Dragusanul - Blog - Part 1048

În dimineaţa zilei de 15 august 1714

Ilustratie VII

Capitolul VII al cărţii, în lucru, “Mercenarul Negru

*

Rătăcesc prin spaţiu şi nu-mi mai cunosc sufletul. Încerc să-mi pipăi trupul, dar trup nu mai am şi mă cuprinde o spaimă, care mă-ntunecă. Disperat, năzuiesc după un licăr de lumină şi-mi aud sufletul prăbuşindu-se vârtej, din întuneric în şi mai întuneric, până la capăt. Şi se face lumină. Licăr cu licăr, se desluşesc umbre care capătă contururi ciudate. Deasupra sufletului meu, câteva grinzi masive din stejar, în care oglindesc lumânările din sfeşnice o neostenită zvârcolire. În jurul sufletului meu, o ferecătură necunoscută şi, totuşi, vag cunoscută. „Am trup!, gândesc. Mi-am regăsit trupul!”. O bucurie stranie îmi freamătă prin suflet, desluşindu-l, dar mă dor cotloanele necunoscute ale sufletului meu, pe care le descopăr ca pe ceva străin sau măcar înstrăinat, ca pe pâlpâirile zburătăcite ale subconştientului din care se zămislesc doar coşmaruri. Aş vrea să fug, să încerc o evadare nouă şi mă înalţ până la obloanele pleoapelor, cătând spre spaţiul de dincolo de trupul acesta, în care sufletul mi-i străin. Şi văd. Ridic încet pleoapele care parcă nu mi-au adăpostit niciodată somnul reînfiripării, apărându-mă de energiile duşmănoase ale nopţilor, şi văd, şi mi se limpezesc alte contururi, căpătând claritate piezişă, de aducere aminte printr-o neaşteptată activare a subconştientului. În faţa trupului, alte trupuri, învelite în zobonuri lungi şi colorate, încinse cu brâie vărgate, şi în anterie grele, împodobite cu aur şi pietre preţioase, trupuri îngenunchiate şi cu capetele descoperite aplecate smerit peste bărbile stufoase, care se preling pe piepturi.

– Sultanul a hotărât să fii mazilit şi trebuie să vii, cu întreaga ta familie, cu fiii tăi şi cu ginerii tăi, la Constantinopol. Îmi pare rău de nenorocirea ta şi sunt mâhnit că a trebuit să aduc o poruncă şi o veste atât de nenorocite…

*

Kapudgi-başi îşi drege vocea uşor răguşită… Dumnezeule! De unde îl cunosc eu pe bărbatul acesta uscăţiv şi smead, care întoarce privirile spre trupul în care m-am rătăcit, iar trupul de vremelnic împrumut pare să ştie ce are de făcut: mâinile desfăşoară cu îndemânare hatişeriful, iar vocea trupului, metalică şi sonoră, începe să răspice, în timp ce sufletul meu se trage ca într-o scobitură de grotă, undeva în trup:

– Deoarece noi am descoperit că tu, Constantin Brâncoveanu, eşti nedemn şi necredincios, că ai adus ruşi la Brăila şi că le-ai dat provizii, că ai pus în ţară biruri noi şi că, prin aceasta, ai sărăcit-o, şi că nici nu te-ai mulţumit cu reşedinţa pe care noi ţi-o hotărâsem, ci că ţi-ai făcut, după voinţa ta, o altă reşedinţă, în care şedeai mai adesea, de aceea, pentru aceste lipsuri şi pentru multe altele, te scoatem din domnie şi îţi poruncim să vii aici, la noi, cu întreaga ta casă şi familie; în acest scop, ţi-am trimis pe capugiul nostru…

*

O revelaţie stranie îmi clatină sufletul, care se aşează temeinic în trupul străin, hotărât să nu rateze ocazia de a deveni martorul unei legende a sfinţeniei. Undeva, dincolo de fisurile apocaliptice ale Timpului, mulţimile imploră, în faţa altor moaşte de împrumut, mila Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, iar aici, unde mi s-a adăpostit sufletul, Brâncoveanu, încă îngenuncheat, seamănă, până la derută, cu Preafericitul Daniel al vremurile în care i se va proslăvi numele, ferecat pe nişte ciolane străine, găsite întâmplător într-o biserică bucureşteană.

