Thuróczi János, pe când ungurii ne scriau istoria

Coperta pentru „Chronica Hungarorum”, ediţia din 1618

Tradiţionala noastră resemnare mioritică (“ne-am născut la răspântia istoriei”, obişnuim să spunem, despovărându-ne de responsabilitatea secularei noastre trândăvii), care conţine şi un dezinteres total faţă de cele două coordonate fundamentale ale unei naţiuni (memoria şi cultura), are drept consecinţă o pustietate informaţională, pe care nu o poţi traversa, decât apelând la memoria neamurilor megieşe, după cum remarca, printre primii, Grigore Ureche.

Ştiţi cumva, dacă tot veni vorba de Ureche, ce înseamnă “letopiseţ”? O să vă spun mai spre final.

A doua copertă, din 1618, a cărţii publicate în 1488

O naţiune adevărată (cea engleză, de pildă) va vedea în memoria şi cultura neamurilor din întreaga lume o esenţială sursă de informaţii (de asta, încă din secolul al XIX-lea, au tradus tot, începând cu cartea “Shu”, scrisă, începând cu anul 2767 înainte de Hristos, şi până prin anul 700 înainte de Hrisos, şi terminând cu cronicarii polonezi şi maghiari, care, în fond, nu scriu nimic şi despre Anglia).

Mânat de curiozitate, mi-am procurat “analele” (asta înseamnă şi “cronici”, şi “letopiseţe”, adică “scrierea anilor”), mărturisitorilor din ţările megieşe, înzestrate şi cu memorie, în variantele originare, în limba latină, deşi grafia tipografilor germani, în tranziţie spre alfabetul gotic, îmi creează mari probleme de lectură (de pildă, M era grafiat cu două triunghiuri alăturate, d şi s sunt deja litere gotice etc.). Nu am urmărit niciodată să traduc, ci să citesc şi să mă dumiresc. Am început, cum era şi firesc, cu Thuróczi János (1435-1489), cărturar vag cunoscut în mediul românesc, drept Ioan de Târnave (Küküllei János), care a publicat, în 1488, „Chronica Hungarorum”, scrisă în latina târzie, deci cu un alfabet pregotic, şi semnată cu numele lui latin: Joannes de Thurocz (Thwrocz, în unele ediţii). Am găsit doar ediţia din 1618 şi am rămas uimit de abundenţa de ilustraţii (portretele tuturor regilor, ilustrări fanteziste de mituri sau de întâmplări istorice), deşi mă interesau doar informaţiile despre noi. Am văzut că au apărut, pe vremea în care limbajul străbunilor noştri se limita, romano-dac, doar la vinus-brânza, şi ediţii cu prelucrări color ale ilustraţiilor originale, şi am să vă arăt un prim exemple:

Am mai văzut, deşi căutam doar referiri la istoria românească, o altfel de istorie, în care nu aştepţi, lângă darabul de brânză, cu ulcica de vin în mână, să vină alţii peste tine şi să-i miruieşti cu ciomagul. Am văzut istorie istorie, adică incursiuni împotriva unor forţe cu potenţial enorm, precum teutonii prusaci, italienii, dârzele popoare balcanice şi puternicele oşti turceşti, başca urdiile tătare, care, stăpânind, din 1241, Moldova, se adunau lesne pe acest cap de pod şi năvăleau, cu succes, la pradă în Ardeal, ajungând chiar şi în Ungaria.

Şi pentru că războinicii tătari făceau dese şi păguboase incursiuni în ţinuturile coroanei maghiare, Regele Ladislau a poruncit o expediţie împotriva lor, oştile maghiare fiind conduse de „Andreas filius Laczk waivoda” (Andrei Lacffy, în armata căruia lupta şi Dragoş din Bedeu, dar pe care cronicarul maghiar nu-l menţionează). Cum, pe pământul pe care se stabiliseră tătarii, aceştia s-au subordonat mârzacului Athalamos („regie maiestati”, deci „conducătorul lor”), iar bătălia a fost grea, tătarii fiind puşi pe fugă, abia după capturarea şi spânzurarea mârzacului lor (Thurocz, p. 87). Athalamos, de fapt Atlamîş, mârzacul dobrogenilor şi cumnatul lui Kutlu Buga (Bourul Norocos), mârzacul de Crimeea, cu reşedinţă la Orhei (Şehr al Cedid), care tocmai lupta cu lituanienii, la Silnie-Vody, purta trei tuiuri (“bourul cu trei stele în frunte”), iar odată cu capturarea lui şi cu pedepsirea la o moarte ruşinoasă pentru un viteaz (spânzurarea), tătarii au dat bir cu fugiţii, dar aveau să se răzbune, după întoarcerea lui Kutlu Buga, prin înscăunarea fratelui său de vitejie, voievodul maramureşean din Cuhea (Fierăria), Bogdan.

