1916: Cumplita năvală rusească

*

Amestecul de informaţie reală şi de sensibilizări persuasive, continuă şi în „Adevărul” din 8 ianuarie 1916:

*

„De la începutul războiului, până în momentul de faţă, s-au făcut, în Bucovina, trei serii de recrutări pe faţă şi una pe sub mână. Prima a fost făcută la începutul lui decembrie 1914, când au început ruşii a înainta vertiginos spre centrul Bucovinei; a doua, s-a ţinut prin martie 1915, după retragerea ruşilor peste Prut, şi a treia, la începutul lui mai 1915. La prima recrutare, s-au prezentat tineri, de la 18, la 21 de ani, şi toţi dispensaţii, de la 24, la 36 de ani, la a doua, toţi bărbaţii, de la 18, la 42 de ani, şi, la a treia, toţi bărbaţii, de la 18, la 50 de ani. Formarea companiilor de „legionari” n-a fost alta nimică, decât o recrutate deghizată.

Recrutările acestea constituie un asasinat ruşinos, la adresa ţărănimii din Bucovina, căci, în vestul monarhiei, ele nu s-au făcut deloc, ori s-au ţinut mult mai târziu şi cu mai puţină rigoare. Felul cum s-au făcut ele în Bucovina este mai mult o deportare în masă a elementului românesc, căci, din cei care s-au prezentat, 98 la sută au fost recrutaţi şi transportaţi imediat tocmai în văile alpine ale Stiriei. În faţa comisiilor de recrutare, care erau numai o formalitate – mai simplu ar fi fost dacă li s-ar fi dat ordin jandarmilor să ia lumea cu ridicata şi s-o escorteze spre Stiria –, s-au petrecut scene tragicomice şi ridicole. Recruţilor, tuberculoşi şi uscaţi ca toaca, li se spunea că vor fi perfecţi cavalerişti, fiind uşori pe cai; miopilor li se răspundea că vor fi cei mai buni infanterişti, căci, nevăzând duşmanul de la distanţă, vor înainta până în faţa lui şi-l vor zdrobi.

*

Mulţi au fost recrutaţi, fără să mai fie dezbrăcaţi, examinaţi sau chiar ascultaţi asupra defectelor ce le aveau. Unui flăcău bolnav, care, ţinându-se cu mâinile de stomac, spunea că are vătămătură (dureri cronice de stomac), i s-a răspuns: „Recrutat ca tânăr cu termen redus, dacă ai bacalaureatul”. Au fost recrutaţi orfani, văduvi, cărora le-au rămas acasă câte şapte copii mici şi fără nici un scut. Se înţelege că, faţă de străini, s-au făcut, de toate trei recrutările, abateri culpabile. Sub diferite pretexte ridicole, erau dispensaţi, după ce vărsau, în mâna medicului sau a altui personaj din comisie, suma necesară. Cei care, totuşi, au fost recrutaţi, au fost eliberaţi de comisiile super-arbitrare din Stiria, care, după cum s-a dovedit mai târziu, lucrau în deplină înţelegere cu cele din Bucovina. Dintre 480 de recruţi bucovineni, care s-au prezentat înaintea comisiei de super-arbitrare din Donawitz (Stiria), numai 20 au fost aflaţi apţi. De notat e că, din cei 480, numai 16 erau români, care au fost recrutaţi cu toţii, pe când între 464 străini, numai 4 au fost aflaţi apţi. Puţinii români, care au fost eliberaţi de comisiile de super-arbitrare, n-au mai fost lăsaţi să se întoarcă acasă, sub pretext că Bucovina e zonă de război. Ei au fost adunaţi într-o tabără, la Baden, şi, de acolo, ataşaţi, pe furiş, câte câţiva, la fiecare batalion, ce trecea pe acolo, mergând spre câmpul de luptă. Toţi recrutaţii din Bucovina au făcut drumul spre Stiria pe cheltuiala lor.

Acolo, au fost chinuiţi, în mod barbar, cu foamea şi cu instrucţia, trataţi ca nişte animale. Din gura superiorilor, n-au auzit alte cuvinte, decât: „Valahi puturoşi, bandiţi, numai de spânzurat sunteţi buni!” etc. Un anume Onoi, din Băişeşti, mut din naştere, era zilnic bătut, „pentru că nu vrea să vorbească”. Abia după trei săptămâni, s-au convins superiorii lui că, într-adevăr, e mut. Mulţi au înnebunit, în urma acestui tratament barbar. Un fecior din Pârteşti a fost aruncat, nebun, în închisoare şi, pe motiv că se face, a fost bătut până ce a murit, într-o bună zi. Toţi românii au fost trimişi, după o instrucţie de maximum patru săptămâni, pe câmpul de luptă din Carpaţi şi din Polonia rusească.

*

*

Prin octombrie 1915, i s-a cerut ţărănimii din Bucovina cea mai cumplită jertfă, pe care au făcut-o, în naivitatea şi speranţa că vor câştiga, odată, încrederea autorităţilor şi vor scăpa de şicanele ce le îndurau. O adunare de ţărani, convocată de deputatul Onciul, unealtă mizerabilă a colonelului Fischer, a jurat, în curtea mănăstirii Sfântul Ioan din Suceava, credinţă împăratului şi a hotărât să formeze, din tinerii de la 18 ani şi din dispensaţii de până la 36 ani, companii de „legionari” – ţăranii, neînţelegând cuvântul, le ziceau „religionari” – care, sub conducerea jandarmilor, aveau să facă pază satelor, căilor de comunicaţie, clădirilor publice etc.