– Boiorlar, boiorlar!, strigă turceşte Kapudgi-başi, convocând sfatul domnesc, dar în scurtă vreme l-a zărit alergând, urmat de gărzi, spre cămară şi vistierie.

*

Constantin Brâncoveanu, păzit de doi ostaşi turci, a rămas în genunchi şi cu capul prăbuşit în barba-i stufoasă. Abia când s-a întors Kapudgi-başi şi l-a întrebat de banii ţării, Brâncoveanu a ridicat privirile trufaşe şi răutăcioase, de patriarh al altor vremuri româneşti:

– Banii? O para nu vedeţi voi de la mine!

Kapudgi-başi s-a plecat spre el, cuprinzându-i umerii şi şoptindu-i:

– Constantine, prietene: salvează-ţi familia şi spune unde-s banii. Puternicia Sa nu vrea decât banii ţării, Constantine!

– Brâncoveanu a râs gâjâit:

– Nu…

În vistierie, gărzile au găsit doar 4.050 de taleri, iar în cămara Domnului, 12.000 de galbeni ungureşti, pe care Kapudgi-başi i-a predat noului Domn, pentru întremarea ţării.

*

Şi n-a mai fost nimic, decât drumul lung, spre Bosfor, cu familia voievodală înghesuită în harabaua cu gratii. Am ajuns la Giurgiu, am trecut Dunărea, iar l-a Rusciuk am auzit pe cineva vorbind despre ziua de 9 aprilie. Din când în când, Kapudgi-başi se apropia de harabaua cu prinşi, dar Brâncoveanu clătina din cap, spre dreapta şi spre stânga, refuzând să rostească alt cuvânt decât un îndărătnic „Nu!”.

– Te vor munci, Constantine! Îţi vor schilodi copiii!…

– Nu!

– E vorba doar de nişte afurisiţi de bani; nu ai tăi, ai ţării… Ai să-ţi mânjeşti mâinile cu sângele copiilor tăi, dacă nu întorci banii, Constantine!

– Nu!

*

Am călărit spre unde m-a dus trupul acela străin, în care sufletul meu îşi aflase adăpost. Dacă aş fi zărit o fisură în timp, probabil că aş fi încercat o altă evadare sau măcar o întoarcere în trupul meu cunoscut. Fusesem încartiruit într-o căsuţă dinspre Bosfor, iar serile mi le petreceam pe terasa-acoperiş, cu trupul străin întins pe un covor de rugăciune şi privind stelele, în vreme ce sufletul meu încerca să desluşească, în curgerea lor dumnezeiască, fisurile Timpului, pentru a trece dintr-un ciob în celălalt. Trăiam senzaţia corăbiei în derivă aproape până la însingurare. În Timp exişti doar dacă alungi singurătatea; altminteri, eşti mort. Păşeşti, aduni, sfâşii cu dinţi, înfuleci, faci dragoste, îmbătrâneşti, dar eşti mort. Acesta este primul lucru pe care l-am priceput, atunci când am desluşit apocalipsa Timpului.

*

În dimineaţa zilei de 15 august 1714, se zvonise că Puternicia Sa îşi va alunga înalta-i plictiseală pe malul mării, la unele dintre chioşcurile sale, iar populaţia pestriţă a Istanbulului luă drumul mării, în speranţa că i-ar putea zări măcar gloriosul turban. Ezitam, fără ţel, dar m-a luat valul mulţimii şi, aproape fără voia mea, am nimerit aproape de eşafodul din piaţa de pe malul mării, din faţa Galatei şi a chioşcului sultanului Ahmet. Nu l-am zărit pe puternicul stăpânitor, nici măcar turbanul nu i l-am zărit, din pricina aglomerării de capete, care făceau zid între trupul meu de vremelnic împrumut şi simbolistica sacră a zilei acelui loc.