„Bogdan voievod, românul din Maramureş, şi-a adunat românii săi şi s-a făcut rege peste pământul Moldovei, care aparţinea Ungariei”, unde „i s-au alătura şi românii care trăiau pe acel pământ”, regele maghiar confiscându-i satele din Maramureş (Thurocz, p. 95). O relatare mai largă poate fi găsită în “Rerum Hungaricarum Decades“, de Anton Bonfini, care a fost contemporan cu Thurocz. Mi-am făcut fişe, desigur, şi din „Gesta Hungarorum” a Notarului Anonim al Regelui Béla, dar şi din “The Chronicle of Novgorod“, 1016-1471 ( London, 1914 – iar englezii, care nu prea au treabă cu memoria Estului!), decis fiind să evadez din captivitatea ideologismului istoricos, cu care mult prea mulţi ne tot manipulează. Nu îmi propun o carte pe tema asta, doar că vreau să ştiu şi să înţeleg.

„Armata regelui Sigismund, în Moldova” a intervenit pentru că moldovenii munteni umiliseră sceptrul maghiar, ignorând toate poruncile regale, iar Ştefan, voievodul moldovenilor, îşi conducea singur locuitorii. Poruncile regelui, prin care toate naţiunile sale se subordonau autorităţii lui, nu au fost respectate. Atacaţi de oştile regale, moldovenii s-au retras din calea lor, ca să nu fie ucişi, iar maghiarii au intrat adânc în teritoriul Moldovei. Regele s-a proclamat stăpânul valahilor şi al ţării lor, dar nobilii băştinaşi nu au venit să se supună clemenţei lui. Răspunsul voievodului Ştefan a fost că regele se poate baza pe fidelitatea sa, doar dacă-şi retrage oştile din ţară, iar Sigismund, care avea de respins un atac turcesc, şi-a retras oştile peste munţi (Thurocz, p. 107).

Textele despre adoratul Iancu de Hunedoara (maghiarizat în totalitate, vrăjmaş de moarte a “feudelor” lui româneşti, Moldova şi Muntenia) şi despre răsfăţatul lui fiu, Mathias, nu am avut timp să le amănunţesc, deşi mă interesează mult inaxplicabila ură faţă de Drakul (tatăl lui Ţepeş, care câştigase, la turnirul din Viena, Ordinul Dragonului, ceea ce Iancu nu izbutise), aşa cum mă interesează şi mărturiile despre Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, în epocă – suficient de echilibrate, după cum am văzut la o primă privire, dar cu minciuni sfruntate despre “victoria” lui Mathias Corvin, la Baia.

Fără îndoială, datorită partizanatului firesc, multe realităţi sunt oarecum denaturate (de pildă, Bonfini vorbeşte despre triumful lui Mathias Rex în Moldova, în care a intrat adânc, dar şi despre isprava “tâlhărească” a lui Ştefan, la Baia, care n-ar ştirbi cu nimic victoria maghiară).

Heraldica maghiarizaţilor Corvinus, după un document german

Surprinzător, în toate mărturiile cronicarilor maghiari şi poloni se vorbeşte elogios despre români, deşi, între graniţele Ardealului, chiar şi “românii Iancu şi Matei Corvin” au călcat în picioare românismul. Vorba proverbului: Românul, când a ajuns împărat, / întâi pe taică-său l-a spânzurat!”.

Pariul cu Rusu(l)

Fotografia, între real şi prelucrare

Astăzi, împreună cu Victor Rusu, priveam nişte fotografii ale altora, iar una dintre ele, realizată dintr-un unghi impersonal, dar cu un apus de soare înmaronit şi întunecat pe computer, înşfăcase titlui “Satul în noapte” şi, ca să se smulgă din banal, iradia, la acoperişuri, de un albasrtru cosmic, uşor străveziu. Pentru că n-am avut ce face, mi-am dat cu părerea că albastrul acela e pensulat, ulterior, pe computer, pentru a da luminozitate unei poze banale.