Soarta legionarilor o cunoaştem îndeajuns, din documentata publicaţie a domnului Dr. Coman. Ei au fost trimişi contra ruşilor, ca şi fraţii lor din Stiria, fără nici o pregătire militară, şi cei ce au mai scăpat din acest dezastru au fost înrolaţi în rândurile armatei din Bucovina şi nu se mai ştie nimic despre ei” (Adevărul, 28, nr. 10354, 8 ianuarie 1916, pp. 1, 2).

*

Despre legionarii prinşi de ruşi şi spânzuraţi ca „franctitori”, pentru că nu purtau uniforme militare, nici nu aminteşte autorul articolului de o cinică şi prefăcută compasiune, care, semnând „D”, era, fără îndoială, un refugiat bucovinean, preot de meserie. Nu şi de vocaţie.

Căinările continuă şi în ziua următoare, când autorul bucovinean „desluşeşte”, pentru opinia publică din România începutului anului 1916, cum se făceau rechiziţiile în Bucovina (şi în neutra Românie se făceau, de la familiile mobilizaţilor, pentru susţinerea comerţului-contrabandă cu colonelul jandarmilor bucovineni, Fischer):

*

„Încă din toamnă, după ce ocupaseră ruşii Cernăuţii şi tăiaseră, astfel, legătura de cale ferată a Bucovinei cu Ungaria, mii de căruţe ţărăneşti au fost rechiziţionate şi duse la Iacobeni şi Dorna, ca să întreţină, de aici, comunicaţia spre Bistriţa. Rechiziţiile acestea s-au repetat mereu, până ce n-au mai rămas cai şi căruţe prin satele româneşti. Cu străinii, s-a făcut, şi de data aceasta, abatere.

Numai acela care a văzut nesfârşitele convoaie ale nenorociţilor rechiziţionaţi, bătătorind, zi şi noapte, în vreme de iarnă, şoselele de munte, mânaţi din urmă, fără popas, de neînduraţii jandarmi şi soldaţi unguri, poate să-şi facă o închipuire a faimosului „Pohod na Sibir”. O iarnă întreagă, au stat oamenii aceştia sub cerul liber, cantonând, la un loc cu caii lor, în zăpadă, pe pieţele din Dorna şi Bistriţa. Mulţi au murit, din cauza suferinţelor îndurate, pentru care n-au fost pregătiţi deloc, căci, când i-au luat jandarmii, de cu toamnă, de pe la casele lor, le-au spus că, după două săptămâni, vor fi înlocuiţi de alţii. După o noapte petrecută „fără adăpost, nici foc”, mulţi se trezeau cu mâinile şi picioarele degerate. Multora le-au pierit caii de foame şi de ger, mulţi şi-au lăsat caii şi căruţele în părăsire şi au trecut, pe la Dorna, în România, numai ca să scape de urgia zbirilor. Câţiva, mai cu dare de mână, au ştiut să-şi răscumpere libertatea, de la sergentul lor, care-i comanda, plătind câte 100 de coroane. Numai aceştia au ajuns acasă, după ce au rătăcit, cu săptămânile, pe căi lăturalnice, ca să nu-i înhaţe, din nou, jandarmii. Cei care au mai rămas teferi în Dorna au fost târâţi în urma armatei, ce înainta spre Galiţia, şi au ajuns tocmai în Polonia, în dosul frontului german, pe unde li s-a pierdut, apoi, urma.

*

*

Ţăranii care nu au avut căruţe au fost duşi la săpatul tranşeelor, mai întâi în Carpaţi, apoi, de-a lungul Prutului, la Cernăuţi, în Galiţia şi în Polonia rusească, iar în timpul din urmă, pe frontiera românească, de la Stulpicani, spre Dorna. Munca grea, lipsită de hrană, şi bolile i-au decimat şi pe aceştia. Jandarmii aveau, însă, prin sate izvor nesecat, de unde să-i înlocuiască, şi, când s-au sfârşit bărbaţii valizi, au scos moşnegi, copii şi femei şi i-au mânat ca pe o turmă spre câmpurile de tranşee. De groaza aceasta, cum a venit primăvara, mulţi ţărani dormeau pe câmp şi prin pădure, ca să nu fie aflaţi de jandarmi, care, de regulă, îi ridicau noaptea. Când săpau tranşeele de la frontiera României, erau mereu îndemnaţi la lucru cu fel de fel de înjurături la adresa Regatului şi, mai ales, cu fraza: „Săpaţi bine, căci aceste şanţuri sunt mormântul vostru şi al celora de dincolo!”. În timpul din urmă, lucrau bieţii oameni alături de prizonieri ruşi şi se bucurau de un tratament egal cu aceştia.

Adevăraţii nenorociţi sunt, însă, acei ce au rămas pe la vetre. Părinţii, soţii, fraţii şi feciorii li s-au dus, ca să nu se mai întoarcă. Vetrele le-au fost încălcate ba de ruşi, ba de austrieci. Avutul le-a fost luat de armate şi sufletele le-au fost torturate şi otrăvite cu tot felul de şicane şi învinuiri, şi cea mai sfântă speranţă fu nimicită cu minciuna oficială că România va lupta alături de Austria.

*

Urmarea a fost totala istovire materială şi morală a ţărănimii şi, în consecinţă, tabloul ce ni se prezintă, astăzi, prin satele româneşti din Bucovina e îngrozitor de trist. Moşnegi gârbovi şi femei disperate fac munca câmpului, iar acasă copiii mor de foame şi de teribilele boli contagioase. Câteşi trei sunt duşi, deodată, la groapă. În vremea aceasta, jandarmii şi străinii aranjează serbări zgomotoase pentru pretinsele victorii ale armatei, iar lumea nebună de durere şi istovită de suferinţă, lasă prohodul şi merge să strige: „Trăiască Împăratul!”.

