Mitteleuropa din “şipotele” gândirii lui Nechifor

Nechifor: Când adorm, am nişte viziuni ceva de speriat!…

„Preşedintele Consiliului Judeţean, Cătălin Nechifor, a anunţat ieri, în cadrul unei conferinţe de presă, că intenţionează să amenajeze o „Mică Europă” în parcul Şipote din centrul Sucevei. Cătălin Nechifor a prezentat conceptul de „Mica Europă” („Little Europe”) ca un posibil slogan al Sucevei în competiţia pentru obţinerea titlului de capitală europeană a culturii în anul 2021”.

„Eu m-aş fi gândit la altceva, la „Little Europe” – „Mica Europă”. Şi asta pentru că în Bucovina, Mica Europă înseamnă români, germani, evrei, lipoveni, huţuli, ucraineni, poloni, romi. Înseamnă exact 12 minorităţi care trăiesc în Bucovina. Iar pe steagul Uniunii Europene sunt tot 12 steluţe, şi am crezut că ar fi important să venim cu acest concept de Mica Europă: 12 steluţe, 12 minorităţi, 12 gastronomii, 12 culturi. De fapt 12 ţări într-un spaţiu unitar. Şi lucrul acesta o să-l facem ca şi concept la Muzeul Satului şi o să-l facem şi la parcul Şipote”, a explicat Cătălin Nechifor” (Presa, adică Monitorul de Suceava. Mai există şi altceva?).

Ca să mă pot abţine de la comentari (dure, evident), prefer să cataloghez viziunea izvorâtă din autoritatea suficienţei şi din suficienţa autorităţii drept stupizenia anului. În fond, reflectă o erudiţie octodoctă!

Jurnalism No Comments Oct 12

TOY MACHINES, cu ALTERNOSFERA, la Arenele Romane

Cel mai operativ site cu muzică rock: METALHEAD

Datorită celui mai rapid site muzical din România, METALDEAD, pot să vă prezint câteva fotografii din concertul TOY MACHINES la Arenele Romane, concert în deschiderea celui de promovare a noului album, “HAOSOLEUM“, început de ALTERNOSFERA în România.

Nu o să mă pronunţ asupra concertului băieţilor mei (de parcă basarabenii lui Marcel şi Vitalie nu ar fi!), aşteptând cronicile din METALHEAD şi BESTMUSIC.RO, ca să le pot cita. Deocamdată, vă prezint fotografiile realizate de Florin Matincă pentru site-urile citate, spre seară urmând să-mi sosească şi fotografiile fotografului nostru (concertul TOY MACHINES se va solda cu un videoclip, aşa că s-a filmat şi fotografiat totul).

TOY MACHINES, pe scena de la Arenele Romane

Andi Drăguşanul

Andrei “Buzu” Parascan

Edy Ciornea

Florin “Floppy” Hanu

Alexandru “Teiu” Teişanu

Rubrica lui Andi No Comments Oct 12

Spiritualitatea românilor, distrusă de triumfalism

Hora de la Buftea, în onoarea Împăratului Wilhelm

Un triufalism de neînţeles a făcut ca spiritualitatea naţională a românilor să tot fie distrusă, de-a lungul timpului, de către înşişi conducătorii românilor, care, întotdeauna, doar s-au trufit cu satul românesc, deşi îl exploatau şi încă îl mai exploatează la sânge, deşi l-au deposedat de însăşi identitatea sa, în favoarea artizanatului şi a “horelor” din ce în ce mai insipide şi mai fără semnificaţii ancestrale.

Chiar şi bicisnicul Carol I (cine crede că exagerez, să citească presa anului 1914 sau măcar ţipătul disperat “Bucovina”, al lui A. D. Xenopol, pe care îl găzduiesc pe acest site) adora paradele folclorice, cu care s-a fudulit, cu ocazia unor vizite oficiale, şi în faţa arhiducelui austriac Franz Ferdinand, şi în cea a împăratului german Wilhelm, dar şi în faţa ultimului Ţar al Rusiei.

Adus în pieţele oraşelor, ţăranul, indiferent de provincia românească din care provenea, a renunţat la ritualic, a învăţat cântece noi, de regulă compuse de muzicieni şcoliţi, devenind, încetul cu încetul, un saltimbanc – nicidecum un artist! – cu o identitate şubrezită şi pe cale de a se pierde definitiv.

Pentru târg, “folclorul” n-a însemnat niciodată un ritual, cu iniţiere şi mistere modelatoare, ci o fandoseală patriotardă, de care se foloseau domnii, ca să treacă şi populari, şi naţionali, dar fără să ştie că, în vremuri vechi, muzica românilor, de pildă, era numită fie muzică poporană românească, fie muzică naţională. Cum aveau de pozat în faţa poporului şi a oaspeţilor, domnii dansau ca ţăranii, organizând hore chinuite şi prinzându-se în ele cu entuziasm care dădea şi încă mai “dă bine la popor”.