Victor Rusu a scos flăcări pe ochi (nările tocmai evacuau fumul de papieroasă cumpărată din România) şi a început să-mi ţină teoria “luminii reci” şi a “luminii calde”, încercând să mă convingă definitiv că artistul fotograf respectiv, pe lângă Rembrandt, Da Vinci sau Picasso, este ca un zgârie-nori pe lângă nişte furnici. Cum ştiam că am, acasă, nişte poze nereuşite, pentru că aparatul de fotografiat din dotare e ieftin şi ineficient, am pariat cu Victor că obţin, în ele, şi “lumina rece”, şi “lumina caldă”, deşi nu prea ştiu să folosesc programele de prelucrare a fotografiilor şi, de fiecare dată, merg la nimereală.

Prin urmare, vă prezinta, sus, în stânga, poza proastă (unghiul e bun, dar poza…), iar sus, în dreapta, poza falsificată, ca să mă pot da şi eu artist pozaristic (parcă există un asfel de zevzec, prin târg, care, pentru că nu are nume, se prezintă: “Mi se spune Artistul!”). Dacă aş fi avut şi timp, şi pricepere în grafică pe calculator, aş fi lucrat falsul până la capăt, numai ca să pot să le râd şi eu în nas ălora, Rembrandt, Da Vinci, Picaso şi tot neamul lor. Vorba vine…

Jurnalism No Comments Feb 5

Suceveni, vă asumaţi BUCOVINA ROCK CASTLE?

BUCOVINA ROCK CASTLE, festivalul care merită un viitor

Chemat la ordin, împreună cu managerul Centrului Cultural “Bucovina”, Viorel Varvaroi, de către cel care vă reprezintă, Preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, domnul Ioan Cătălin Nechifor, am aflat că nu am de ales şi că, dacă nu fac Bucovina Rock Castle şi în acest an, cu bugetul diminuat cu o cincime faţă de anul trecut, demiterea din funcţie mă paşte(le cailor). Chestie care m-a amuzat, aşa că n-am mai pus mâna pe bardă, după cum e obiceiul meu rural, dar pe deplin sănătos.

Bine, vom face festivalul (eu, Andi şi Mihnea Blidariu), mai ales că vreau să mă conving dacă măcar sucevenii şi-l asumă şi, deci, îl şi merită. Prin urmare, în acest an, renunţăm la biletele de intrare în Cetate şi introducem abonamentele pentru accesul la festival, abonamente, nu bilete pentru câte o seară, preţurile celor două tipuri de abonament fiind mai mult decât rezonabile: 50 lei – un abonament pentru adulţi, 20 lei – un abonament pentru elevi şi studenţi.

Preţul unui abonament rămâne, încă, penibil de mic, în condiţiile în care, în ediţia jubiliară din 2015, vor urca pe scena din şanţul de apărare a Cetăţii Suceava, pe lângă trupe româneşti de mare prestigiu, şi: JAN AKKERMAN & BAND (Olanda), VADER (Polonia), DUBIOZA KOLEKTIV (Bosnia), ZDOB ŞI ZDUB şi ALTERNOSFERA (Moldova).

Sper doar că, în timpul în care noi (ei, factorii decizionali) ne-am mocăit, trupele cu care deja au negociat Andi şi Mihnea nu au dat curs altor oferte, sosite la timp şi fără gomoşenii bucovinene (fireşti, de altfel, pentru că, spre deosebire de ceilalţi români, care se pretind “pui de lei”, bucovinenii sunt ditamai pui de… dihor!).

BUCOVINA ROCK CASTLE, Jurnalism, Rubrica lui Andi No Comments Feb 4

Bucovina, în documentele moldoveneşti

Uricul din din 29 noiembrie 1443

Documentele moldoveneşti nu înseamnă, în marea lor majoritate, decât confirmări de proprietate, rareori şi cu precizarea hotarelor, pentru că, în Bucovina, majoritatea ocinilor aveau hotare „pe unde au folosit din veac”, adică de înainte de formarea statalităţii. În multe urice se foloseşte ca reper hotarul Câmpului lui Dragoş, deci al formaţiunii prestatale care se întindea de prin părţile Bacăului, până aproape de Fălticeni, unul dintre fiii acestui „vlad” moldav (în slavonă, „proprietar de moşii, stăpân”), fiind Sima Drăguşanul, întemeietorul Drăguşenilor şi al satului Uideşti, de dincolo de Spătăreşti, din care se trag şi udeştenii de odinioară, inclusiv unii dintre strămoşii mei, toţi plecaţi în Moldova, în satele Salcea, Dumbrăveni, Plopeni, Mereni şi Adâncata, împreună cu „popa Andrei”, în noaptea de 11 spre 12 octombrie 1777, pentru a scăpa de depunerea jurământului de credinţă faţă de Austria.