E crâncenă tragedia şi dorobanţul nu vine!” (Adevărul, 28, nr. 10355, 9 ianuarie 1916, p. 1).

*

* 

Serbări, în Bucovina. Puzderii de serbări şi de conducte cu torţe, toate organizate de intelectualitatea românească din târguri şi comune, adică de profesori şi de preoţi, care şi atunci, ca şi acum, se dădeau de ceasul morţii să pună în practică şi cele mai intime gânduri ale autorităţilor. Sânge şi cântări, sărăcie şi marşuri cu torţe – elemente ale unei duplicităţi care ţine de ancestralul românesc, nu doar bucovinean.

Deşi de curând înfrânţi şi respinşi, „ruşii pregătesc o nouă şi viguroasă ofensivă pe frontul bucovinean. Deocamdată, trupele aduse de ruşi, la frontiera dintre Basarabia şi Bucovina, sunt adăpostite prin localităţile basarabene, aproape de Prut. Sunt atât de numeroase aceste trupe, încât soldaţii sunt încartiruiţi câte 20-30 într-o singură casă” (Adevărul, 28, nr. 10361, 15 ianuarie 1916, p. 4).

*

Între timp, la graniţele Bucovinei, contrabanda era în floare. Autorităţile sucevene luaseră măsuri ferme „contra îndrăzneţilor contrabandişti, care, înşelând guvernul austriac şi sub motivul că le trebuie aur pentru importul cerealelor, îl speculau, vânzându-l în România, realizând, astfel, averi enorme”. Şi în Bucovina, specula era la fel de mare, dar autorităţile luau măsuri riguroase, prevăzând, prin ordonanţe, preţurile maxime admise, în cazul unor transporturi de produse, precum cel din 13 ianuarie 1913, sosit din Ungaria, odată cu trupele de infanterie, de artilerie şi materialele de război, care soseau cu trenurile din ce în ce mai dese, semn că iarăşi urma o confruntare decisivă cu ruşii. Pe de altă parte, comercianţii bucovineni, care importau cereale prin vama Mihăileni, vorbeau de lupte grele, care se dădeau pe aliniamentul Rarancea-Toporăuţi. Comunicatul oficial rusesc, însă, menţiona doar luptele de „la nord de Boian” (Adevărul, 28, nr. 10362, 16 ianuarie 1916, p. 2, 4). Numai că, din pricina înzăpezirilor, confruntările armate aveau să fie întrerupte, vreme de săptămâni, cu excepţia schimburilor de focuri între patrule, care se mai întâlneau, uneori, între Boian şi Rarancea. Abia spre sfârşitul lunii mai, războiul avea să se dezlănţuie, iarăşi, cu adevărat, puternica ofensivă rusă spulberând rezistenţa austriacă pe toate fronturile. În Bucovina, ruşii ocupaseră Toporăuţii şi Rarancea, încă din 28 mai 1915, iar în ziua următoare, se îndreptau spre Mahala şi Cernăuţi. De la Boian, tunuri grele japoneze, de 329 mm, coordonate de ofiţeri japonezi şi francezi, bombardau Cernăuţii, iar populaţia Bucovinei o apuca, în grabă, pe calea pribegiei. În timpul ofensivei ruseşti, flancul stâng al armatelor generalului Keller a pătruns pe teritoriul românesc, distrugând Mamorniţa şi ucigându-l pe grănicerul Nicolae Luxandra.

*

La Suceava şi la Iţcani, locuitorii au fost treziţi, cu darabanele, în timpul nopţii şi sfătuiţi să-şi ducă vitele spre Dorna, pentru că năvălirea rusească nu mai poate fi stopată. La Iţcani a sosit un tren din Cernăuţi, burduşit cu refugiaţi. „Bucovina e cuprinsă de panică” (Adevărul, 29, nr. 10497, 1 iunie 1916, p. 3).

Comunicatul oficial rusesc, din 31 mai 1915, anunţa, pe lângă ocuparea de importante localităţi poloni şi luarea de prizonieri (1.700 ofiţeri şi 114.soldaţi), că „în sectorul Prutului, între Boian şi Nepolocăuţi, trupele ruseşti s-au apropiat de malul stâng al râului. Lângă capul de punte de la Cernăuţi, o luptă crâncenă mai dăinuieşte” (Adevărul, 29, nr. 10498, 2 iunie 1916, p. 3). La Sadagura, ruşii au capturat un mare depozit de materiale de geniu şi căi ferate. În 2 iunie 1916 (toate datele sunt, conform practicii vremii, pe stil vechi), la ora 17, Guvernul României a primit o telegramă, prin care se anunţa că Cernăuţii au fost evacuaţi de către austrieci, care au numit o comisie pentru predarea oraşului, compusă din câte doi reprezentanţi ai fiecărei naţionalităţi. Mitropolitul Repta a fost ridicat şi dus la Dorna. Linia ferată  a fost distrusă, de la Cernăuţi, până la Volksgarden, pe o lungime de trei kilometri, pentru a întârzia înaintarea ruşilor. La Iţcani, 80 de locomotive aşteptau, sub presiune, să transporte întreg materialul rulant la Burdujeni, în vreme ce câteva trenuri cu răniţi erau îndreptate spre Vatra Dornei (Adevărul, 29, nr. 10498, 2 iunie 1916, p. 4).

