Publicitatea judeţului, şpagă pentru clanul Beldiman

Înainte de a deveni ţinta şpăgarilor de publicitate

Lucrurile sunt clare: vreo zece miliarde din banii pentru publicitate ai Consiliului Judeţean Suceava, ai Primăriei Suceava şi ai Direcţiei Silvice Suceava se toacă, datorită trucării caietelor de sarcini, dosarelor cu falsuri în declaraţii, anume acceptate la licitaţii, şi traficului de influenţă, în nişte mizerii media imorale, dar care nu existau, la data câştigării licitaţiilor, adică pseudo-ziarul şi pseudo-televiziunea clanului Beldiman, la care au fost năimiţi rataţii rataţi ai sucevei, în frunte cu covaşa proaspăt desprinsă de pe fundul falimentar al lui Băişanu şi încăpuşată pe fundul lui Beldiman-soţul. Eu atât am acuzat şi voi acuza până la capăt: furtul de bani publici, prin licitaţii false de atribuiri de publicitate.

Ei, şi dacă am spus că se fură, atât mi-a trebuit. Între rataţii lor, se află şi o epavă bucureşteană, un gigea-ghincea care îşi închipuie că tare mă mai umileşte, dacă îmi menţionează numele cu care m-am născut, Ion Gâză, în locul sau ataşat de numele pe care mi l-am durat, Ion Drăguşanul. Habar nu are gigea-ghincea că străbunii aceia ai mei, răzeşi şi călăraşi de Coţmani, înseamnă rădăcina cu care mă mândresc, unul dintre ei numindu-se, ca şi mine, Ion Gâză:

Strămoşul cu al cărui nume m-am născut – nr. 21 în recensământul lui Rumeanţev

În bicisnicia lor, beldiman-ghincea-covaşă se intervievează reciproc şi spun ce om rău, ce decăzut, ce duşman al democraţiei şi al culturii aş fi eu, deşi nu-s decât duşmanul furturilor şi al prostiei. Iau declaraţii şi de la covaşi parcă şi mai măruntaci (nu cred că sistemul de măsură al prostiei poate admite şi submultipli la covaşă), iar aceştia, cu o superioritate de suficienţi mâncaţi de soare, se umflă în piele mai dihai decât broscoiul din fabulă, încât mă uit la ei ca la nişte adevăraţi goliaţi ai scrisului contemporan, aşteptând să mi se răstoarne în creştet şi să mă strivească operele lor. Ba mai au şi insolenţa de a-mi verifica, clipă cu clipă, activitatea mea de bugetar, iar ştăbuleţii Centrului Cultural “Bucovina”, în loc să le dea netrebnicilor câte un şut în posterioare, pentru că n-au fost zăriţi, măcar o singură dată în istorie, pe la o activitate culturală, tremură în izmene, de parcă eu m-aş fi năruit precum un castel de nisip, iar deasupra mea dănţuiesc biruitoare covaşele şi ghincele prostiei ereditare.

În treacăt fie spus, nici dacă aş fi o beldiman, un ghincea sau o covaşă, tot nu pot fi dat afară din slujirea culturii, măcar în următorii doi ani, pentru că sunt liderul sindicatului VOX, cu recentă activitate de apărare de drepturi salariale în injustiţia suceveană. Iar până actunci, vine DNA şi vă saltă, buclucaşilor!

Fără îndoială, sunt un om plin de păcate. Dar, în comparaţie cu beldimanii, ghincii şi covaşele, înger sunt, nu alta. Ca să nu mai vorbesc de faptul că las după mine o operă, că, indiferent de păcatele mele omeneşti, cărţile mele rămân drept repere şi, uneori, drept ultime mărturii ale memoriei bucovinene. Viitorul, dacă va mai avea curiozităţi, va fi obligat să-mi treacă des pragul casei, indiferent că o vor sau nu beldimanii, cu covaşele lor pupătoare de vremelnice fonduri şi funduri.