În piaţa înconjurată de ieniceri, i-am putut zări şi recunoaşte pe Vodă Brâncoveanu, pe clucerul Ienache Văcărescu şi pe feciorii nefericitului voievod, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Şedeau îngenunchiaţi, depărtaţi unul de celălalt, şi cred că se rugau, deşi nu le zăream feţele, din pricina stufoaselor căciuli de miel, împodobite cu blănuri scumpe. Apoi i-au încadrat strâns ienicerii, zvârlindu-le căciulile îndărăt, peste umeri, spre mulţimea hipnotică, şi i-au târât pe eşafod, aşezându-i, îngenunchiaţi, în faţa celor şase butuci, şi ei depărtaţi unul faţă de celălalt.

– Spui unde-s banii ţării?, l-am auzit întrebând pe comandantul ienicerilor.

– Nu.

*

Ştiu eu, probabil că uriaşul nubian, care mânuia iataganul gâdelui, primise poruncă să izbească după fiecare „Nu!” al lui Bâncoveanu, căci imediat îl descăpăţână pe clucer şi, înşfăcând capul chel de barbă, îl îndesă, înainte de a-l arăta mulţimilor, sub ochii lui Brâncoveanu, care nici măcar nu clipi.

– Spui?

– Nu!

*

Când iataganul gâdelui şuieră prin aer, trupul lui vodă vibră scurt, iar când gâdele îi puse capul beizadelei Constantin sub ochi, mugi icnit, aidoma zimbrului răpus de săgeţi.

– Spui?

– Nu!

Nu se aştepta nimeni din piaţă şi, cu atât mai puţin Brâncoveanu, să cadă capetele beizadelelor Ştefan şi Radu unul, după altul, cu o secundă însângerată înfiptă ic între cele două morţi. Iar Matei, mezinul domnesc, pe care încă nimeni nu-l luase în seamă, ţâşni înspăimântat în picioare şi răcni cu voce fragedă, de copil:

– Puternicia Voastră, eu nu sunt vinovat! Am doar şaisprezece ani, prea puţini pentru a fi vinovat! La vârsta mea, pot eu avea o vină aşa mare, ca să merite o moarte atât de crudă? Dacă vina e numai a părinţilor mei, de ce mă pedepsiţi pe mine, Mare Sultan Ahmet? Nu eu, ci alţii au fost cei care m-au adus aici şi care au fost împotriva ta; eu, cu toată vârsta mea copilărească, m-am opus. Încearcă, stăpâne! Dă-mi voie să-mi trăiesc tinereţea, vei vedea cu câtă credinţă îţi voi sluji! Dacă pe mine, creştin, mă vei slobozi cu iertarea ta, mă voi face musulman, dacă de asta ţine iertarea mea. Vreau, mai bine, să fiu musulman, decât să mor nevinovat, plătind greşelile părinteşti cu o pedeapsă atât de grozavă!

*

Nubianul rămăsese cu braţele încrucişate, privind, peste capetele mulţimii, spre chioşcul sultanului, apoi apăru un ienicer, care îl întrebă pe Brâncoveanu:

– Spui?

– Nu?

– Îngădui, ca părinte, ca mezinul tău să-şi schimbe legea, ca să-şi păstreze viaţa?

– Voi nu cereţi nimănui să se facă muslin; dacă tot vreţi să-l iertaţi, de ce i-o cereţi fiului meu?