*

Aeroplanele ruseşti survolau Cernăuţii şi satele din împrejurimi, împrăştiind manifeste, prin care cereau populaţiei să rămână liniştită, pentru că nu i se va întâmpla nimic rău. „Cu ochiul liber, de pe înălţimile târguşorului Burdujeni, se văd şoselele austriece, care duc în direcţia Dornei, împânzite cu mulţimea de femei şi copii, care îşi părăsesc vetrele, căutând adăpost în alte părţi.

Zi şi noapte, mii şi mii de nenorociţi părăsesc Cernăuţii şi se îndreaptă, în grabă, spre frontiera noastră, care este, însă, închisă intrării acestora. În barăcile gării Iţcani, rezervate înmagazinării cerealelor consorţiului austro-ungar, sunt adăpostiţi peste 5.000 de nenorociţi, care trăiesc din mila publică şi din sprijinul ce-l mai dau autorităţile nemţeşti. Într-o ospătărie, care a fost înfiinţată în gară, sunt hrăniţi copiii şi bătrânii. Femeile tinere şi fetele sunt îndreptate, pe jos sau în trenuri, spre Dorna, ca să ajute la săparea tranşeelor. Peste tot, este jale şi mulţimea satelor şi târgurilor Bucovinei se stinge, privind cu ochii, de foame” (Adevărul, 29, nr. 10500, 4 iunie 1916, p. 3).

*

*

În 4 iunie vechi 1916, la ora 16, ruşii generalului Lethitake au reluat bătălia pentru pod şi, după o luptă înverşunată, au ocupat, iar, Cernăuţii. „În 12 zile, austriecii au pierdut 300.000 de oameni, între care cel puţin 80.000 morţi şi răniţi, ceea ce constituie 30 la sută din efectivul de 670.000, care se ştie că erau pe acest front” (Adevărul, 29, nr. 10503, 7 iunie 1916, p. 1).

Şi comunicatul oficial austriac recunoaşte înfrângerea: „Oamenii care ocupau retranşamentul podului de la Cernăuţi au trebuit să fie retraşi, în faţa focului de artilerie concentrat al unui inamic cu mult superior. Peste noapte, adversarul a forţat, în mai multe puncte, trecerea peste Prut şi au pătruns în Cernăuţi. Trupele noastre au evacuat oraşul” (Adevărul, 29, nr. 10503, 7 iunie 1916, p. 3).

*

Austriecii, evitând bătăliile decisive, se tot retrag, iar ruşii ocupă, rând pe rând, toate localităţile din sudul Bucovinei. La Ţureni, austriecii, în retragere, au aruncat în aer depozitul de muniţii, iar la Ronina, podurile de peste Prut şi Siret. În 7 iulie 1915, se desfăşurau lupte grele la Storojineţ, Frazenthal şi Tereblecea. Între Burdujeni şi Iţcani, coloanele refugiaţilor bucovineni, din toate clasele sociale, blocaseră drumul, dar cei mai mulţi refugiaţi se îndreptaseră direct spre Vatra Dornei. „De două săptămâni, populaţia din Cernăuţi şi din împrejurimi s-a refugiat în Iţcani şi Suceava, unde li s-au dat asigurări că ruşii nu vor ajunge prea curând. Aici, însă, s-au izbit de mireria foamei. Vrând să se refugieze la noi, de unde să-şi continue drumul spre Ungaria, autorităţile locale n-au putut permite acest lucru, fără avizul prealabil al autorităţilor superioare. Astăzi li s-a permis tranzitarea prin ţara noastră. În acest scop, a sosit dl Cămărăşescu-Tacit, subinspector general de poliţie, însoţit de comisarul de Siguranţă, dl E. Zdrafcu, pentru luarea măsurilor necesare. A sosit, de asemenea, căpitanul de jandarmi Topor, cu 40 de jandarmi… Chiar acum continuă să sosească numeroşi refugiaţi din Siret, care, sub ploaia de gloanţe, au parcurs, pe jos, această distanţă, de la Siret, la Burdujeni. Şi oraşul acesta a căzut în mâinile ruşilor (căzuse, odată cu Rădăuţii, în dimineaţa zilei de 7 iunie – n.n.).

*

*

Casele din Iţcani sunt aproape toate pustii, pe când în magaziile gării Iţcani mai staţionează un mare număr de refugiaţi, care nu au putut trece dincoace. Mizeria e de nedescris (Adevărul, 29, nr. 10504, 8 iunie 1916, p. 3). La Bucureşti, refugiaţii bucovineni sărbătoreau, în seara zilei de 7 iunie, ocuparea Cernăuţilor şi a unei mari părţi din Bucovina drept „eliberare de sub jugul austro-ungar” (Adevărul, 29, nr. 10505, 9 iunie 1916, p. 1). În Suceava, ruşii au ajuns, din nou, în dimineaţa zilei de p iunie vechi 1916. Gara Burdujeni era blocată cu sute de vagoane austriece şi germane, aduse din Iţcani. „În aceste vagoane, austriecii şi-au adus tot materialul lor rulant de Căi Ferate, cât şi depozitele de cereale şi provizii. Alte sute de vagoane aşteaptă îmbarcarea nenorociţilor refugiaţi”. Trenurile dinspre România, pentru Burdujeni, erau nevoite să oprească în câmp, în vecinătatea Merenilor, pentru că exodul refugiaţilor, care începuse de luni, 6 iunie, se soldase cu blocarea gării cu şapte mii de pribegi. „Avansarea vertiginoasă a ruşilor a surprins nu numai populaţia, dar chiar autorităţile au fost înşelate asupra apropierii ruşilor. De la Rădăuţi, de la Hatna, în special de la Suceava – unde prefectul judeţului, Dr. Robert Korn, a liniştit populaţia, zicând că ruşii sunt departe şi nu nevoie de refugiu –, la apropierea neaşteptată a ruşilor, populaţia înspăimântată a fugit, năvălind pe teritoriul nostru. Aici, din ordinul superiorilor, întreaga populaţie a fost primită cu bunăvoinţă şi autorităţile, în frunte cu inspectorul Siguranţei Cămărăşescu, poliţaiul Aurel Ghenea, comisarul special Zdrafcu, căpitanul Topor, şeful jandarmilor din Botoşani, şi-au dat toată osteneala ca refugiaţii să fie adăpostiţi şi, făcând la populaţia din Burdujeni, să vină cu ce va putea.