Niciodată nu mi-a trecut prin cap să adun mărturii “de bine” despre mine, pentru că s-a scris mult şi elogios despre cam tot ceea ce am făcut în ultimii 15 ani. Cum nu am obiceiul să dau autografe, nici nu cer, dar asta nu înseamnă că nu am primit o puzderie de cărţi cu autografe. Problema este că, în căutarea de cărţi în propria mea bibliotecă, întâmpin greutăţi la fel de mari ca şi covaşă: el că nu are niciuna, eu că nu ştiu unde anume pot găsi exemplarul care îmi trebuie.

Fără îndoiala, nu sunt chiar atât de demn de respect şi preţuire, precum în autografe (reproduse în ordinea alfabetică a prenumelor). Dar am trăit, trăiesc, iar asta chiar contează.

Anica Facina

Cezar Straton

Constantin Hrehor

Dumitru Velea

Elena Greculesi

Conf. univ. Dr. Florin Pintescu

Dr. George Istrate

Gruia Bodnărescu, ultimul “iconar”

Ilie Vasile Tipa

Dr. Ioan Ieţcu

Ion Paranici

Iorestina Stelianovna Florea

Liviu Antonesi

Maria-Elena Cuşnir

Nicolae Dabija

Octavian Nestor

Sofia Vicoveanca

Vasile Ursache

Vasile Zetu

Uncategorized No Comments Dec 6

Familia Beldiman, luptând LIVE împotriva corupţiei

Afişele şi cărţile: Îndepărtaţi paraziţii ăştia de pe noi!

Făcând parte din înalţii

patrioţi, cu drept temei,

doar ca să nu fure alţii,

fură ei!

Uncategorized No Comments Dec 6

Bucovina: „cazuri izolate de prădăciune şi de siluire”

Pentru că nu există o istorie obştească a Bucovinei, în perioada 1914-1918, îmi tot fac fişe, în ultimele luni, din presa românească a vremii, urmând ca, atunci când voi scrie cartea lipsă, mărturiile acestea să le confrunt cu informaţiile din presa bucovineană şi ardeleană din aceleaşi cumplite vremuri, dar şi cu cele din cartea uşor exaltată de unionism a lui Teodor Balan. Până atunci, vi le pun şi dumneavoastră la dispoziţie, ca să vă fie de folos, în cazul în care aveţi şi curiozităţi faţă de memoria Bucovinei.

La Burdujeni au sosit, „în ziua de 26 august, un număr de 450 vagoane, iar în 27 august, autorităţile austriece au transportat îndărăt 30 vagoane, care au fost încărcate cu cereale şi înaintate spre Dorna Vatra şi Câmpulung. Vineri, au mai sosit aici 9 locomotive şi 47 de vagoane, de astă dată încărcate cu cereale… În cursul săptămânii trecute, au trecut, prin Noua Suliţă, 40.000 ruşi, în Galiţia, iar de la 30 august, au sosit în Cernăuţi peste 10.000 soldaţi ruşi. Ei au ocupat, afară de Cernăuţi, staţiunile Volksgarden, Molodia, Derelin şi Cuciurmare, în interiorul Bucovinei, unde a fost proclamată, peste tot, dictatura militară. Trei soldaţi ruşi au fost ieri (30 august) prinşi lângă satul Hliboca, unde făceau recunoaştere. Ei au fost aduşi la Suceava…

Patrulele de cavalerie rusă fac, zilnic, recunoaşteri în jurul Cernăuţului şi, cum se depărtează mulţi de oraş, sunt atacate de patrulele austriece, care, din ascunzători, trag asupra celor ruseşti, omorând mare parte dintre soldaţi.

Astfel, chiar zilele trecute, dintr-o patrulă de 42 cerchezi, în recunoaştere, numai unul s-a întors, şi acesta dezarmat şi plin de sânge.