– Pentru că e fiul tău…

*

Brâncoveanu suspină adânc, îşi dă capul pe spate, iar trupul lui se încordează în spasmul pe care îl produce, de obicei, un jungher înfipt în inimă. Cămaşa de mătase i s-a descheiat larg, lăsând să se vadă rănile trupului, dobândite prin munci şi cazne, care să-l oblige să spună unde sunt banii pe care i-a smuls de la românii munteni, în păguboasa lui domnie.

Cineva, în dreapta mea, se foi, şoptindu-mi:

– Să nu-ţi fie milă! Poate fi şi osânda Moldovei, că-i tot schimba domnii adese, şi-l blestema toată ţara… Avea o lăcomie mare peste măsură şi greutate şi blestem i-au rămas şi lui…

– Nici o bunătate sufletească n-a arătat în viaţa şi domnia lui, ca să se laude, ci mai vârtos este a se huli pentru multe fapte rele, pe care le-a făcut în domnia lui, care au rămas, la cei după urmă, greutate şi blestem…

– Obiceiurile cele bune ale ţării, care cu multă socoteală şi osteneală le-au făcut acei bătrâni, toate le-a stricat şi le-a făcut după cum i-a plăcut lui…

– Cea mai rea din toate, adaosurile haraciului, pe care le-a făcut la turci pentru binele lui, care, din 250 de pungi, ce au fost, când s-a pus el domn, el l-a făcut 520 de pungi, de-au rămas un blestem, de blestemă săracii de acest greu şi vor să blesteme în veci…

– Da, dar ştia să jumulească găina, fără să o facă să ţipe!, adăugă cu tâlc altcineva, oprindu-se brusc, pentru că, de pe eşafod, se auzi glasul icnit al lui Brâncoveanu.

*

– Matei! Copile, din sângele nostru n-a fost nimeni care să-şi piardă credinţa!…

Apoi, mutându-şi privirile încercănate spre chioşcul sultanului:

– Nenorocitul acesta, deşi e fiul meu, să-şi plătească capul cu sângele său, dacă şi-a pierdut cinstea prin prostia sa!

Adolescentul de pe eşafod plângea mărunt şi a scâncit spre Cer:

– Vreau să mor creştineşte, loveşte!

*

Nu ştiu ce a fost mai departe, pentru că vorbele copilului Matei mi-au salvat sufletul, smulgându-l brutal din trupul neatent, pe care îl locuisem vremelnic, şi aruncându-l în lumină, iar în lumină am recunoscut făgaşul spre trupul în care am crescut şi în care mă simt acasă. Iar trupul meu mărşăluieşte pe Calea Sfintelor Moaşte, privind cu inconştient cinism şi cu inconştientă nepăsare spre trupul fiului, crucificat la margine de drum şi căruia toţi îi înfigem câte o armă dureroasă în coastă, ca să putem bea, desfrânaţi, din sângele lui.

*

Undeva, înspre unde duc urmele lui Dumnezeu, încep să curgă lacrimi, iar Cerul le cerne răbdător şi le risipeşte peste creştetele noastre.

– Sfinte Constantin Brâncoveanu, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Hă-hă-hă, acela o fost mai bandit ca mine!, grohăie iar Băsescu, spre negustorul de moaşte.

Mulţimile trec buluc, iar negustorul de moaşte îşi face socotelile. Seamănă atât de mult, la trup şi la suflet, cu Constantin Brâncoveanu, încât încep să fug spre departe, cât mai departe de el, în vreme ce lacrimile lui Dumnezeu îmi răcoresc fruntea. E atâta bunătate şi atâta înţelegere în lacrimile lui Dumnezeu, încât spulberă cu ele însingurările, inclusiv însingurarea-i care l-ar ucide.


Renunţă ion lungu la primărie?

ion lungu: M-a bati gându sî dischid o bancî la Pelipka...

ion lungu: M-a bati gându sî dischid o bancî la Pelipka…

*

Renunţă lungu? Nu se ştie,

deşi anume speculaţii

nu-l dau la iarnă-n primărie,

fiindcă e frig şi… vin mascaţii!…


România lui Ciolanoş-Hannis

CIOLANOŞ: Mie să-mi arătaţi de unde vreţi să încep şi cosesc mai iute ca Boc!