*

Sărmanii nenorociţi au fost adânc mişcaţi de purtarea autorităţilor noastre, cât şi de mărinimoasa primire a populaţiei din Burdujeni. În acelaşi timp, un comitet din oraşul Botoşani a trimis ajutoare şi alimente, pentru a putea îndestula atâtea guri flămânde şi însetate. Transportul acestor nenorociţi s-a început în prima zi, trimiţându-se 31 de vagoane numai cu funcţionari austrieci. În urmă, au plecat alte transporturi, în 60, 70 şi 90 de vagoane austriece şi române, îngrămădindu-se tot ce putea în vagoane, începând cu cele de la clasa I, până la vagoanele de marfă, închise sau deschise. Plecau nenorociţii, îngrămădiţi ca sardelele, spre Palanca, neştiind ce soartă îi aşteaptă acolo.

Miercuri, 8 iunie 1915, la amiază, mai întâi a fost zărit un aeroplan rus, survolând deasupra Sucevei, iar după o oră, „prima patrulă rusească, compusă din 24 de cazaci, şi-a făcut apariţia în faţa Burdujenilor, pe şoseaua Iţcani-Suceava; imediat, a urmat o altă patrulă, de 100 soldaţi din cavalerie, care, intrând în Suceava, au preluat oraşul din mâinile noului primar, preotul român Sârbu. În oraş, au făcut câteva cumpărături, după care s-au îndepărtat. Se aşteaptă grosul armatei de infanterie şi artilerie, care urmăreşte armata austriacă, retrasă toată în munţi…

*

Ruşii au capturat un întreg convoi de muniţii, la Şcheia, iar la Cacica au capturat 8 vagoane cu reflectoare şi 40 de vagoane cu sârmă ghimpată” (Adevărul, 29, nr. 10506, 10 iunie 1916, p. 4). În comunicatul de presă austriac, se vorbea despre o respingere a ruşilor la Gura Humorului, spre seara zilei în care a fost ocupată Suceava. În noaptea zilei de 9 iunie, ruşii au ocupat şi satul şi vama Buneşti, pe care, din neatenţie, au distrus-o cu un obuz. „Peste două sute de familii austriece, în majoritate femei şi copii, s-au refugiat pe teritoriul nostru, dintre Buneşti şi Cornu Luncii. Jalea şi mizeria acestora e mare. S-a format, îndată, în oraş (Fălticeni – n.n.), un comitet de ajutorare. Nenorociţilor fugari li s-au trimis alimente, tutun şi altele. Între fugari, se află şi soţia primarului Sucevei, doamna doctor Duju.

Tot ieri, s-au predat grănicerilor noştri peste 120 de soldaţi austrieci şi 6 ofiţeri, dintre care 4 sublocotenenţi şi 2 locotenenţi. După dezarmarea lor, au fost aduşi în oraş. Soldaţilor li s-a dat masa la cazarma Regimentului 56 Infanterie, iar ofiţerilor, din ordinul domnului colonel Neculcea, comandantul Regimentului 56 Infanterie, li s-au pregătit, la Hotelul Regal Ghimpoci, o bogată masă şi un frumos dormitor. Primirea pe care le-a făcut-o dl colonel Neculcea a impresionat mult pe ofiţerii austrieci, care au mulţumit cu recunoştinţă” (Adevărul, 29, nr. 10508, 12 iunie 1916, p. 3). Gura Humorului şi Cornu Luncii erau în flăcări.

*

În Iţcani, ruşii, care luaseră locul jandarmilor austrieci, se purtau bine cu populaţia, dar prăvăliile rămâneau închise, iar străzile erau pustii. Funcţiona doar berăria lui Fischer, din faţa gării, „unde ruşii vin, mănâncă, beau, plătesc frumos şi se duc”. Abia în 10 iunie 1916, după-amiază, la Iţcani s-au prezentat un maior rus şi zece soldaţi „pentru a lua oraşul în stăpânire. La sosire, a chemat câte un locuitor din fiecare naţiune şi le-a spus ca populaţia să nu fie deloc îngrijorată, deoarece rolul ruşilor nu este să ducă război cu populaţia civilă şi că, în limitele posibilităţilor, va căuta ca populaţia să fie cât se poate de bine tratată şi să nu aibă nimeni de suferit… După aceasta, ruşii au pus stăpânire pe imensa pradă, găsită la staţia Iţcani, şi care se compunea din o mulţime de vagoane cu cereale şi vin.