Hora Unirii, la Iaşi, în 1917

Cunoscând, cât de cât (e greu să le înţelegi, după un secol şi jumătate de falsificare exaltată a spiritualităţii româneşti) moştenirile noastre străvechi, am vrut şi am sperat să pot reedita Ziua de 28 Noiembrie 1918, aşa cum a fost trăită, atunci, la Cernăuţi, în baza mărturiilor lăsate de N. Tcaciuc-Albu, Dimitrie Marmeliuc, Iancu Nistor etc. şi a muzicii de atunci, care s-a păstrat (2.200 de piese doar în manuscrise!), datorită fabulosului iubitor de identitate românească, Alexandru Voievidca. De asta am şi început fonotecarea horelor, jocurilor şi danţurilor de atunci, cu Răzvan Mitoceanu – la vioară, cu Petru Oloieru – la ţambal, şi cu Dănuţ Lungu – în cabina de sunet, convins fiind că, dacă apelez la sătenii din Calafindeşiti, din Corlata şi din Berchişeşti, pot reînvia, în baza mărturiilor scrise şi iconografice, nu doar ceva din atmosfera de atunci, ci pot deschide şi “fereastra” pe care o reprezenta melosul anilor 1907-1914 către cele trei identăţi distincte ale muzicii medievale româneşti, pe care am recuperat-o parţial (doar 60 de partituri, din cele peste 300, pe care le am) prin formula “Zicălaşii”. Dar nu se poate, iar eu n-am să încerc să fac bine cu forţa. Ce ne mai trebuie nouă o identitate? Ce să facem cu ea?

Hora Unirii, la Cernăuţi, în 28 Noiembrie 1918

După 1 Decembrie 1918, când ungurii, neam obişnuit cu statutul de biruitori, nu se prea puteau împăca lesne cu situaţia lor de înfrânţi ai războiului planetar, în Ardeal a venit generalul francez Berthelot, iar cârmacii noştri de atunci, inclusiv cei proaspeţi, din Ardeal, s-au dat de ceasul morţii ca să scoată la iveală frumuseţea “folclorică” a unui popor sărac, pururi exploatat şi umilit:

Şi câţi dintre bieţii ţărani ai Ardealului, ca reprezentanţi ai unui neam neobişnuit cu victoria, nu au fost stâlciţi în bătaie, după aceste manifestaţii, când erau lăsaţi de izbelişte, să se întoarcă în satele lor, de către unguri, de către reprezentanţii unui neam neobişnuit cu înfrângerea!

Defilările triumfaliste, încheiate, întotdeauna, cu o horă în care se prindeau şi domnii, ne-au marcat decăderea spirituală şi istorică. Iată că şi la Bucşoaia, în 1938, când Carol al II-lea a venit, împreună cu fiul său, “voievodul” Mihai, ca să-şi însuşească şi “arcăşiile” lui Filaret Doboş, poporul folcloros (majoritatea târgoveţi din Reuniunea “Ciprian Porumbescu” sau din alte astfel de reuniuni urbane) îşi manifesta dragostea faţă de conducători, conform “tradiţiei” (un port din ce în ce mai artizanal, o muzică din ce în ce mai înstrăinată de esenţa neamului):

Dacă luăm în considerare şi jumătatea de veac bolşevic (cu nocivităţi distrugătoare din partea televiziunii, radioului, ansamblurilor folclorice profesioniste şi a centrelor “de îndrumare”) şi, mai ales, tembelismul ultimelor două decenii şi jumătate, în care folclorul a încăput, ca exerciţiu, pe mâinile unor analfabeţi, iar ca decizie, la cheremul politrucilor – toţi copii leite după parveniţii ultimului secol şi jumătate de înaintea lor, ne explicăm lesne de ce, pe reperul decadenţei de astăzi, chiar şi în Bucovina, folclorul va dispărea definitiv în maximum un deceniu, dezgustând, încetul cu încetul, pe toată lumea. Iar fără halitori de folcloroase, găluşte, mici şi bere, nici portul artizanal al târgăilor de la ţară nu-şi va mai avea rostul.

Despre şansa reîntremării şi a transformării Bucovinei într-o euroregiune tradiţională protejată nu are rost să vă vorbesc, în condiţiile în care blestemul acestui neam este, dintotdeauna şi pentru totdeauna, elita imbecilă a suficienţilor. Precizez doar că, în 28 noiembrie 2015, veţi vedea ce-aţi mai văzut şi că vă veţi distra pe cinste. Pentru că distracţii electorale se pricep să vă dea cârmacii noştri. Aşa că, dacă tot nu “trăiţi bine”, măcar să vă fie de bine!