CIOLANOŞ: Mie să-mi arătaţi de unde vreţi să încep şi cosesc mai iute ca Boc!

*

Boc, mai ieri, ca utecistul

ne-a cosit gospodăreşte;

acum vine FMIstul…

Să vezi ăsta ce coseşte!


Urmele lui Dumnezeu, prin iarbă

*

– capitolul VI al romanului “Mercenarul Negru” –

*

Notă: Revin, după multă irosire de timp, la cele două cărţi, pe care le am în lucru. Şi cred că o să rămân aici, până le voi isprăvi, după care, ostenit de amărăciunile vieţii, cred că o să-mi aştept, precum Iisus – din acest capitol, doar moartea ca pe-o speranţă.

*

Când s-a luminat de ziuă, am văzut urmele lui Dumnezeu; se furişau prin iarbă brumată, apoi dispăreau sub frunzişul arămiu, risipit de toamnă de la un capăt al altul al zării. Nu-şi mai avea sălaşul în Soare, dar psalmul rămăsese neschimbat.

– Dumnezeule, chiar şi Dumnezeu se teme!, mi-am auzit sufletul scrâşnind, înainte de a se rătăci în larmele de pe Cale.

Am privit iarăşi, dar de data asta îndelung, lumina şi sălaşul pustiit din Soare, apoi, ca în fiecare dimineaţă a vremelniciei, s-au bulucit mulţimile, înfricoşându-mă cu sălbatica lor lărmuire despre moaşte. Ca nişte moaşte s-au bulucit mulţimile pe Cale, cadenţând ciudat în epuizanta lor idolatrie. Nu era mărşăluitor, bărbat sau femeie, care să nu poarte măcar un os, căruia să i se închine cu disperată evlavie, iar planeta începu să duhnească aidoma unui cimitir cu morminte proaspete.

– Sfântă Parascheva, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Sfinte Arsenie Boca, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Dar Dumnezeu? Cu Dumnezeu ce se întâmplă?, întreb cu glas răguşit.

Şi nu mă aude nimeni. Doar Traian Băsescu, ivit de după colţ, grohăie a râs, iar grohăitul atrage atenţia, atunci când mor cuvintele.

– Sfinte Traian Băsescu, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Sfinte Constantin Brâncoveanu, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Hă-hă-hă, acela o fost mai bandit ca mine!, grohăie iar Băsescu, spre negustorul de moaşte.

*

Negustorul de moaşte şi de Dumnezeu, rotund ca un butoi cu bere, smolit la faţă de necontenitele-i întunecimi lăuntrice, abia îşi mai târâie cărnurile, care s-ar prelinge unsuros pe Cale, dacă ar pocni pe la o cusătură veşmintele-i strălucitoare de împărat al vremurilor din negura negurilor, nu-i răspunde, dar îl fulgeră cu priviri veninoase, priviri care se sprijină în cârja lui din aur masiv, cu care îmblăceşte mulţimile, până le prăbuşeşte la pământ, într-o umilinţă a târâşului care îl uimeşte chiar şi pe aprigul Traian Băsescu, bărbat energic şi care a văzut multe la viaţa lui.

– Dacă te îndură, Prea Fericite, înseamnă că şi eu am şanse să revin glorios în politică!, grohăie iar Băsescu, dar negustorul de moaşte îl ignoră, pentru că tocmai începură cuvioşii de moaşte să numere veniturile zilei, iar Prea Fericitul e bănuitor, să nu-l fure sutanele negre din preajma lui.

– Bagi ceva în campania mea, Prea Fericite?, întreabă Traian Băsescu, înainte de a dispărea în prima cârciumă din drum, ca să-şi potolească setea.

