Ioan Slavici şi Tudor Arghezi, în faţa Curţii Marţiale
Slavici, în “Procesul Ziariştilor”
*
Moto: „Politica ce a preconizat dl Slavici nu e a dumisale, personală,
ci a fost politica tradiţională a ţării, al cărei principal aderent a fost marele român Şaguna.
Din copilărie declară că a moştenit credinţa în pericolul slav.
Întreaga generaţie de patrioţi,
care au luptat pentru progresul ţării – Kogălniceanu, Rosetti, Eminescu etc. –,
avea acelaşi punct de vedere politic şi, cu toate acestea,
nimeni nu poate contesta patriotismul lor”.
*
Moto: „Dar, continuă dl Slavici, nu mi se face o vină decât pentru că
am scris la „Gazeta Bucureştilor”.
Oare tot vinovat eram, dacă publicam, în această gazetă, şi „Tatăl nostru”?
Se spune că am vândut, în permanent, interesele ţării,
şi totuşi, eu am rămas sărac. Unde-i preţul vânzării?!”.
*
Slavici, în 1905; din 1919, şi “Luceafărul” îl va ignora
*
Nedreapta asasinare civică a lui Ioan Slavici, prin înscenatul proces din 23 februarie – 8 martie 1919, reprezintă un sacrilegiu, comis, din interese politice meschine, de Curtea Regală, de Brătianu şi de liberalii lui, dar şi de indiferenţa egoistă a scriitorimii vremii.
*
Slavici, deşi a biruit timpul, încă rămâne aruncat de istorie undeva, în spatele gării din Panciu, iar nedreapta şi deşănţata lui victimizare încă rămâne secretă şi din indiferenţa tradiţională a românilor faţă de istorie. Scriitorimii nu-i pasă, lumii nu-i pasă. Şi-atunci, cu ce vreţi să începem curăţenia în societatea românească de azi?
*
În dimineaţa zilei sâmbătă, 23 februarie 1919, începea, la Curtea Marţială a Corpului II Armată, „procesul ziariştilor care au lucrat, în timpul ocupaţiei, sub ordinele Komandaturei”, toţi acuzaţi de „atentat la siguranţa statului”.
*
Lotul acuzaţilor îl avea în prim-plan pe Ioan Slavici, urmat de D. Karnabatt, A. de Herz, Dem. Teodorescu, Tudor Arghezi, S. Grossman, Leontin Iliescu, I. Todescul, I. S. Cernăţeanu, A. Sulcină, I. Kramer, N. P. Duţu, N. Pora, A. Sandu, St Antim, Anton Camburopol, L. Coller, A. Nora, Eman. Cerbu, Stelian Constantinescu, Spitzer, Iosif Popescu, A. Rosen, L. Negreanu, C. Apostolescu. Apărători ai ziariştilor incriminaţi erau „Petre Grădişteanu, C. G. Costa-Foru, Radu D. Rosetti, P. Sadoveanu, Constantin C. Petrescu, N. D. Cocea, Tudor Popescu, Mavrojani, Mihail Mora şi alţii”.
*
Şedinţa de judecată a început la ora 9, sub prezidenţia colonelului Călinescu, cu o instanţă formată din maiorii Pomponiu şi Mihescu, căpitanii Lerescu şi Virgil Florescu, precum şi a comisarului regal, maiorul Niculescu-Bolintin.
*
În cea mai autentică tradiţie judecătorească românească, comisarul regal a respins martorii şi probele, dar şi termenul pentru pregătirea apărării. Comisar, deh!, şi încă regal, cu ordine clare şi infailibile, de la Nando, cum i se zicea veşnicului încornorat Ferdinand. În cele din urmă, colonelul Călinescu, preşedintele de instanţă, amână procesul pe a doua zi, când urmau să fie audiaţi martorii, iar apărarea, peste noapte, trebuia să-şi facă probatoriul.