În documentele moldoveneşti se fac puţine trimiteri la regiunea geografică a Bucovinei, ţinut păduros dintre Carpaţi şi Prut (cum confirmă înţelegerea maghiaro-polonă din 1412, dar şi relatările târzii ale polonezilor care o străbat), şi care includea Câmpulungul Moldovenesc, urma apa Moldovei până aproape de Baia, apoi, traversând râul Siret, ajungea până în valea pe care o defrişase Zbîrnă, mai sus de Botoşani, lângă Văculeşti, îndreptându-se, pe acelaşi aliniament, spre Prut. Un document important, un uric al Anei, cneaghina lui Alexandru cel Bun, din 14 aprilie 1415 (Documenta, p. 66), s-a pierdut, din păcate, varianta în limba germană, datorată lui Wickenhauser, însemnând doar un rezumat al uricului, care avea să fie reconstituit, datorită întăriturii din 29 noiembrie 1443, în care este menţionat, practic, hotarul sudic al ţinutului Bucovinei:

Detaliu din transcriere, p. 343

„Baia, şi piua de bătut sumani, şi un sat şi cu moara, anume Săşciori, peste Bucovină, Vaculinţi, lângă Bainţi, şi seliştea lui Zîrnă” (p. 344).

Detaliu din traducere, p. 344

În documentele moldoveneşti, încet-încet, se încetăţeneşte o uşoară confuzie între statutul de ţinut şi cel de pădure întinsă al Bucovinei, dar numai pădurile din regiunea geografică a Bucovinei sunt caligrafiate, în documente, cu majuscule, şi drept Bucovina, celelalte păduri de fag din Moldova fiind numite „bukowy” sau „buczyny”.

Tezaurizatorii acestor mărturii vechi, toţi afirmaţi în epoca naţionalismelor, ignoră, însă, în traduceri, grafia exactă şi traduc uricele „în ciuda Austriei”, încercând o delegitimare, pe care Austria nu a revendicat-o niciodată, dimpotrivă, recunoscând statutul de rădăcină a statalităţii moldave, pe care l-a avut, întotdeauna, Bucovina, ţinutul în care, vorba unui text străvechi, „oamenii sunt rădăcina ţări: / cu rădăcini puternice, ţara este liniştită” (The Canon of Shu,,p. 79).

Iată trei exemple de astfel de contrafaceri patriotarde:

Detaliu din transriere, p. 3

Detaliu din traducere, p. 4

Detaliu din transcriere, p. 3

Detaliu din traducere, p. 4

În uricul din 2 februarie 1508, scrie „sub Bucovină”, în textul slavon (Balan, I, p. 3), dar s-a tradus „ sub bucovină” (Balan, I, p. 4); în acelaşi uric, „prosti ot Bucovina na potoki Derehlui” (Balan, I, p. 3), s-a tradus „drept în bucovină la pârâul Derehlui” (Balan, I, p. 4).

Detaliu din transcriere, p. 8

Detaliu din traducere, p. 10

În uricul din 9 noiembrie 1517, textul slavon menţionează „Bucovina, na potoki Derehului” (Balan, I, p. 8), dar s-a tradus „făget la pârâul Derehlui” (Balan, I, p. 10).

În uricul din 25 octombrie 1615, sunt menţionate „toate hotarele în bucovina” (Balan, I, p. 164), dar, cum originalul lipseşte, putem doar intui că în uricul original se preciza că „toate hotarele în Bucovina” erau.

Împotriva identităţii reale a Bucovinei geografice s-au ridicat, ulterior, istoricii proletcultişti, care mănâncă jar ideologic şi dosesc tăciunii sub preş, lipsindu-ne, astfel, de o sărbătoare, prin care să ne închinăm străbunilor, cea a atestării Bucovinei geografice, în 30 martie 1932.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Feb 4

Alte probe despre atestarea Bucovinei

Cronicarul polon Jan Dlugosz, la masa de scris

Încercarea de a proba, pe baza scrierilor călătorilor străini, că Bucovina reprezintă, înainte de a deveni istorică (sub ocupaţie austriacă), o provincie geografică nemulţumeşte pe mulţi dintre exaltaţii istoriografiei noastre, dar care se abţin de la comentarii. Din punctul meu de vedere, atestarea Bucovinei geografice s-a făcut în 30 martie 1392, prin următorul uric:

Uricul din 30 martie 1292, semnat de bunicul lui Vlad Ţepeş, Roman II

Uricul este scris, precum vedeţi, cu majuscule, numele de Bucovina fiind scris de trei ori, cu aceleaşi slove:

Detaliu din document – în dreapta, sus şi jos, e scris Bucovina

Detaliu din partea dreaptă a detaliului

În copia din DRH, după o grafie “Bucovina” (cu majusculă), apar grafii “bucovina”, fără nici o justificare, iar în traducere, totul se scrie cu literă mică, pentru a se sugera că “bucovină” înseamnă “pădure de fag” (în polonă, se spune: pădure de fag – las bukowy, păduri de fag – lasy bukowy, pădure mare de fag – duża buczyny).