*

Negustorul de moaşte altoieşte cu sfânta-i cârjă câteva sutane întunecate, care s-ar părea că dosiseră ceva mărunţiş, iar sutanele s-au prăbuşit pe dată, risipind în colb schelete gălbui, care răzbesc, în cădere, prin pieile firave, care le adăpostiseră până mai adineauri. Înspăimântate, celelalte sutane au îngenuncheat supuse, la poalele aurite ale obezului cu cârjă, în imediata vecinătate a oaselor risipite din piei ca din nişte saci putrezi.

– Prea Fericite, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

Un cucernic al moaştelor părăsi stolul fastuos al prea-cucernicilor şi începu să inventarieze os cu os, întregind, în sfântul registrul de inventar al celor treisprezece mii de moaşte sfinte din ţară, ba pe un sfânt, ba pe o sfântă, dar iar se buluciră mulţimile, împiedicându-se de cadavrele săvârşitelor întru Domnul sutane ale moaştelor, şi strigând, în cădere, „Aleluia!”.

– Am bani, Prea Fericite! Vinde-mi şi mie măcar o falangă!

– Dacă ai bani, le poţi săruta şi te poţi închina lor; dar numai atât!

*

Negustorul de moaşte nu vinde ciolane, ci venerări. Ca să te închini lui Dumnezeu nu ai neapărată nevoie de învoirea negustorului de Dumnezeu, dar ca să te închini moaştelor, în ziua anume stabilită pentru minuni, fără să plăteşti vamă negustorului de moaşte nu ai nici o şansă.

– Păi da, zisese obezul negustor de Dumnezeu şi de moaşte. Dacă nu stabileam eu calendarul săvârşirii minunilor în anumite orare anuale bine chibzuite, mai dădeau năvală fraierii să vă umfle sutanele cu bănet?

– Nouă?! Bisericii, Prea Fericite!, răspund sutanele mieros de acru.

Negustorul de moaşte loveşte încet, cu capătul de sus al sfintei cârje, crucea de aur de pe piept:

– Biserica e gloria lui Dumnezeu!

– Seamănă Prea Fericitul cu diavolul de pe murii bisericilor ca lacrima cu lacrima!, susură discret o sutană spre altă sutană, în vreme ce ochişori vicleni cată cu poznaşă complicitate spre „pieptul lui Dumnezeu”, în care capătul de sus al sfintei cârje încă mai loveşte delicat, dar şi cu afişată fermitate.

*

Idolatre şi năucite, mulţimile aglomerează Calea şi mărşăluiesc, mărşăluiesc spre moaşte şi morminte, în vreme ce dincolo de şanţ, în bălăriile uscate, crucea veche scârţâie dureros sub povara trupului lui Iisus, pe care nimeni nu vrea să-l mai coboare şi să-l pregătească pentru întoarcerea în Ceruri. Şi huruie în noi fisura în timp, prin care aş putea fugi undeva, în munţi, sub umbra unui copac, unde să mă închin tainic şi fiului, şi tatălui, dar fiul încă nu a fost dat de pe cruce, trupul încă nu i-a fost purificat şi aşezat pe lespede, ca să poată urca la cer. Întorc faţa spre el, măcinat de amărăciune, şi-i văd sângele prelingându-se chinuitor pe capătul de jos al cârjei pe care negustorul de moaşte i-o înfige în coastă, clipă de clipă, de două mii de ani, încoace.

– E nevoie de jertfă. Pururi e nevoie de jertfă, zice Prea Fericitul, fumegând de mânie.

*

De pe cruce, fiul priveşte rugător. Nu cere apă, ca să i se dea oţet, ci îşi imploră doar clipa morţii, care să-l dea jos de pe cruce. Tânjeşte după moartea care să-i aducă învierea, dar viermuirea deznădăjduiţilor se hrăneşte cu neîntrerupta lui crucificare şi îşi ostoieşte setea cu sângele lui, care se prelinge pe cârja care i se tot înfige în coaste.