Scriitorimea română nu doar că intrase în muţenie, ci hălăduia pe urmele pompei propagandistice regale, care avea să transforme genocidul asupra propriului popor (ţăranii au fost vârâţi în tranşee cu arme proaste, în vreme ce liberalii, inclusiv, făceau un comerţ înfloritor cu Austro-Ungaria, livrându-i cereale şi animale, rechiziţionate de la familiile… ţăranilor din tranşee).
*
În a doua zi de judecată, duminică, 24 februarie 1919, şedinţa începea tot la ora 9, cu contestarea Curţii, de către avocatul Mavrojani, contestaţie respinsă de comisarul regal. Avocatul Miclescu a solicitat un termen rezonabil pentru identificarea martorilor şi pentru pregătirea apărării, dar şi această legitimă solicitare a fost respinsă. Aşa că „se dă citire ordonanţei definitive, prin care domnul comisar regal trimite în judecata Curţii Marţiale pe ziarişti”. O instanţa de paradă, obedientă faţă de poruncile de la Palat.
Şi avocatul D. Em. Socor solicita amânarea procesului, motivând că „cele trei zile, acordate de dl Comisar Regal pentru studierea colecţiunilor din „Gazeta Bucureştilor”, „Scena”, etc., etc., sunt absolut insuficiente celor peste douăzeci de apărători”. Lui Socor i se alătură avocaţii Grădişteanu, Costa-Foru, Miclescu, toţi subliniind că ziarişti zac în arest, de la începerea instrucţiei, şi că studierea gazetelor culturale, în care au scris, le va lua mult timp, mult mai mult decât cel acordat.
Comisarul regal Niculescu-Bolintin ştie una şi bună, că toţi acuzaţii au scris în „Gazeta Bucureştilor” şi că, indiferent de ce anume au scris, sunt „culpabili de rigorile legii”.
*
Avocatul Cancicov ripostează cu argumentul că „Gazeta Bucureştilor” a fost „recunoscută de magistratura ţării ca organ românesc”, iar avocatul Miclescu precizează că, „în virtutea art. 42 din Convenţia de la Haga, ziariştii nu pot fi incriminaţi pentru activitatea lor, în timpul ocupaţiei inamice”. Argumentul pare să fi fost important, pentru că instanţa s-a retras, cale de 10 minute, pentru consultări, ocazie cu care deliberează, cu supuşenie faţă de dinastie, că ziariştii nu pot fi puşi în libertate şi că procesul nu se poate amâna, aşa că se reia judecata, cu audierea martorului G. Corbescu, apoi cu depoziţiile inculpaţilor.
*
„Adevărul” nu putea comunica întreg adevărul, din pricina cenzurii, dar din frânturile de relatare înţelegem că D. D. Karnabatt respingea acuzaţiile că, prin ce a scris, ar fi furnizat informaţii politice sau militare duşmanului. În fond, „Gazeta Bucureştilor” era una dintre puţinele publicaţii româneşti, la care lucrau numai români şi care a supravieţuit şi în vreme de război. D. A. Camburopol şi Dem. Teodorescu au declarat că, încă din timpul neutralităţii, au „scris în direcţia politică în care credeau că îşi pot servi mai bine ţara” şi că şi el, şi Arghezi, şi ceilalţi „lucrau în bună înţelegere cu generalul Iliescu, care era chiar inspiratorul unor articole”, apoi „lămureşte situaţia dumisale militară, arătând că a rămas cu ordin la Bucureşti, în compania de jandarmi” şi că „transferarea domnilor Theodorescu şi Arghezi în această unitate a fost făcută din ordinul generalului Iliescu”.
În urma acestor depoziţii, avocatul Costa-Foru a cerut audierea colonelului Slătineanu, fost şef de cabinet al generalului Iliescu, şi a căpitanului, Mircea, solicitarea fiind admisă.
*
În 24 februarie, Societatea Scriitorilor Români, absolut insensibilă la calvarul lui Slavici şi al lui Arghezi, s-a reunit în foaierul Teatrului Naţional, unde „a descărcat vechiul comitet de gestiunea sa şi a ales un nou comitet”, precizează „Luceafărul” din 15 martie 1919, care nu suflă un cuvinţel despre drama bătrâneţilor lui Slavici.