Detaliu din transcripţia uricului

Traducerea uricului doar cu “bucovina”

Deci, deşi în uricul original, peste tot se scrie “BUCOVINA”, iar în transcripţie, o dată “Bucovina” şi de două ori “bucovina”, în traducere totul devine, cu entuziasm patriotard, “bucovina”.

Existenţa unui limbaj specific şi unic în uricul respectiv, cu trimitere la vechile “câmpuri” (formaţiuni prestatale), trece neobservată, dar chestiunea aceasta înseamnă un alt subiect.

În toată demonstraţia, pe baza mărturiilor călătorilor străini (o puteţi găsi pe acest site, făcând click pe Adevărata primă atestare a Bucovinei), eu pornisem de la realitatea că, la începuturile statalităţii sale, Moldova era feudă polonă şi că limbajul de cancelarie polonă trebuie luat în consideraţie, atunci când vorbim despre primele documente moldoveneşti. Tocmai de asta, acum, nu-mi rămâne decât să apelez şi la cronicile polone, din care şi-au cules informaţiile şi cronicarii noştri.

Cronica lui Jan Dlugosz

În 1412, maghiarii şi polonii se pregăteau să împartă, întrei ei, Moldova, iar documentul acelei înţelegeri, păstrat datorită lui Jan Dlugosz, spunea, la p. 137, printre altele:

Detaliu din p. 137

Deci, hotarul de împărţire începea de la „quod silvae maiores Bukowina dictae, incipiedo a montibus seu Alpibus Regni Hungariae, inter eandem terram Moldavie et terram Sepenyczensenm situatae, penes Sereth, protendentes se ad aliam silva minorem Bukowina dictam, usque ad fluvium Pruth” sau, cum s-ar zice în limba noastră, de la „pădurile cărora li se spune Bucovina mare, pornind de la munţii Alpi sau Ungureşti, pe acelaşi teren dintre ţinutul Moldovei şi ţinutul Sepenyczensenm, până la Siret, de unde se întind alte păduri, numite Bukowina mică, până la râul Prut”.

Jan Dlugosz

În cancelariile polonă şi ungară se vorbea, în 1412, de două ţinuturi păduroase, unul care începea din Carpaţi (Alpii Ungureşti) şi ţinea până la Siret, numită Bucovina mare, iar cealată, care continua, dincolo de râul Siret, până la Prut, numită Bucovina mică (taman ca în uricul lui Roman II). Iar polonezii, chiar şi când au tradus, din latină, în limba lor, opera lui Dlugosz, spre deosebire de istoricii români, i-au respectat întru totul grafia:

Detaliu cu acelaşi text, în limba polonă

Un alt cronicar polon. pe care îl citează mereu Grigore Ureche, este Marcin Bielski, care are trei referiri la Bucovina, ca ţinut moldovenesc.

Bielski, despre Bucovina

Deci, spune Bielski: Şi odată ce am aflat că Ştefan, se apropie de Bucovina, ne-am retras astfel”.

Pagina 110

Adică: se întoarseră direct la Bucovina, unde au sosit după a patra noapte: şi mereu, pe drumul pe care au mers, valahii le-au făcut daune, ţinându-i treji, astfel încât, primejdia îi însoţea în drumul spre casă, începând cu acea ambuscadă, pregătită de valahi în Bucovina, unde au înţinat şi rupt copacii

Bielscki, p. 899

Recunoaşteţi, probabil, relatarea despre înfrângerea polonilor la Cdrul Cozminului: La rândul său, după ce volohii i-au bătut pe polonezi, alungându-i, Ştefan voievod era venerat în toată Ţara Românească pentru trofeele poloneze capturate (în ambuscada din Bucovina) şi pentru că prin acoperire cu păduri i-a bătut”.

Mândrele steaguri polone (Dlugosz)

Acestea ar fi alte dovezi documentare (un comentariu amplu voi face în “Revista Bucovinei”, nr. 1/2015), care îmi susţin afirmaţiile din primul capitol al cărţii “Bucovina, în mărturiile veacurilor”.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Feb 2