De undeva, dinspre culmea dealului, de acolo unde duc, prin iarba veştejită şi pe sub frunze uscate, urmele lui Dumnezeu, tatăl priveşte înlăcrimat trupul însângerat al fiului şi împietreşte.


O diplomă secretă, pentru ultimul poet iconar

Gruia Bodnărescu şi ultima lui carte

Gruia Bodnărescu şi ultima lui carte

*

Îl întâlnisem undeva, prin paginile vechi ale “Revistei Bucovinei”. Era doar un poem iconarist.  Un cântec de alean şi pribegie. Nu ştiam în ce vâltoare a timpului s-o fi pierdut. Dacă s-a pierdut. Poeţii se pot pierde, dar cântelele lor, niciodată. Dacă s-ar pierde şi cântecele, nu am mai avea nimic.

*

Am mutat poemul acelea în timpul meu, caligrafiindu-l cu drag în “Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”. Nici nu-mi mai aduc aminte de anii în care am scris cartea aceea, în care am depozitat, cântec cu cântec, cioburile spiritualităţii bucovinene, încercând să le asamblez, reconstituind vasul. Întotdeauna şi dintotdeauna, Dumnezeu ia forma vasului. Dacă un neam îşi rătăceşte vasul, rămâne fără Dumnezeu.

*

Peste ani, aveam să aflu că poetul iconar Gruia Bodnărescu trăieşte, la Rădăuţi. Vestea bună mi-a adus-o Constantin Hrehor. Eu îl credeam spulberat, odată cu cărţile lui nescrise, de năprasnicul uragan al ultimului măcel planetar. Ulterior, şi prozatoarea Mălina Aniţoaei mi-a vorbit despre contemporanul meu, Gruia Bodnărescu, dar n-am izbutit să-l întâlnesc. De vreun deceniu, de când Rădăuţii nu mai au primar, eu nu mai calc prin oraşul acela tulburător de frumos şi căruia i-am adunat, cândva, între două coperţi, vechile mărturisiri.

*

Cartea lui Gruia Bodnărescu

Cartea lui Gruia Bodnărescu

Şi mai târziu, Constantin Hrehor mi-a adus cartea ultimului poet iconar, Gruia Bodnărescu: “Ziua tuturor întâlnirilor”. Carte în care Constantin Hrehor a depus şi din generozitatea lui de scriitor înnăscut şi responsabil, dar şi din generozitatea lui de confesor. Am citit-o în aceeaşi zi. Am călătorit în timp cu “umbra-n veci rătăcitoare” a destinelor lirice, descifrându-i “urmele-i din manuscrise”, “cântul lin, pe aripă de vânt uşor”.

*

Pluteau prin poemele domnului Gruia Bodnărescu nostalgii iremediabile de “Bucovină, cântec lin”, dar şi de existenţialism carpatic dramatic, din care doar poeţii îşi mai pot salva sufletul: “Am trimis toţi amăgiţii mei ani, să-şi cânte în van plânsul”.

*

Când l-am întâlnit, prima dată, în “Revista Bucovinei” ( nr. 1-2/1945, pp. 21-22), ştiam doar faptul că poetul pe care îl „doare atâta amar de aşteptare” (superbă metaforă pentru „lutul“ iconarist), Gruia Bodnărescu, se afla, în 1944, la Sânnicolaul Mare, str. Regele Ferdinand 16, hotărât să ia „flinta hotare nedrepte“ să şteargă („Pe drum aspru, dar trist, / trebuie să sânger pe urme de Crist, / mâine, poimâine, când merg / hotare nedrepte să şterg!”). Poemul lui, aspru aidoma unui stâlp de casă ţărănească cioplit din bardă, poate fi considerat şi „cântecul de lebădă“ al unei întregi generaţii („Voi sângera, dar n-oi muri – o ştiu prea bine – / căci cel ce luptă nu se teme de nime… / Pornit mâine, poimâine, pe drumul cel mare, / dincolo de casa noastră muta-voi hotare”).