La Mahala, Corovia, Cuciur, Nepolocăuţi şi Stroinţa au avut loc, în zilele de 29 şi 30 august, lupte între câteva detaşamente ruseşti şi austriece… Armata rusă s-a fortificat la Mihalcea şi Camenca… Ca comandant rus al oraşului Cernăuţi a fost numit Navrotzchi, în locul căpitanului Korabuki” (Ce se petrece la graniţă, „Adevărul” din 2 septembrie 1914).

„Oraşul Storojineţ a fost ocupat de armata rusă, sâmbătă, 30 august 1914, stil vechi… La Cuciurmare, care e cam la 70 km de Iţcani, nu e nici un proprietar Flondor, ale cărui magazii de cereale să fi fost incendiate, iar familiei Flondor din Storojineţ, Ropcea, Comăneşti, Slobozia, Rogojeşti şi Vicov nu i s-a distrus nici o arie de incendiu. / Dr. Emilian Şluşanschi / Avocat în Storijineţ” (Ruşii la Storojineţ, „Adevărul” din 22 septembrie 1914).

Ştirile despre ocuparea Storojineţului, pe care le combătea Sluşanschi, fuseseră închegate din relatările refugiaţilor din Hliboca, aflaţi la Suceava, în 18 septembrie 1914. Conform refugiaţilor, în 30 august, când au ocupat Storojineţul, ruşii „au prins, în primul rând, femei şi fete, ducându-le în lagărul lor, unde au fost maltratate şi apoi violate. O fată de 19 ani, întorcându-se din România, spre a vedea ce fac părinţii ei din acel orăşel, a fost prinsă de către cazaci şi dusă într-un hotel, unde a fost batjocorită. Nemulţumindu-se cu atât, cazacii au scos toate mărfurile din prăvăliile locuitorilor, în special de la evrei, chemând pe lipovenii din Hlinoca, cărora le-au împărţit mărfurile”. Peste şase zile, când austriecii au reocupat Siretul, iar ruşii s-au retras şi din Storojineţ, locuitorii s-ar fi plâns de abuzuri, iar austriecii ar fi recuperat mărfurile de la lipovenii din Strojnitza, arestându-i pe 38 dintre ei, numai că, în 8 septembrie stil vechi, ruşii au revenit în Storojineţ „şi, spre a se răzbuna de purtarea austriecilor faţă de lipoveni, au scos, dintr-o sinagogă, un evreu, în etate de 78 ani, cu alţi şase, în timp ce făceau rugăciuni, şi, după ce i-au maltratat, i-au dus, pe jos, până la Cernăuţi (o depărtare de 75 km), şi nici până în ziua de azi nu se ştie ce soartă au avut acei nenorociţi” (Isprăvile cazacilor, „Adevărul” din 18 septembrie 1914).

La începutul lunii septembrie a anului 1914, protejaţii imperiului austriac, oamenii cu stare, au început să se retragă, preventiv, în România. În 2 septembrie, au sosit la Dorohoi, cu două trăsuri, familia baronului Kapri şi cea a doctorului Stephanovici. Din relatările acestora, reieşea că „trupele ruseşti au o atitudine frumoasă şi tratează bine populaţia austriacă, totuşi s-au semnalat, pe ici, pe acolo, cazuri izolate de prădăciune şi de siluire, provocate de soldaţi ruşi prin periferiile oraşului şi prin satele Bucovinei, fapte care fac ca populaţia să continue a fugi îngrozită, care încotro… Câteva localităţi din Bucovina au fost incendiate de ruşi. Aşa s-a dat foc oraşului Sadagura, care a ars aproape în întregime, precum şi localităţii Boian, unde focul a distrus numai o parte din oraş. De asemenea, s-a dat foc localităţii Tărăşeni şi altor câteva sate din Bucovina” (Ştiri de la graniţa austriacă, „Adevărul” din 4 septembrie 1914).