*
Luni, 25 februarie 1919, „Procesul ziariştilor” urcă pe prima pagină a ziarelor, cu reportajul şedinţei din după-amiaza zilei precedente, drept „Procesul regimului brătienist”. De data asta, relatarea jurnalistică a procesului este precedată de un veritabil editorial-pamflet, scris de Constantin Mille, care merită reprodus în întregime:
*
„Ieri s-a deschis procesul ziariştilor care au scris la ziarele nemţeşti. După cum era de aşteptat, în loc de procesului acestora, s-a început – şi cu ce alai! – procesul regimului ticălos al Brătenilor, sub neutralitate.
Într-adevăr, ziariştii traduşi înaintea Justiţiei Militare, acuzaţi de trădare de ţară, au declarat că ei au fost în slujba ministerului de război, că generalul Iliescu le dicta articole împotriva intrării în acţiune, că au fost recompensaţi pentru aceasta şi băneşte, şi prin mobilizarea pe loc, precum şi prin faptul că, din regimentele lor, au fost trecuţi la Batalionul de jandarmi pedeştri, care, se ştie, că parte au rămas în Bucureşti. Mai mult încă, când s-a declarat războiul nostru, ei au fost puşi la controlul ştirilor militare – un post de încredere.
*
Iată, dar, pe dl Brătianu în contact cu ziariştii care erau plătiţi de către nemţi, şi aceasta pentru a favoriza politica dumisale de duplicitate. Marele şmecher al ţării româneşti credea că, prin aceste abjecţii morale, va adormi pe nemţi. „Cartea Roşie” a domnului Czernin dovedeşte că n-a adormit pe nimeni, că Puterile Centrale erau perfect informate de gesturile şi actele reale a dlui Brătianu. Austro-Ungaria şi Germania, cu toate că erau înştiinţate că articolele din „Libertatea” şi „Ziua”erau dictate la Ministerul de război, ştiau perfect că dl Brătianu minte. Vorba este a dlui Czernin, repetată de mai multe ori.
*
Şi, acum, se luminează înaintea ochilor noştri o mulţime de lucruri. Ştim de ce nu se urmăresc anumite persoane, ştim de ce se menajează altele. Ştim multe lucruri care păreau misterioase şi inexplicabile, şi azi sunt înţelese perfect.
Regimul dlui Brătianu , dinainte de război şi chiar în timpul războiului, începe să se arate în adevărata lui lumină, dar mai ales politica de duplicitate, pe care a întrebuinţat-o şi o întrebuinţează şi acum, cu credinţa că aceasta este diplomaţia cea mai fină.
Procesul este numai la începutul lui. Să sperăm că el va descoperi şi alte lucruri nostime. În tot cazul, procesul de la Curtea Marţială este mai mult al regimului Brătianu, decât al câtorva ziarişti, condamnaţi în faţa opiniei publice, dar care înaintea Curţii Marţiale nu au ce căuta, decât doar de a face procesul vremurilor triste, care au precedat războiul nostru. El a început cu Turtucaia şi a sfârşit, ruşinos, prin Pacea de la Bucureşti, al cărei autor moral este tot dl Brătianu!” (Constantin Mille, Adevărul, 25 februarie 1919).
*
După un scurt rezumat al şedinţei de dimineaţă, „Adevărul” publică o cronică interesantă a şedinţei de după-amiază, în care continuă depoziţiile acuzaţilor, cărora nu li se poate reproşa nici un gând sau gest de slugărnicie faţă de ocupant, iar a scoate publicaţii româneşti, şi în timpul ocupaţiei, nu înseamnă o crimă, ci poate că un firesc, dacă nu cumva un eroism. Dar pe noi ne interesează, în special, soarta marilor scriitori Ioan Slavici şi Tudor Arghezi, îmbrânciţi, în februarie 1919, sub şenilele disputelor politice româneşti.