*

Şi mi-l închipuiam înfăşurat în cenuşile însângerate ale războiului, scriind, cu creionul, pe un petec de hârtie, căruia îi era reazăm patul puştii, un istovit “Rămas bun”. Îi vedeam doar sufletul, silueta lumească a poetului rădăuţean, longilină şi delicată, contrastând teribil cu tragismul din sufletul lui:

*

S-au tulburat vremile, năpădind ceaţă

peste tot ce în noi se numeşte viaţă.

În mine simt azi

că viaţa mi-e-n creştet de-amiazi

şi că răsăritul vieţii nu l-am pipăit,

ci doar spre-un apus am de pornit…

Autograf

Autograf

 *

Mâine, poimâine, merg

să iau flinta hotare nedrepte să şterg…

 *

Mă doare atâta amar de aşteptare!

Cu sânge, din temelie, o să clădesc hotare,

voi pleca la luptă de răzbunare încins

hotare clădind pe aspre drumuri spre soarele aprins.

Voi sângera, dar n-oi muri – o ştiu prea bine –

căci cel ce luptă nu se teme de nime…

Pornit mâine, poimâine, pe drumul cel mare,

dincolo de casa noastră muta-voi hotare.

Voi trece pe-acasă, pe glodosul drum,

s-adulmec copilăria prin fum,

să plâng o clipă lângă-un morman de scrum!…

*

Rămas bun, copilărie trecută,

şi voi, idealuri cu vreme pierdută;

rămas bun, visuri neîmplinite,

năzuinţi astăzi zdrobite!…

*

Rămas bun, mamă, tată şi fraţilor mei,

rămas bun, plopilor gingaşi şi-nalţilor tei!

Rămas bun, lume banală,

chinuită în hăul cu smoală!

Rămas bun, copilă mică şi albă

ce-ţi strângi iubirea în salbă,

şi să m-aştepţi, căci voi veni odată

când ţara va fi de alt soare scăldată!…

*

Vor creşte vieţile din apă, cer şi moină…

Numai fata albă mă va aştepta cu cânt de doină,

cu aceiaşi ochi verzi-căprui

ca ai nimănui!…

*

Rămas bun!… Pe drum aspru, dar trist,

trebuie să sânger pe urme de Crist,

mâine, poimâine, când merg

hotare nedrepte să şterg!…

*

Născut în 7 aprilie 1924, la Suceviţa, Gruia Bodnărescu, poet iconar, iniţiat în tainele scrisului vindecător de George Voievidca şi de George Drumur, a fost strivit, apoi de tăcere. L-au nins anii, troienindu-l şi însingurându-l, încât a fost nevoit să se adăpostească lângă flăcările vii, dar atât de vindecătoare ale cântecelor condamnate să rămână pentru totdeauna nescrise.

*

Am, ca şi Constantin Hrehor, ca şi Mălina Aniţoaei, un respect pios faţă de ultimul poet iconar al Bucovinei, căruia îi pregătisem în secret, pentru Ziua Scrisului Bucovinean, o diplomă, o închinare. Şi n-am spus despre această diplomă, pentru că încă nu mă puteam hotârî dacă are sau nu învrednicirile necesare instituţia Centrului Cultural “Bucovina”. Abia astăzi, sfătuindu-mă cu Constantin Hrehor şi cântărind bine lucrurile, am introdus şi semnătura diplomei, care se vrea doar un omagiu adus iconarismului, prin intermediul ultimului său reprezentant: Gruia Bodnărescu.

*

Diploma "George Drumur": Gruia Bodnărescu

Diploma “George Drumur”: Gruia Bodnărescu