Cronici sentimentale No Comments Oct 11

Patria română, pururi nerecunoscătoare!

Când am dat peste această fotografie, în “Gazeta Ilustrată“, mi-am propus să o re-public fără comentarii. În fond, e o tradiţie românească să ne îmbrâncim eroii în “umilita slujbă de curăţitor al gunoaielor”, de care nu patria, ci neamul se face responsabil. Aşa s-a întâmplat, în vremurile noastre, şi cu Traian Chelariu, căruia “universitarii” suceveni i-au dărâmat chiar şi bustul, amplasat de primarul Gheorghe Toma în faţa fabricii lor de diplome.

Sergentul Grigore Ion capturase drapelul turcesc, la Griviţa, dar în loc să moară pe câmpul de bătaie, a trăit ani mulţi, fiind un fel de stigmat pentru laşii care ne-au tot condus sau ne conduc. Laşi îmburgheziţi care, precum cei din suceava de astăzi, au făcut monumente în buricul târgurilor doar pentru a scăpa de ostenitorul drum până la cimitir, de Ziua Eroilor, plus că, în buricul târgului, te vede lumea cât de creştin patriot eşti, când depui coroana publică şi dai pomeni de găluşte nu pentru memoria şi pentru odihna celor jertfiţi de sine, ci pentru pomana porcului norocos şi a curcanului recunoştinţei, care zgârâie vioi parchetul cu ghearele îmbârligate, înfoindu-se în pene şi în alte beteşuguri morale.

Jurnalism No Comments Oct 10

Isprăvile haiducului Teodor Pantelimon

Haiducul Pantelimon – Adevărul din 21 nov. 1911

Haiducul Teodor Pantelimon a Dumitroaiei, fiul ajutorului de primar şi, ulterior, perceptorului Dumitrache Pantelimon şi al Catincăi din Răuceşti – sat de dincoace de Târgu Neamţ, înspre Suceava, avea, în iulie 1914, când începea cea mai spectaculoasă urmărire a sa, patruzeci şi unu de ani (s-a născut în 22 ianuarie 1870), opt condamnări definitive, dintre care cinci executate, o mulţime de amante, inclusiv o văduvă din Boroaia, doi fraţi, Ioan – mai mare, dispărut de multă vreme de acasă, şi Neculai, un flăcău de vreo nouăsprezece ani, care locuia cu mama sa, o femeie de şaizeci de ani, inteligentă, „şireată şi rafinată”, care le râdea în nas autorităţilor şi jandarmilor care îi tot călcau pragul.

Începând din 1911, presa din România inventa de zor isprăvi haiduceşti, puse pe seama lui Teodor Pantelimon, care haiducea din 1908, dar infirmate de un interviu, luat haiducului, în august, de N. D. Cocea, tatăl celebrei actriţe, Dina Cocea, de care avea să se îndrăgostească Gheorghe Gheorghiu-Dej, izbutind să dea de vestitul haiduc, ceea ce nu au putut face jandarmii penibilului comandant nemţean Coroiu şi soldaţii Regimentului 15 şi ai Batalionului 2, conduşi de procurorul Floareş şi căpitan de jandarmi Sandu Chiriac, care au dispus împresurarea pădurii Grumăzeşti.

Pantelimon, conform descrierii corespondentului „Adevărului” din Piatra Neamţ, era „foarte robust şi bine făcut”, „ştiutor de carte, care scrie bine şi frumos”, „foarte deştept, isteţ, sprinten, curajos, şi vorbăreţ”. Umblă încins cu revolvere şi cuţite. Pantelimon nu omoară. Ameninţă, cu arma întinsă, gata s-o descarce. Evident că nimeni nu-şi pune viaţa în pericol. Astfel că cel care a dat ochi cu faimosul bandit nu opune nici o rezistenţă”.

De la Piatra Neamţ, în sus, până în graniţa Bucovinei, contagioasa frică născocise poveşti uluitoare („toată lumea se interesează de aproape de isprăvile acestui haiduc, devenit celebru, şi tot ce se scrie despre activitatea lui este citit cu aviditate”).

Ceata lui Panteliomon încă nu fusese identificată, deşi doi dintre haiducii lui fuseseră capturaţi, spre sfârşitul lunii mai 1911, „după o încăierare sângeroasă cu mai mulţi jandarmi şi un primar” şi, ţinuţi în arestul preventiv, refuzau „să dea vreo lămurire cu privire la activitatea şefului lor, banditul Pantelimon”.