De la Iţcani, la Suceava, eşti nevoit să treci râul Suceava prin apă, din cauza distrugerii podului de către austrieci. De-a lungul şoselei, nu întâlneşti picior de om. Din când în când, zăreşti, din depărtare, pe câmp, câte un ţăran român bucovinean, care prăşeşte. Ajuns la Suceava, aceeaşi privelişte te întâmpină: oraşul e aproape pustiu. Populaţia rămasă – şi, bineînţeles, majoritatea a rămas – stă ascunsă prin case, deşi nu se vede picior de rus. Dintre magazine, Librăria „Benier” este deschisă, câteva ore, iar Librăria „Şcoala Română” e deschisă toată ziua.

*

Din patrula rusă, compusă din cazaci, care au intrat, alaltăieri, în oraş, doi au fost necuviincioşi. Au jefuit pe o văduvă de 600 coroane, după care întreaga patrulă s-a retras, îndreptându-se spre munţi. Acum, nu se găseşte nici un rus în Suceava.

Consiliul comunal, ales după plecare autorităţilor austriece, pentru predarea oraşului, se compune astfel: Preşedinte, preotul român Sârbu, iar domnii Max Wurzel, Franz Konig, Voronca – fost primar, Marcus Kramer, Iulius Horn şi Plehot, membri. Consiliul a mai instituit o poliţie de sergenţi de oraş, pentru pază. Consiliul este în aşteptarea unui comandant rus, pentru a-l preda.

Despre lupte, ştirile cele mai precise sunt: ruşii, după ce au ocupat Gura Humorului, au înaintat spre Câmpulung şi, după lupte crâncene în faţa localităţii, au ocupat-o” (Adevărul, 29, nr. 10508, 12 iunie 1916, p. 3).

1915-1916: Vin ruşii! Nu mai vin…

*

Deşi încă nu trecuse un an, s-au fost dus vremurile când, din târguşoarele Moldovei, comunităţile evreiască şi ortodoxă română aducea pâini la frontieră, ca să le dăruiască flămânzilor. Lumea se înăsprise până la a se hrăni cu suferinţe, înfigând colţi de lup în rănile însângerate ale Bucovinei. Pentru că Bucovina, în ciuda liniştii din ţinuturile ei, încă sângera prin Polonia, acolo unde feciorii ei îşi aflau morminte străine pentru gloria altora.

*

Regatul României, ca şi fiecare român în parte, încerca să stoarcă prinos din suferinţele Bucovinei, guvernanţii întârziind intrarea în acţiune doar pentru a nu rata oportunitatea unei excelente afaceri cu viitorul previzibil adversar. În fond, ostaşii armatelor care îi vor măcelări pe bieţii ţărani români, îmbrăcaţi în uniforme, aveau nevoie de hrană, şi cine altcineva să le-o asigure dacă nu negustoraşii Brătianu şi slugile lor guvernamentale, care, sârguincioase, trudesc de te apucă mila pentru eficientizarea afacerii. „Vineri, seara (24 iulie 1915 – n.n.), directorul Serviciului de mişcare doi Căile Ferate, dl D. Danielescu, a plecat la Burdujeni, însoţit de subinspectorul de la Iaşi, dl Ifrim, pentru a lua, în persoană, toate măsurile pentru accelerarea transporturilor de cereale, desinate exportului, prin acest punct de frontieră”. Eficient, Danielescu avea să declare că „vom expedia, zilnic, câte 80 de vagoane la acest punct de frontieră, şi partea interesantă este că 40 din aceste vagoane vor fi transportate în vagoane austriece, iar 40 vor fi trecute, pentru transbordare, la Iţcani. Marea lipsă de porumb, în special, de care suferă populaţia din Bucovina mă face să cred că, de astă dată, căile ferate austriece vor trimite vagoanele necesare şi că lucrurile ar putea merge mult mai bine ca în trecut”.

*

Delegaţii austrieci mai rugaseră să li „se înapoieze 11, din cele 18 maşini, care se găsesc reţinute în România, încă din timpul ocupării Bucovinei de ruşi, pentru ca, în schimb, să se expedieze Căilor Ferate Române 11 locomotive „Pacific”, care se găsesc în Austria”. La conferinţa de presă, Danielescu avea să lămurească problema celor 11 locomotive noi, pe care România le comandase în Germania „şi nesosite încă” (Adevărul, 28, nr. 10193, 29 iulie 1915, p. 4).

Contrabanda continua, când aparent legal, când din iniţiative locale, de-a lungul graniţei Bucovinei, uneori cu succes, alteori cu eşecuri răsunătoare, cum a fost şi cazul celor opt săteni din Zvoriştea, Gheorghe Bărboşel, Gheorghe Rădăşanu, Gheorghe Rusu, Gheorghe Ciornei, Toader Ursulescu, Mihai Bălan şi Vasile Petroaei, care au încercat, într-una din nopţile jumătăţii lunii august, să treacă în Bucovina, la punctul numit „Poieni”, douăzeci de vaci, dar au fost surprinşi de jandarmii din Zvoriştea. „Cei patru dintâi au fost arestaţi, după ce, însă, mai întâi, o adevărată luptă şi un schimb de focuri de revolver s-a încins între jandarmi şi contrabandişti” (Adevărul, 28, nr. 10219, 22 august 1915, p. 4).

*

Războiul era încă departe de Bucovina, dar, odată cu toamna, câteva diversiuni strategice ruseşti aveau să-i tulbure liniştea, sporindu-i neliniştile.