În 6 septembrie 1914, între Stăneşti şi Tărăşeni s-au dat lupte puternice între o mie de soldaţi austrieci (Landsturm), comandaţi de un locotenent, şi trei regimente ruseşti. „Soldaţii austrieci au fost nimiciţi cu toţii. Au rămas numai nouă soldaţi, dintre care şapte, grav răniţi, s-au refugiat în pădurea Franzenthal, iar doi au trecut pe teritoriul nostru, predându-se, cu arme, cu tot, grănicerilor români de la pichetul Posat, din comuna Buda… Soldaţii austrieci, ascunşi în pădurea din Franzenthal, au fost trădaţi de un lipovean, care a venit la dânşii, urmat fiind, la distanţă, de armata rusă. Lipoveanul a spus soldaţilor austrieci că se apropie numai o mică patrulă rusă… Cei doi soldaţi austrieci au putut scăpa, culcându-se la pământ şi târându-se, pe pântece, până la frontiera română, unde au trecut pe teritoriul nostru” (Luptă austro-rusă lângă graniţa noastră, „Adevărul” din 10 septembrie 1914).

Primarul Cernăuţilor, avocatul Dimitrie Bocancea

Evadaţi din închisoarea din Cernăuţi, după ce fuseseră condamnaţi pentru spionaj probat, fraţii Gerowski au revenit în capitala Bucovinei, odată cu ocupaţia rusească, unul dintre ei devenind viceguvernator şi, ca să se răzbune, trimiţând drept ostateci în Rusia, pe 8 septembrie, şase personalităţi cernăuţene, în frunte cu fostul primar, Weisselberg. Noul primar, impus de ruşi, era avocatul român Dimitrie Bocandea. Sub ocupaţie rusească, avocatul Onciu a fost numit prefect al poliţiei din Cernăuţi, după ce fostul director al poliţiei, Eugen Prelici, a refuzat postul, motivând că, depunând un jurământ de credinţă faţă de împăratul Franz Josef, nu poate să-l încalce. Prelici a fugit, apoi, din Cernăuţi, prin Herţa, şi a ajuns la Viena, prin Predeal (Gerowski, viceguvernator la Cernăuţi,„Adevărul” din 10 septembrie 1914).

Majoritatea refugiaţilor din Bucovina nu rămân în România, ci pleacă, prin Predeal, fie la Viena, fie la Vatra Dornei, capitală, pe timp de război, a Bucovinei. Cei mai mulţi dintre ei, inclusiv românii, vor să se înroleze şi să lupte împotriva ocupaţiei ruseşti. De la aceşti refugiaţi, corespondentul dorohoian al „Adevărului” afla, în 12 septembrie 1914, că „în Cernăuţi continuă arestările operate de ruşi în persoana notabilităţilor oraşului”, că mulţi oameni importanţi au fost deportaţi în Rusia, sub învinuirea de spionaj. „Prin mahalale, cerchezii se dedau la jafuri din cele mai ordinare şi nimic şi nimeni nu-i poate înfrâna. Ofiţerii şi comandamentul rus se poartă, însă, bine cu populaţia. În jurul Cernăuţilor, se dau lupte între patrulele ruse şi finanţii austrieci. Ruşii au incendiat câteva sătişoare” (Ce se petrece în Bucovina, „Adevărul” din 14 septembrie 1914).

Duminică, 14 septembrie 1914, în sala „Victor” din Bacău, a avut loc o adunare naţională, convocată de Liga Culturală şi prezidată de George Sion, în scopul adoptării moţiunii, prin care se cerea ocuparea Ardealului şi a Bucovinei de către Armata Română. Au vorbit, în cadrul dezbaterilor, Leonida Demetrescu, Gheorghe Jovian şi George Berea (Pentru ocuparea Ardealului şi Bucovinei, în „Adevărul” din 17 septembrie 1914).