*
Depoziţia lui Tudor Arghezi a fost, în esenţă, următoarea: „îşi însuşeşte, pe de-a-ntregul, declaraţiile, de azi, dimineaţă, ale confratelui Dem. Teodorescu, întrucât situaţiile lor sunt aproape identice. Au scris, în timpul neutralităţii, în direcţia în care credeau că îşi pot servi mai temeinic ţara. E curios că măsurile respective se iau, acum, în contra ziariştilor, în loc să se ia în contra oamenilor politici, care au avut alte vederi decât cele ale dlui Brătianu. Dl Arghezi declară că s-a bucurat de cea mai mare încredere a Ministerului de război. Multe din articolele scrise în ziarul „Libertatea” au fost inspirate de generalul Iliescu. Se afla, de asemenea, în bune relaţii cu domnii Morţun şi I. G. Duca”.
*
Şi vine rândul lui Slavici. După o pauză de 15 minute, după martirizarea, de către liberalii lui Brătianu, şi a lui Mihai Eminescu, şi a lui A. D. Xenopol, şi a lui Ion Grămadă (pe care îl ameninţau că îl vor livra Austro-Ungariei, unde era condamnat la moarte prin spânzurătoare, dacă nu se potoleşte), vine rândul martirizării lui Ioan Slavici.
*
Ctitorul mândriei şi al conştiinţei de a fi român, Ioan Slavici, nu şi-a pierdut o clipă demnitatea.
*
„Dl I. Slavici accentuează, de la început, că a scris la „Gazeta Bucureştilor” din pură convingere. O viaţă întreagă, domnia sa a susţinut acelaşi punct de vedere. Pentru convingerile dumisale politice, a fost tradus, în trecut, în repetate rânduri, pe banca acuzării, fără să dezarmeze însă. Politica ce a preconizat dl Slavici nu e a dumisale, personală, ci a fost politica tradiţională a ţării, al cărei principal aderent a fost marele român Şaguna. Din copilărie declară că a moştenit credinţa în pericolul slav. Întreaga generaţie de patrioţi, care au luptat pentru progresul ţării – Kogălniceanu, Rosetti, Eminescu etc. –, avea acelaşi punct de vedere politic şi, cu toate acestea, nimeni nu poate contesta patriotismul lor.
Face istoricul activităţii sale pe tărâmul cultural şi politic.
Astăzi suntem prieteni cu slavii, şi mai ales cu sârbii, iar dl Passici e bun prieten cu dl Brătianu. Adevărat. Dar cine poate şti ce se va întâmpla peste un an sau doi? Istoria faptelor nepetrecute nu o poate scrie nici domnia sa şi nici dl Comisar regal.
Dar, continuă dl Slavici, nu mi se face o vină decât pentru că am scris la „Gazeta Bucureştilor”. Oare tot vinovat eram, dacă publicam, în această gazetă, şi „Tatăl nostru”?
Se spune că am vândut, în permanent, interesele ţării, şi totuşi, eu am rămas sărac. Unde-i preţul vânzării?!” (P. A. S., Adevărul, 25 februarie 1919).
*
De remarcat şi de subliniat că, în 15 ianuarie 1919, presa română a ignorat total personalitatea celuilalt anti-slav, Mihai Eminescu. Iar dacă, după 26 mai 1899, cărturarii români erau entuziasmaţi, cum vor fi şi după anul 1930, de splendidul discurs, de la sesiunea Delegaţiunii comune a monarhiei habsburgice, din Budapesta, al lui George Popovici, care „avertiza asupra pericolului rusesc”, acum orientarea oportunistă era spre Rusia, iar venerabilul Ioan Slavici rămânea, la 70 de ani, singurul stigmatizat pentru convingerile sale româneşti. Ca să nu mai vorbesc de marele prozator bucovinean Em. Grigorovitzam care l-a tradus şi publicat, pe cheltuiala lui, în două ediţii pe Eminescu, impunându-l în spaţiu cultural german, şi care, ca să nu-şi împovăreze sufletul cu umilinţele la care avea să fie supus Ioan Slavici, a preferat, în noaptea zilei de 6 decembrie 1915, să-şi tragă un glonţ în cap.