În 28 septembrie 1915, se anunţa, din Petrograd, că aeroplanele ruseşti „au operat un raid peste Cernăuţi, aruncând, asupra gării, depozitelor de muniţii şi trenurilor, mai multe bombe. O coloană de fum şi de văpăi a apărut, de îndată, deasupra gării. Un aeroplan inamic a venit în contra aviaţiei noastre, dar a fost canonat de aviatorii noştri şi silit să aterizeze, repede, lângă oraş” (Adevărul, 28, nr. 10257, 30 septembrie 1915, p. 2).

*

Războiul adevărat nu avea să înceapă nici măcar odată cu gerurile cele mari, atunci când trupele ruseşti, aduse, cu trenul, de la Reni, la Noua Suliţă, ocupau poziţii, încă din 21 noiembrie 1915, pe aliniamentul Boian-Ţureni, cu intenţia de a năvăli spre Cernăuţi. Trupele austriece, cantonate la Mahala şi la Sadagura, se pregăteau să înfrunte tirurile de artilerie rusească, iar cele cantonate prin partea sudică a Bucovinei au fost retrase (Adevărul, 28, nr. 10311, 23 noiembrie 1915, p. 2). Abia în 22 decembrie, când ruşii au bombardat vama din Ţureni, începu, cu adevărat, un nou război în ţinuturile bucovinene. Comunicatul oficial rusesc, din 23 decembrie 1915, preciza că „luptele din Bucovina devin din ce în ce mai înverşunate, şi armata rusă, respingând contraatacurile, înaintează mereu spre Cernăuţi. Duşmanul a suferit, în această regiune, mari pierderi, care se urcă la 800 de prizonieri şi un mare număr de răniţi şi morţi, lăsaţi pe câmpul de luptă” (Adevărul, 28, nr. 10342, 24 decembrie 1915, p. 3).

*

*

În intenţia declarată, de a petrece anul nou în Cernăuţi, ruşii avansau pas cu pas, ignorând parcă urgia „de gloanţe şi mitralii”, trase asupra lor. Austriecii îşi întăriseră forţele, cu trupe venite din Serbia şi încercau să reziste, ca de obicei, pe aliniamentul pădurii Rarancea. Populaţia civilă a Cernăuţilor primise ordin să evacueze oraşul şi, în vreme ce autorităţile militare s-au repoziţionat la Vatra Dornei, mulţimile pribegeau spre Hliboca, Siret şi Rădăuţi(Adevărul, 28, nr. 10345, 29 decembrie 1915, pp. 2, 3). Cea mai sângeroasă zi pare să fi fost cea de 29 decembrie, când, încă din zori, „de la Boian, în sus, se desfăşoară între beligeranţi lupte gigantice, lupte de exterminare, ale căror rezultate sunt dezastruoase”. Austriecii înconjuraseră Cernăuţii cu tranşee, fortificaţii „şi centuri de garduri construite din sârmă electrică”, prin care ruşii nu puteau răzbate (Adevărul, 28, nr. 10347, 31 decembrie 1915, p. 4).

*

Simultan cu bătăliile din nord, la Burdujeni continua contrabanda statală cu cereale, directorul Serviciului de mişcare doi Căile Ferate, D. Danielescu, anuţând şi posibilităţile de extindere a contrabandei numită export (Adevărul, 28, nr. 10348, 1 ianuarie 1916, p. 3), iar propaganda viră, discret, pe seama aceleiaşi ţărănimi bucovinene, spre cauza rusească. Şi astfel, Regatul României împăca şi capra, şi varza, nemţilor livrându-se cereale, iar slavilor, legende.

*

E atâta stupiditate, cu tendinţe persuasive parşive, în textul de pagină întâi, în care se fabulează pe seama suferinţelor ţărănimii bucovinene, încât se constituie în diametral al stupidităţilor filogermane, de genul „Ţintuirea Buciumului”, care se promovau la Suceava. Ştirile reale din presa românească, de la punctele de frontieră, uneori ilustrate şi cu fotografii, în care erau prezentaţi ţărani bucovineni, şicanaţi doar de autorităţile româneşti, care veneau să cumpere în Burdujeni, îmbrăcaţi frumos, gospodăreşte şi răspunzând cu duh întrebărilor, sunt falsificate grosolan, prin prezentarea unei rudimentare sălbăticii rurale în Bucovina, care nu mai exista nici măcar în cele mai înapoiate sate ale Regatului României. Dar şi o făcătură propagandistică, precum „Patimile ţărănimii din Bucovina”, trebuie prezentată, atunci când îţi propui doar să ajuţi întru cunoaştere, astfel încât concluziile să poată fi trase de fiecare om în parte, în cunoştinţă de cauză.

*

*

„Dintre toate regiunile locuite de români, Bucovina a suferit cel mai mult de pe urma războiului mondial. De două ori s-au revărsat oştile ruseşti peste jumătatea nordică, iar o dată, peste toată Bucovina, până la Iacobeni, în creasta munţilor. Retragerea ruşilor a avut ca urmare reocuparea ţării de către austrieci, care, pe alocuri, a fost de multe ori mai teribilă decât năvălirea ruşilor. Numai Galiţia, Polonia şi Belgia ar putea sta alături de sărmana Bucovina, în privinţa suferinţelor.

Mobilizarea, tratamentul din partea autorităţilor şi a străinilor, faimoasele recrutări, numeroasele rechiziţii, năvălirile ruseşti şi austriece etc. sunt momente care au zguduit starea sufletească şi materială a celei mai blânde şi oneste ţărănimi şi aceste momente formează triste scene din grozava tragedie, al cărei ultim act va trebui să-l joace, cât de curând, dorobanţul român, intervenind ca un zeu salvator şi răzbunător.