În 17 septembrie 1914, la Fălticeni, un dezertor român din armata austriacă avertiza că Austria a luat în calcul un posibil atac românesc şi că a pus populaţia civilă să construiască parapete şi adăposturi pentru tunuri în toate trecătorile. Cu o zi înainte, căpitanul de jandarmi Stavrat capturase, la punctul de control Buneşti, doi spioni austrieci, care fuseseră „conduşi de autorităţile austriece până la graniţa noastră, dându-li-se bani şi o mare cantitate de explozibil, destinat a arunca în aer anumite depozite mari de muniţii ale noastre, gări, poduri, căi ferate etc. Ţinta lor a dat, însă, greş, graţie şefului poliţiei Buneşti, dl Săndulescu, care, având ceva bănuieli, a avizat prefectura judeţului Suceava”. Căpitanul de jandarmi Stavrat şi poliţaiul oraşului Fălticeni, Ion Creţu, au izbutit să-i captureze pe spioni, care, de altfel, au şi „mărturisit planurile lor criminale” (Senzaţionala arestare a doi spioni în Suceava, „Adevărul” din 19 septembrie 1914).

În 19 septembrie 1914, pe la unu şi jumătate, un incendiu devastator, pornit de la prăvălia lui Bercu, din Strada Mare, a cuprins oraşul, transformând în cenuşă peste o sută de case şi ucigând un copilaş. „Sute de oameni, rămaşi fără adăpost, sunt îngroziţi de spaimă şi durere” (Dezastrul din Fălticeni, „Adevărul” din 20 septembrie 1914).

În dimineaţa zilei de 23 septembrie 1914, odată cu năvala ruşilor în Bucovina, un tren cu funcţionari austrieci a sosit, la ora 11, în gara Burdujeni, iar la prezentarea paşapoartelor, aceştia au cerut autorităţilor române permisiunea de a călători spre Viena, prin Predeal, iar cererea le-a fost acceptată. De la refugiaţi s-a aflat că grosul armatei ruseşti cantonase în pădurea Terebleşti, o patrulă rusească ajungând până la Hatna (Dărmăneşti). La Cernăuţi, debarcaseră trei regimente de voluntari ruşi, întâmpinate cu fanfară militară.

În seara zilei de 25 septembrie, soseau, în Burdujeni, 350 refugiaţi din Bucovina, dar toţi şi-au continuat drumul spre Ploieşti, iar de acolo, prin Predeal, spre Viena. Alţi 400 de refugiaţi erau aşteptaţi la Burdujeni, din clipă în clipă, „cu destinaţia pentru Predeal” (Exodul din Bucovina, „Adevărul” din 26 septembrie 1914).

În 28 septembrie 1914, ziarele aduc vestea tristă a morţii, peste noapte (26 spre 27 septembrie), a regelui Carol I, la Castelul Peleş din Sinaia, iar în 30 septembrie, cea a încoronării lui Ferdinand I, care a depus jurământul în 29 septembrie, ambele evenimente fiind însoţite de corul laudativ tradiţional românesc al cultului personalităţii.

Între timp, pentru că ruşii ajunseseră la Hatna (Dărmăneşti), la gara Burdujeni debarcă „mari bogătaşi şi comercianţi, cu familiile lor” şi se cazează pe la oamenii din sat, iar primarul Burdujenilor, I. Vasiliu, ordona brutarilor „să facă mai multă pâine decât de obicei”, pentru că alte trenuri cu refugiaţi aşteptau la Iţcani, apoi soseau la Burdujeni, „din cea în ceas” (Exodul populaţiei din Bucovina, „Adevărul” din 30 septembrie 1914).

1914-1918: BUCOVINA SI SUFERINTELE EI No Comments Dec 5

La Cluj-Napoca, rockul înseamnă viaţă

La Cluj-Napoca, rockul e un mod de a exista, o prezenţă constantă, necesară şi aşteptată. Cluburile dedicate rockului sunt temple ale muzicii, cu statutul recunoscut ca atare, în localitatea care are rang de municipiu atestat de aproape două mii de ani. Ca muzician, dacă exişti în Cluj-Napoca, atunci exişti pretutindeni. Mai puţin în Suceava, târgul căruia, împreună cu fiul meu, i-am dăruit un festival de rock de mare ţinută, pe care nu-l merită. Un festival care a crescut parcă în ciuda mediei locale, dar an de an susţinut, fără rezerve, de media naţională (Antena 1, Antena 3, Pro TV, Realitatea, TVR, DiGi 24 etc).