*
În şedinţa a doua, acuzaţiile de a fi „scris contra armatei şi a ţării”, pe care le formulase bicisnicul reprezentant regal, se cam spulberă.
Angajat de dna Pop, care era româncă şi nu nemţoaică, D. A Nora a scris, în „Gazeta Bucureştilor”, la rubricile „Crâmpeie” şi „Răvaşe”, adică mici fragmente literare şi corespondenţă cu cititoarele.
Fără să facă politică, ci doar traducând ce i se cerea să fie tradus, Adrian Sulcină era şi secretar de redacţie la „Universul” şi, pentru că i s-au cerut precizări, a confirmat că „Pora făcea cronici artistice, Camburopol nu era autorul articolelor semnate A. C.”. I. Tedescu, aşa cum declara, făcea „Cronica Teatrală”, I. C. Cernăţeanu, angajat tot de proprietara gazetei, românca Dora Pop, nu de nemţi, a scris articole economice, iar Al. Tulceanu, care era funcţionar, nu jurnalist, îl urmase pe generalul Iliescu la Iaşi. L. Negreanu era tipograf. Iosif Popescu era traducător. C. Apostolescu era corector. L. Coller a fost pe front, iar la „Gazeta Bucureştilor” a scris cronici teatrale doar din vara anului 1918. Ştefan Antim fusese mobilizat pe loc, în Siguranţa Generală a Statului, primind ordin să rămână în Busureşti. A scris doar despre dezastrul provocat de ruşi şi în apărarea reformelor enunţate la Iaşi.
*
Mintos de te apucă pandaliile, comisarul regal restrângea aria acuzaţiilor ziariştilor: „vina ziariştilor e una şi aceeaşi: colaborarea sub orice formă la Gazeta Bucureştilor”.
*
În 27 februarie 1919, la şedinţa de dimineaţă a celei de-a patra zile de proces, au pledat avocaţii, iar comisarul regal a cerut să nu fie recunoscuţi cei care nu au grade militare în armată. Moş Teacă, tot Moş Teacă, pentru Măria Sa Nando Teacă Întregitorul!
*
În 28 februarie 1919, dimineaţa, au fost audiaţi martorii. G. Milian-Maximin a declarat că inculpatul Lascăr Negreanu nu s-a ocupat, niciodată, decât de administraţie, iar Virgil Bărcănesc şi M. Faust-Mohr au probat că revistele lui A. de Herz nu s-au ocupat de politică. Şi iar se enervează Comisarul regal, şi iar se suspendă şedinţa.
*
În ziua a şasea a procesului, o mare parte a rechizitoriului Comisarului regal în are în vizor pe Karnabatt, pe care îl etichetează drept „mercenar al scrisului”, care avea „origine străină”, iar faptul că fusese mobilizat în Batalionul de jandarmi pedeştri, prin intervenţia girantului ministerial Lupu Costache, nu-l scuteşte de obligativitatea de a se înrola şi de a lupta pe front. Apoi, maiorul regal dă în jurnalistul S. Grosman, care lucrase la oficiosul guvernamental „Viitorul”, dar a scris că „toţi cei care sunt împotriva Germaniei au creier de papagal şi suflet de maimuţă”, apoi şedinţa se suspendă iar.
*
Ziua a şaptea a procesului trece în pagina a doua, Comisarul regal împărţind lotul acuzaţilor în „acei care au colaborat, într-un fel sau altul, scriind articole absolut inofensive” şi „acei care au colaborat, într-un fel sau altul, după încheierea păcii, la aceeaşi gazetă”, condamnând Pacea de la Bucureşti. Urmează pledoarii, dar nici una în favoarea lui Ioan Slavici sau a lui Tudor Arghezi.