Datorită cetaşilor lui Teodor Pantelimon, călătoriile se făceau „cu frică. Toţi călătorii care merg în trăsuri, precum şi ţăranii care parcurg calea pe jos sunt îngroziţi şi, la fiecare răspântie, aşteaptă apariţia lui Pantelimon. Comercianţii călătoresc înarmaţi”. Şi de să şi exemplul arendaşului moşiei Grumăzeşti, arendaşul moşiei, Leon Tarcauanu, care venise, în 31 iulie, la Piatra Neamţ, înarmat până în dinţi, ca şi vizitiul şi pădurarul care îl însoţeau, dar şi „în condiţiile astea, a făcut drumul până la Piatra tot cu frică… Frica e contagioasă. Ea a început să bântuie şi prin oraş, căci se lansase zvonul că autorităţile ar fi primit scrisori de la Pantelimon, prin care înştiinţează că vine, pentru câtva timp, şi la Piatra” (Adevărul, 24, nr. 7887 din 27 august 1911, p. 2).

În 21 august 1911, sesizate de guardul Câmpeanu Bouleţ că Pantelimon s-ar afla în pădurea Cioroiu, de lângă Răuceşti, au organizat un impresionant cerc de poteri, cu o mie de oameni, cerc care s-a tot strâns ca un năvod, dar fără să-l poată captura pe haiduc, despre care s-a zvonit, imediat şi contradictoriu, că ar fi fost văzut îndreptându-se ba spre pădurea Chitele, ba în Poiana. În coliba părăsită de Pantelimon s-au găsit arma şi cartuşiera haiducului.

Interogat din nou, Neculai, fratele lui Pantelimon a strâns din umeri. La fel au procedat şi fraţii Dumitru şi Gheorghe ai lui Toader Luca, din Răuceşti, pe care autorităţile i-au ademenit cu sume mari de bani. Ţăranii adunaţi în poteri râdeau pe seama incapacităţii autorităţilor, iar căpitanul Neculai Chiriac şi inspectorul Popovici, după ce i-a demobilizat, au rămas, peste noapte, la Mitocul lui Bălan, ultimele poteri rămânând cele din Hangu, care au fost demobilizate a doua zi, dar nu înainte de a se rechiziţiona toate armele din zonă.

Înfrânte şi ironizate, autorităţile s-au năpustit asupra presupusele gazde ale lui Teodor Pantelimon, începând cu Vasile al Catrinei, din Timişeşti, pe care îl presupunea drept apropiat al haiducului însuşi şeful secţiei de jandarmi din localitate.

Hăituit, Teodor Pantelimon a vrut să se predea, dar nu oricui, ci doar prinţului Caradja, cu care urma să se întâlnească în pădurea Grumăzeşti, dar cum prinţul nu venise singur, ci cu jandarmi deghizaţi, predarea nu s-a mai făcut (Adevărul, 24, nr. 7887 din 27 august 1911, p. 2).

Într-un interviu ulterior, publicat de „Adevărul”, avocatul nemţean Ioan V. Creţu susţinea că, în 26 august, fusese chemat de mama lui Pantelimon, de la care a aflat că un trimis al prinţului Caradja ar fi contactat-o, promiţându-i câte în lună şi în stele, dacă-l convinge pe haiduc să se predea prinţului, care, între timp, împănase Răciuleştii cu jandarmi. Catinca Pantelimon îl ruga pe avocatul Creţu să ia legătura cu prinţul şi să se convingă dacă trimisul era al lui sau nu. Era adevărat, dar Pantelimon a evitat întâlnirea, pentru că agenţii de Siguranţă bucureşteni s-a desconspirat, năvălind în cârciuma din Răciuleşti, ca să-şi întremeze curajul.

În după-amiaza zilei de 28 august 1911, Pantelimon ospăta, în fâneţele de lângă Răuceşti, împreună cu consătenii lui, Teodor Gheorghe Ghiba, Gheorghe Vasile Cozma şi Gheorghe Vasile Alexandru, care avea să-l vândă autorităţilor. Numai că haiducul, cu formidabilele lui instincte, s-a făcut nevăzut, la ora 2, după miezul nopţii, cu puţin timp înainte de sosirea jandarmilor, îndreptându-se spre mănăstirea Neamţ, unde s-a întâlnit cu călugărul Atanasie, apoi spre stâna de lângă stânca Hălăuca, de pe muntele Rusu. La stână se aflau doi ciobani şi zece ţărani, care veniseră să-şi aleagă oile, care s-au întins la pământ, după ce haiducul a tras un foc de pistol în aer. Când au sosit la stână şi jandarmii, ei nu au mai găsit decât sumanul cel vechi al lui Pantelimon, pe care haiducul îl abandonase, suman pe care l-au depus la primăria din Vânători. Primarul din Vânători, ambiţios, a plecat imediat, împreună cu doi agenţi îmbrăcaţi ţărăneşte, spre munţii Stânişoarei, bănuindu-se că spre judeţul Suceava s-a abătut Pantelimon.

Jurnalism No Comments Oct 10