După cele două tragedii ale lumii rock, cea de la Bucureşti şi cea de la Paris, şi la Cluj-Napoca s-a revenit greu la normalitate, toate trupele asumându-şi un doliu, înainte de a reveni cu închinările sunetului pe scenă. A revenit şi prin “Alternativa # 1”, propusă de trupa bucureşteană “Gray Matters”, cu componenţi care au supravieţuit dezastrului de la “Colectiv”, la care au aderat, imediat, trupele clujene “Toy Machines” şi “Caustic”. Da, clujene, pentru că trupa, formată doar din suceveni, a fiului meu aparţine din ce în ce mai mult Clujului şi din ce în ce mai puţin Sucevei. Atât de puţin, încât eu deja iau în calcul o retragere definitivă de la festivalul de rock pe care l-am întemeiat, scârbit de tocarea banului public pe sandre şi pe beldimani, refuzându-se investiţiile în performanţă. Cu multă cheltuială de bani, s-au tot ratat, vreme de decenii, toate tentativele de a-i oferi şi Sucevei tinere respiraţii ale culturii în care aceste generaţii există. Noi am izbutit. Ne-am bătut, mi-am ruinat sănătatea, dar am izbutit. Şi pentru ce?

Mâine-seară, “Toy Machines” revine pe scena de la “Shelter”, împreună cu “Luna Amară”, împreună cu modelul muzicienilor din Suceava de a fi şi de a trăi prin muzică. De acasă, o să-mi pot imagina cum se întâmplă lucrurile, acolo, la Cluj-Napoca, pentru că am fotografiile de la concertul de luni, pe care mi le-a trimis Andi şi pe care le postez amestecate (sugestie a frăţiei reale din lumea rock), şi-mi pot imagina planuri diferite. Ooo, cât de intens trăiesc eu viaţa vie de la Cluj-Napoca, în ciuda faptului că încă mai duc în cârcă memorie bucovineană.

Ştie cineva unde-i groapa de gunoi a târgului, ca să mă despovărez de această memorie, de care nu mai are nevoie nimeni?

Ca întotdeauna, Andi poartă, pe scenă, unul dintre tricourile “Deftones” din colecţia lui, semn că încă visează să aducă la Suceava formidabila trupă rock, supravieţuitoare masacrului de la Paris. Dacă va găsi sponsorizări în Ardeal (Suceava toacă bani pe beldimani, ghinci şi covaşi), atunci vom mai face o ultimă ediţie “Bucovina Rock Castle”, drept ofrandă maximă memoriei lui Petru Muşat.

Rubrica lui Andi No Comments Dec 5

Octavian NESTOR: Donquijotire

Cartea de poezie a lui Octavian Nestor

Poet înnăscut şi, tocmai de aceea, aflat la doar a patra carte de poezie, Octavian Nestor, „pribeagă clipă răsucită-n rană”, deşi ne propune, cu nevinovată ironie, „nişte aventuri ale spiritului”, etichetate drept „Donquijotire” (Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2015), ni se dezvăluie aidoma unui sacerdot al inefabilului, ale cărui litanii depăşesc palierul metaforei, în ciuda faptului că le este un iscusit cioplitor, şi operează cu semnificaţii, cu limbajul sacru al iluminării, cel anterior „vanei literaturi”, cum stabilea Rene Guenon.

Poemele lui nu se pot cita segmenţial, fără a comite un sacrilegiu, fără a ciopârţi din inefabil ciozvârte de şi „din gura lumii, din gura blestemată, din gura păcătosului, gura de rai, gura cămăşii, gura humorului, gura ţaţei, gura raţei, gura sticlei şi câte guri or mai fi pe faţa pământului şi pe dosul lui”, cum şi precizează el, guenon-ian, într-o „Artă poetică (sau Judecata Cuvintelor)”, deşi adevărata „ars poetica” a lui Octavian Nestor îşi găseşte o genială oglindire în poemul „Donquijotire”, cu care-şi începe oficierile, poem pe care mă văd obligat să-l citez integral:

Donquijotesc de când mă ştiu

Mă lupt întruna-n vis şi-n gând

Cu cine şi cu ce nu ştiu

Dar unde-s morile de vânt?

