

iar îmi ridic drept flamură speranţa

oraşului ghicindu-i alt contur

riscând să-i schimb curând şi ambianţa

extatică de cimitir uitat

la marginea trufiei ostenite,

*

Am să îl smulg cândva din scăpătat

extaziat de sfintele-i ursite,

luptând să-i apăr farmecul postum,

eternele-i pietrificări prin vreme,

nici nu contează ce-o să fac şi cum

el să-şi găsească sub totem, sub steme

imensitatea clipei de acum.

Cântecul stelei polare: lui George Sauciuc

*

Ghicind-o-n depărtări polare

eu steaua o invit în casă,

o s-o aşez drept lumânare

redând-o cărţii ce-mi apasă

ghilotinând cu cerbicie

eternul suflet ostenit

*

Sau, reclădind-o-n poezie,

am să învăţ că-i de trăit

ursita ei de veghe rece

chemând ninsorile la sfat,

iar dacă-o vrea, când o să plece,

uimirilor sacrificat

chemarea ei mă va petrece.

Cântecul revoltei umbrei: lui Dumitru Vinţilă

*

Dintr-o lume ostenită de plecări şi de iviri

umbra zilei strânge pumnul încleştat şi se revoltă,

mâna mea o moşteneşte printre alte amintiri

irosite doar de stele care lunecă pe boltă

tot prin alte zodiace şi prin căile tăcute

risipite prin urmaşii care nu mai ştiu nimic,

umbra lor se tot destramă ruptă de necunoscute

*

Vieţuiri la fel de calme ca seminţele în spic,

iar povara de lumină, moştenită prin colinde,

numai preoţii o-ndeasă sub vicleanul lor altar,

ţipă-n noi vâscoasa beznă care-ncet, încet cuprinde

inima, jertfind-o-n pripă umilirii în zadar:

lasă-mi sufletul în pace şi-o să mi-l aştern sub grindă;

aşteptând ninsori primare, doar lumina îl colindă!