*
În 3 martie, când „Adevărul” apare în 4 pagini, „Procesul ziariştilor trece în ultima pagină. Avocatul Em. Socor arăta, în pledoaria lui, că, „la venirea nemţilor, primul care a avut să sufere neplăceri a fost tocmai Slavici. El a fost îndepărtat din postul de profesor de limba română, ce îl avea la Şcoala Evanghelică”, apoi Socor s-a ocupat, cu aplomb, de apărarea lui Grosman.
Pledoariile continuă şi în şedinţa de după-amiază, consemnată de ediţia din 4 martie 1919 a „Adevărului”.
*
E cumplit să tot cauţi numele lui Ioan Slavici, în vremea vieţii sale, obişnuit fiind să-l găseşti sub texte literare şi sub studii istorice admirabile şi să nu-l găseşti, pentru că un saltimbanc regal primise ordine să-i lichideze civic pe câţiva dintre liderii de opinie ai acelor ani, ca să-i pună cu botul pe labe şi pe ceilalţi. Sau, cum perora avocatul lui Dem. Teodorescu, Cancicov, despre stupidul proces, „Justiţia aceasta e ca o pânză de păianjen, în care insectele slabe cad prinse şi mor, iar cele puternice o sparg şi fug în lume”, printre „insectele puternice” fiind individualizaţi Virgil Arion, Mitropolitul Primat, generalul Mustaţă – prefectul Bucureştilor, care i-a întâmpinat pe germani, etc. Slavici este, deci, şi în şedinţa a noua, doar un icnet îndepărtat, cu care îl chinuiau bătrâneţile.
*
Ziua a zecea, aduce în ediţia din 6 martie a „Adevărului”, pledoariile avocaţilor Radu D. Rosetti şi Virgil Mora, cu argumente de bun simţ, pe care doar comisarul regal nu le pricepe. Desigur, că nuci stăpânii lui.
*
Arghezi, apărat de M. Negreanu, împreună cu alţi doi, are parte de o pledoarie abia în ziua a douăsprezecea de proces, când Negreanu îl definea drept „luptător democrat”, insensibil la victoriile germanilor, dar preocupat de „probleme cu caracter general, în care erau constatate imperfecţiunile organizării sociale de pretutindeni”.
*
Ultima zi a procesului, a treisprezecea, s-a desfăşurat în 8 martie 1919, când au fost interogaţi şi ceilalţi acuzaţi, şi când Ioan Slavici, într-o expunere mai largă, a încercat să ilustreze „cum a înţeles domnia sa să lucreze pentru binele neamului”, precizând că „toată activitatea domniei sale publică e pornită din dragoste de ţară, nu din vreun interes lăturalnic”.
*
Slavici şi Arghezi, câte 5 ani de temniţă
*
În aceeaşi zi, după 6 ore de deliberare, Curtea Marţială îi condamnă pe Ioan Slavici, Tudor Arghezi şi Dem. Teodorescu la câte 5 ani de închisoare (au fost eliberaţi, totuşi, după 11 luni, Slavici primind domiciliu forţat la Panciu), D. Karnabatt şi S. Gosmann primind pedepse privative de libertate duble, de câte 10 ani, ceilalţi acuzaţi fiind achitaţi.
*
Gata, subiectul s-a închis. Glorioasa Justiţie românească şi-a pus stigmatul, pe care îl poartă cu nesimţire şi în zilele noastre: obedientă până la a-i condamna, nevinovaţi, la ocnă grea pe marii români Ioan Slavici şi Tudor Arghezi; două lacrimi ale bunului Dumnezeu pentru nefericita soartă a românilor.
*
Ioan Slavici a murit, în anonimatul deportării, în 17 august 1925, la Panciu. Nimeni, nici o revistă literară sau vreun ziar de senzaţie, n-au dat de ştire că s-a dus, darămite să-i mai scrie un necrolog. Că-aşa-i la noi, la români.