Un coif o spadă şi-o idee

Un aprig cal ieşit din rând

Un scutier şi-o dulcinee

Dar unde-s morile de vânt?

Pe linii curbe linii drepte

Vuieşte cosmicul avânt

De întrebări în vis deştepte

Morile mele unde sunt?

Tot quijotind pe căi de vară

De iarnă piatră sau cuvânt

E căutarea mea impară?

Morile mele unde sunt…

Dar ce mă-nvăluie în fum

Şi mă abate la pământ?

Stăpâne e sfârşit de drum

Şi-acestea-s morile de vânt.

Octavian Nestor a mai publicat, anterior, volumele de poezie „Stâncile” (1988/1991), „Sublimarea sinelui” (2010) şi „În ciuda timpului real” (2014), pe care, din păcate, nu le-am întâlnit şi nu le-am putut citi. Dacă nu ne-am fi văzut întâmplător, nu aş fi avut revelaţia „Donchijotirii” unui poet excepţional, Octavian Nestor, cel care „intră în spaţiul poeziei ca într-un sanctuar în care cuvintele trec dincolo de aparenţe, devenind simboluri, esenţe, divinităţi” (Ion Prelipcean, „Despre autor”) şi aş fi pierdut purificarea cu o poezie exemplară, în care „Un alt proscris e dăruit pierzării / Sub ghilotină capetele cad / Se-ntrece în deliruri non-lumina / Iar nopţi impuse se rotesc la vad // Cutremurări la intervale sacre / De oase risipite-n adulare / Program supus mecanicii abstracte / A unor lumi bătute-n calendare” (Dura lex).

Construcţia cărţii sugestionează spre commedia dell’arte, ba prin naraţiuni dramatice ale liricului („concesiuni abstracte umblătoare”, precum „Orizonturi”), ba prin tonalităţi recitative obligatorii („Dotat cu sânge breaz din faceri / Ieri cercul prinţilor nostalgici / Cuprinşi de teama clipei date / A spart oglinda din cetate”), sugestionează spre dramaturgia lui Octavian Nestor (a publicat volumele „Teatru 1”, în 1994, şi „Teatru 2”, în 1997) şi sugestionează spre teatralicul vieţii, al cotidianului, al risipelor („ramura frântă a memoriei”). Dar construcţia cărţii e aidoma unei arhitecturi cosmice (ursiri se numeau astfel de arhitecturi, în vechime), cu o fluiditate de o desăvârşită armonie, în care, ca la Pindar, vocile se suprapun pentru a deveni glas astral („Orgi de rugă sus în ceruri / Glăsuiesc pe arii scurse / În abstract de capiteluri / Bat grifonii roşii spuze // Doar la-ntretăieri de arce / Steme cu rostiri de neamuri / Preamăresc cu voci postume / Arhitecţi topiţi în valuri // Mâini pierdute-n pulberi sacre / Răsfoiesc în cărţi nescrise / Lumi tăiate-n patru laturi / De tangente şi abscise” – Cantabile).

Deşi nu şi-a propus să fie original, ci doar s-a tot căutat pe sine, Octavian Nestor şi-a aflat, în universul liric românesc, o identitate distinctă, cu reverberaţii din „imnurile ancestrale”, în care „misticele culori” desluşesc „timpi sortiţi de ceasuri suitoare”, „Redefinind sincretic o treime / De orizont cu treptele regale”. Cartea lui de poezie e însuşi cântecul în desfăşurare sacră, liturgică, dar un liturgic de început de lume, de iniţieri neostenite în intrarea în armonia celestă. De asta am şi ţinut să o salut şi să-mi manifest bucuria că încă se mai scrie, şi în oraşul acesta, poezie poezie.

Cronici sentimentale No Comments Dec 4