*

Noaptea de 1 august stil vechi 1914 va rămâne în mintea ţărănimii bucovinene ca o icoană tristă a celei mai cumplite furtuni ce s-a abătut, vreodată, asupra capului ei. Clopotele bisericilor strămoşeşti, ctitorii ale evlavioşilor voievozi şi boieri moldoveni, chemau lumea sub arme. Buimăciţi de dangătul clopotelor şi de sunetul muzicilor dirijate de jandarmi, cu inima sfâşiată de bocetul femeilor şi copiilor lor, ţăranii au urmat cu toţii acestei chemări, pentru că erau deprinşi, din moşi-strămoşi, să dea împăratului ce este al împăratului şi, mai ales, pentru că mereu erau amăgiţi cu vorba că România va lupta, alături de ei, contra ruşilor.

*

Abia acum a început a se dezlănţui, asupra celor rămaşi în urmă, toată ura autorităţilor şi a străinilor pripăşiţi în ţară, ură care se îngrămădise asupra ţăranilor, pentru că, în ciuda tuturor maşinaţiunilor viclene, au ştiut, prin 140 de ani, să-şi păstreze neatinse limba, credinţa, obiceiurile şi avutul. Cei urgisiţi ajunseseră la discreţia zbirilor, căci cel ce-ar fi cutezat să le ia apărarea risca să fie spânzurat pentru conspiraţie. Autorităţile săteşti, în frunte cu jandarmii, au început să colinde, prin colibele ţărăneşti, după arme ascunse şi spioni. Toate armele au fost confiscate şi nu trecea zi, în care să nu fie chemată lumea, prin bătăi de tobă, la primărie, unde i se comunica că, în cutare şi cutare sat, au fost spânzuraţi cutare şi cutare ţăran, preot, învăţător etc., pentru că ar fi făcut spionaj sau ar fi încercat să treacă în România. Zeci de studenţi bucovineni au fost executaţi, în modul acesta, în faţa ţăranilor. Publicaţiunile acestea se făceau cu scopul de a teroriza şi martiriza pe ţărani. Tragicomic era faptul că, totdeauna, după o astfel de publicaţiune, se apela la cei adunaţi ca să dăruiască pentru armată, crucea roşie, spitale etc., rufărie, cojoace, obiecte de aramă, bani şi altele. Cine n-ar fi dat bucuros şi cămaşa de pe dânsul, numai să scape de bănuielile jandarmilor! Văduva a dat clopoţelul de la gâtul vacii, iar copiii de şcoală, cuţitaşele cu plăsele de alamă, cataramele de la cingători.

*

O droaie de oameni de afaceri, hiene fără scrupule, erau zilnic oaspeţii nepoftiţi ai satelor, răspândind ştirea că au să vină ruşii şi au să ia tot avutul ţăranilor, apoi cumpărau de la ei, pe preţuri ridicole, tot ce se putea cumpăra. Tot ei îi descriau pe ruşi ca pe nişte monştri, care schilodesc copiii şi îşi bat joc de femei. Aceşti nemernici nu numai că nu erau goniţi, dar erau chiar sprijiniţi de autorităţi, pentru că împărţeau profitul cu dânsele şi pentru că erau, totdeauna, aceia care, pentru observaţii şi gesturi nevinovate, făcute în urma provocărilor venite tot din partea lor, îi denunţau pe ţărani de spionaj şi trădare. O decadenţă sufletească a fost urmarea acestor torturi şi ţăranii au început a-şi căuta consolare în beţie, vrăjitorii şi scamatorii. Mulţi s-au aruncat în braţele sabatismului, ai cărui agenţi erau toleraţi de autorităţi. Poate că şi aceştia erau numai nişte spioni, meniţi să citească ce se petrece în adâncul sufletului ţărănesc” (Adevărul, 28, nr. 10353, 7 ianuarie 1916, p. 1).

*

* 

Panslavismul desuet, aproape popesc, al textului de mai sus este inactivat, în acelaşi număr de ziar, de un comunicat oficial sec al Statului Major austriac, din 5 ianuarie stil vechi 1916: „Deoarece nici ziua de ieri nu a adus nici un eveniment deosebit, bătălia de Anul Nou, din Galiţia Orientală şi de pe frontul basarabean, despre care, din motive lesne de înţeles, rapoartele zilnice nu au putut da amănunte, poate fi socotită ca terminată.

*

Armatele noastre au repurtat, în toate punctele frontului, lung de 130 kilometri, o victorie completă. Infanteria noastră, care e mai presus de orice laudă şi a fost purtătoare tuturor luptelor hotărâtoare, a fost inteligent şi abil susţinută de artilerie, a menţinut toate poziţiile ei, contra unui inamic care, pe alocuri, i-a fost, de mai multe ori, superior.

*

Marea bătălie de Anul Nou, din nord-estul Austriei, a început la 24 decembrie stil nou anul trecut şi a durat, fiind întreruptă numai în unele zile, până la 15 ianuarie stil nou 1916, adică, în total, douăzeci şi patru de zile. Numeroase regimente de ale noastre au fost prinse, timp de şaptesprezece zile, într-o luptă neîntreruptă / Sub-şeful Statului Major / Boeler” (Adevărul, 28, nr. 10353, 7 ianuarie 1916, p. 3).

*

Ruşii nu au mai prins Revelionul la Cernăuţi, deşi s-au străduit din răsputeri. Austriecii, însă, nu se puteau culca pe lauri, pentru că ruşii, chiar şi cu mâinile goale, dacă au votcă pe săturate, tot înşfacă, în cele din urmă, ceea ce-şi doresc.